Celebrul roman al lui Jaroslav Hasek, Peripețiile bravului soldat Svejk, a fost reluat sub forma unei piese de teatru de Bertolt Brecht, Svejk în al doilea război mondial. Diferența dintre cele două opere este semnificativă. Dacă în versiunea inițială aventurile lui Svejk au loc întro lume absurdă dar totuși umană, în care dramele se împletesc cu umorul, în opera lui Brecht absurdul rămâne, însă dispar umorul și umanitatea. Plimbările anterioare ale lui Svejk prin spațiul austro-ungar sunt înlocuite acum de viața în lagăr și de războiul total. Finalul este apoteotic, descriind întâlnirea dintre Svejk și un Hitler spectral.
Numirea recentă a generalului Gabriel Oprea ca prim-ministru interimar, precum și declarațiile sale despre cum vrea să conducă guvernul și despre cum dorește să i se adreseze subalternii, ar fi putut fi foarte bine clasată drept un episod absurd dar amuzant, extras parcă din cartea lui Hasek. Problema e că însă că prezența sa în fruntea guvernului survine întrun context ce este mai aproape de atmosfera grotescă descrisă de Brecht.
Fără a folosi cuvinte prea mari, devine din ce în ce mai limpede alunecarea societății românești spre autoritarism și militarism și periclitarea până la dispariție a democrației, oricum nu foarte puternică. Semnele sunt clare și acestea există de ceva vreme, doar că fie au fost ignorate în mod deliberat, fie au fost descrise drept invenții ale dușmanilor statului plătiți de ruși – aceasta însăși fiind în sine o construcție de tip autoritar ce împarte lumea în prieteni și dușmani, aliați și inamici, cu scopul marginalizării sau eliminării celor din urmă.
Tonul a fost dat în timpul mandatelor lui Traian Băsescu atunci când demararea luptei anti-corupție a însemnat de fapt mai degrabă demonizarea și deligitimarea parlamentului, a clasei politice și a partidelor dar și a politicii în general. Concomitent s-a produs întărirea, supra-finanțarea și autonomizarea aparatelor de stat cu rol militar, represiv și de control (de la justiție și poliție, la armată și servicii) care au fost din ce în ce mai mult scoase de sub control civil. În timp ce statul social era demantelat (sau ce mai rămăsese din el) încă înainte de criză, instituțiile de ordine și cu caracter militar erau întărite. Subordonarea față de interesele geopolitice ale SUA și NATO, încă cu mult înaintea crizei din Ucraina, și depărtarea evidentă de politica nucleului UE (celebra poveste a licuriciului) au racordat în mod direct instituțiile de forță ale statului (în special serviciile și armata) unor interese și influențe globale ce le-au scos și mai mult de sub orice formă de control local efectiv (povestea închisorilor secrete CIA în România sunt un exemplu în acest sens). Autonomizate, insularizate și beneficiind atât de finanțare de stat generoasă cât și de mistica caracterului secret al funcționării lor, aceste instituții au început să funcționeze și mai opac pe măsură ce aria lor de acțiune a sporit. SRI a devenit astfel un pilon important în lupta anti-corupție, iar aceasta din urmă un element de securitate națională. Din ceea ce ar fi trebuit să fie funcționarea eficientă a unui set de instituții civile ale statului (puterea juridică), anti-corupția a oferit prilejul militarizării actului de efectuare a justiției. Astăzi, după cum o arată orice comunicat al DNA, nici un dosar nu se face fără SRI și, mai nou, fără Jandarmerie.
Militarizarea luptei anti-corupție nu este un rezultat întâmplător, ci efectul firesc al modului în care caracterul de clasă și filonul anti-comunist care au structurat inițial lupta anti-corupție s-au împletit cu anti-rusismul istoric local și cu interesele geopolitice ale capitalismului global în regiune după 1989. Criza din Ucraina doar a accelerat brusc acest fenomen și i-a conferit legitimarea unui amenințări iminente. Tot Traian Băsescu, într-una din analizele sale mai puțin mediatizate, a fost cel care a dat glas în mod direct acestei relații: statul ucrainian s-a prăbușit datorită corupției endemice a oligarhilor ucrainieni, desigur la adăpostul și în beneficiul Rusiei. Elevarea anti-corupției la nivelul unei preocupări pentru CSAT și ca parte a strategiei naționale de securitate devenea astfel justificată retrospectiv.
Definită în acest fel, devenea însă limpede că doar prin eliminarea politicienilor și suspendarea totală a politicului se poate eradica corupția cu adevărat, deschizându-se calea spre o administrare eficientă, directă a statului și a societății. Acesta a fost visul neoliberal, reafirmat cu și mai mult aplomb chiar la apogeul crizei provocate de neoliberalism. Și atunci corupția a fost invocată drept element explicativ: desigur nu cea evidentă a bancherilor, ci cea morală a unor categorii sociale (precum săracii asistați, sau grecii leneși[1]) care în schimbul unor beneficii necuvenite au tolerat și votat politicieni corupți. Austeritatea nu a venit doar ca încercare (iluzorie) de a contracara criza prin reducerea cheltuielilor bugetare și a deficitelor, ci mai ales ca formă de disciplină și pedeapsă pentru categorii întregi de populație, de regulă cele mai vulnerabile, suspectate că au beneficiat de ajutor pe nedrept. Politicienii trebuiau înlocuiți cu administratori eficienți care ar fi putut lua măsurile necesare fără să fie nevoiți să treacă prin alegeri.
Traian Băsescu s-a racordat la această politică europeană de austeritate fapt ce i-a asigurat supraviețuirea politică, chiar și în ciuda unui vot masiv împotriva sa din partea unei populații care a suferit unul dintre cele mai brutale programe de austeritate din Europa. Acest program a fost implementat fără nici o dezbatere publică, fără consultări, fără vot, iar atunci când în 2012 oamenii au ieșit până la urmă în stradă și au protestat, au fost întâmpinați, evident, de instituțiile represive ale statului.
Dacă Traian Băsescu a contribuit în mod decisiv la erodarea democrației în timpul mandatelor sale și a determinat creșterea autoritarismului instituțiilor statului, el nu le-a putut controla în totalitate și, mai mult, nu a putut intui și gestiona efectele autonomizării și sporirii rolului acestora în viața publică. De aceea, la final de mandat Băsescu a dat glas propriei sale versiuni a frazei “m-a învins sistemul”: serviciile au devenit prea puternice și trebuie controlate civil. O tardivă și ipocrită recunoaștere a rolului pe care ar fi trebuit să-l joace Parlamentul dacă acesta nu ar fi fost castrat instituțional și simbolic chiar de fostul Președinte.
Deși s-a plasat în campanie în opoziție cu modul de a face politică al lui Băsescu, încă de la bun început noul președinte Klaus Iohannis a fost continuatorul politicilor acestuia (inclusiv, după cum vedem mai recent, al desconsiderării săracilor și al achiesării fără rezerve la măsurile populist-rasiste care circulă frecvent prin UE). Stilul poate fi diferit, esența politicilor însă este o continuare și chiar o radicalizare a liniei deschise de Traian Băsescu. Iohannis a continuat nu doar interpretarea prezidențialistă a rolului de șef al statului și obsesia cu anti-corupția, dar primul său gest în calitate de șef al statului a fost să propună și să obțină mărirea cotei din PIB pentru armată. Mai mult, strategia de securitate elaborată la Cotroceni este și mai inclusivă decât ce propunea Băsescu: de la corupție la cultură, totul pare a fi vulnerabilitate, risc, amenințare. Menționarea explicită a Rusiei ca principală amenințare nu e doar gratuită, dar și ridicolă.
Dacă Băsescu își imagina că trebuie să conducă țara cu mână forte așa cum a condus nava, România lui Iohannis pare din ce în ce mai mult o cazarmă militară. Fără politică, doar cu ordine și disciplină, viața este permanent o stare de urgență, pericolele și inamicii fiind peste tot. Situația din Ucraiana desigur că a făcut ca toate aceste elemente să se accentueze și să exacerbeze la cote foarte îngrijorătoare declarațiile belicoase și pozițiile de forță. Crearea de baze militare, amplasarea de noi și noi arme, exhibarea publică a acestora – toate sunt deja parte din firescul cotidian, nu elemente excepționale. Ideea reintroducerii stagiului militar obligatoriu (cu subtextul machist că doar asta te face bărbat) era inevitabilă într-un astfel de context. Dincolo de caracterul conjunctural propriu-zis, nu e deloc întâmplător că un general de armată este vice-premier.
Problema nu e doar că s-a ajuns aici, ci că s-a ajuns datorită lipsei unei opoziții civice, cu excepția doar a câtorva voci critice care sunt mai mereu izolate prin acuzele de a fi plătite de ruși. Din contră, în proporții covârșitorare, societatea civilă are un discurs mai belicos chiar decât al politicienilor. Intelectuali și formatori de opinie cheamă la arme, justifică războiul, gîndesc în alb și negru, exagerează riscurile și escaladează starea de urgență. ONG-uri stipendiate de stat oferă așa-zisă expertiză justificând exact politicile și interesele aparatului represiv și de control al statului. O nouă specie de analiști de securitate ne reamintesc cât de mult suntem în pericol, mulți lăsând de înțeles că ar fi conectați la zona serviciilor secrete, fără ca asta să le diminueze (ba din contră) credibilitatea. Totodată, în ultimii ani, într-o tăcere deplină a mediului intelectual și academic, a căpătat legitimitate un nou câmp intelectual: analiza de intelligence, ancorată în mai vechea geopolitică dar cu un accent mult mai evident pe securitate, apărare, servicii secrete. În timp ce anti-comuniștii români încă se mai luptă cu securiștii comuniști de prin arhive, cei foarte vii de azi nu pare să deranjeze pe nimeni. Când un parlamentar român a denunțat implicarea șefului SRI în politică și abuzul funcției, intervenția sa a fost primită cu un mare hohot de râs. Opinia publică a asumat instantaneu și în majoritate perspectiva SRI-ului. Fără control parlamentar, fără presiune din partea opiniei publice și cu ajutor internațional era firesc ca aparatele represive și de control ale statului să se întărească constant.
Deficitul de democrație de acum și creșterea vizibilă a autoritarismului în societatea românească este și o consecință firească a tranziției. Contrar discursului oficial, tranziția nu a fost despre democratizare, chiar dacă s-au creat unele instituții de bază într-o democrație. Tranziția nu a fost însp un proces deliberativ, nu a presupus alegerea dintre mai multe opțiuni, nu s-a votat asupra direcției și finalității sale. A fost un proces impus de sus în jos, care a avut ca scop diferențierea socială și ca efect polarizarea între învingători și învinși. Tranziția a fost așadar momentul în care a triumfat mâna forte, autoritarismul, cei puternici și fără scrupule – nu chiar cele mai bune ingrediente pentru democrație. Tot în tranziție s-a creat și răspândit ura față de săraci, față de cei mai slabi, pierzându-se astfel orice idee de solidaritate și egalitate. Primele cereri de ordine și disciplină au venit tocmai cu scopul de a-i ține la locul lor pe săraci, pe romi, pe cei considerați a fi la marginea societății.
Ciprian Șiulea a observat în mai multe rânduri cum intelectualitatea publică post-comunistă, în ciuda adeziunii retorice la valorile europene și democratice, nu au fost de fapt niciodată democrată. Conservatorismul acestora a însemnat de fapt elitism, legitimarea ierahiilor și eliminarea “prostimii” din viața publică, din politică și cultură. În lipsa unor voci cu adevărat liberale care să apere democrația, această sarcină revine mereu firavei stângi locale, care pare că nici nu mai are ocazia de a face ceva observații de stânga, fiind mai mereu nevoită să joace fie rolul liberalilor și să apere democrația de abateri grave, fie pe cel al social-democraților, cerând minime compromisuri cu capitalul. Din acest motiv stânga nu s-a clarificat și coagulat (nu din cauza PSD-ului cum a sugerat recent Claudiu Gaiu), fiind mereu prinsă între nevoia de a se duce spre centru tocmai pentru a contracara derapajele spre dreapta conservatoare și externă, inclusiv ale unor oameni sau grupuri pretins progresiste, în momente esențiale (vezi alegerile prezidențiale de anul trecut, vezi escaladarea discursului belicos de anul acesta). Stânga din România este nevoită mereu să creeze Fronturi Populare în momente de criză, pentru a rămâne singură imediat după. Oricum, deja ideile de stânga apar ca un lux, când miza pare a fi acum aceea de a apăra democrația și de a reafirma –timid – câteva idei republicane într-o mare de efuziuni pentru regalitate, steag, război, legi Big Brother, religie în școli, și, deloc mai inofensiv, ii.
Una din scenele clasice ale romanului lui Hasek îl prezintă pe Svejk ridicându-se din tranșee, de unde camarazii săi austro-ungari trăgeau asupra rușilor, și strigându-le acestora să oprească focul pentru că de partea cealaltă se află oameni. E minimul pe care putem să-l facem și astăzi împotriva puseelor războinice din ce în ce mai puternice.
[1] Deși ar merita probabil un studiu aparte, este absolut șocantă modalitatea prin care media mainstream din România a reflectat și comentat situația recentă din Grecia. Perspectiva ideologică nu este deloc surprinzătoare, desigur, dar violența de limbaj, exagerările, unghiurile părtinitoare și chiar manipularea pe față a informațiilor sunt toate covârșitoare chiar și pentru nivelul obișnuit al mediei din România. Înțeleg că deficitul de informație, de pregătire și de interes pentru situație este compensat de convingerile ideologice foarte clare și foarte puternice, dar chiar nici un fel de minim de solidaritate cu niște oameni care în definitiv trec prin austeritate brutală– o situație din care românii abia au ieșit? Faptul că principala preocupare este dacă românii care își fac vacanțele acolo vor avea de suferit mi se pare extrem de relevant atât pentru stadiul în care se găsește societate românească de astăzi, dar și pentru modul în care autoritarismul și militarismul înfloresc aici.