Mihai Ralea: Militantism ideologic

Tema: Arta socială?

Motivațiile care au stat în spatele scrisului au provocat mai tot timpul dezbateri aprinse. Începând cu Dobrogeanu-Gherea care vorbea de necesitatea „artei cu tendințe” și până la scriitorii interbelici, tot mai aplecați spre „arta socială” – toți conștientizau imperativul justiției sociale transpus în artă.

De fapt, definirea și aderarea la un anumit tip de artă se conjugă cu procesul de construcție a identității intelectualului român interbelic. Pentru cei care aleg scrisul ca formă de „a fi în cetate”, modelul intelectualului angajat este imediat îmbrățișat. De pildă, Camil Petrescu conștientiza că „neutralitatea este o iluzie. A nu adera este o imposibilitate. Simpla prezență și este o solidaritate. Arătam într-altă parte avatarurile lui Panait Istrati, omul care nu vrea să adere. Astăzi, oriunde (afară de Franța), oricărui intelectual i se cere „să se pronunțe” și nicio manifestare, în afară de cadrul obiectiv științific, nu e lipsită de coloratura socială”[1].

O celebră anchetă literară a fost De ce scrieți?, lansată de cotidianul Facla. Nicolae Carandino este cel care adresează această provocare la 20 mai 1935, fiind „anchetați” peste 120 de publiciști, scriitori, romancieri. Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Eugen Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Arșavir Acterian – sunt doar câțiva dintre cei care au dat curs acestei inițiative îndrăznețe. În răspunsurile lor, mai toți ajungeau la concluzia că literatura în sine trebuie să treacă dincolo de cuvinte, să devină un „idiolect”. Cât despre atitudinea pe care trebuie să o aibă un scriitor, Mircea Eliade credea că „Singura și marea armă a oricărui scriitor este independența sa față de orice formație politică; este conștiința misiunii sale, spirituale și naționale”[2].

Dar, pentru scriitorii români libertatea de exprimare devine problematică spre sfârșitul anilor ’30. În 1937 Geo Bogza, cunoscut mai ales pentru reportajele sale, devine subiect de presă și inculpat în justiție pentru vina de a se fi exprimat. „Pornografic”, acuza Academia Română prin vocea lui Nicolae Iorga, dar mai ales a lui Alexandru Brătescu-Voinești. Corpul-delict îl constituia volumul de poezii Poemul invectivă, publicat cu patru ani mai devreme, în 1933, autorul suferind încă de atunci rigorile justiției, dar fiind achitat. Acuzat că e un „negustor de pornografie”, Bogza se apără, declarând că Poemul invectivă este „un cumplit atentat […] la existența liniștită a lumii. În paginile lui e un vitriol menit să ardă, să stupefieze și să clatine din siguranța lor de până acum pe oamenii împăcați cu soarta și cu ei înșiși”^[3].

Încremenirea literaturii române într-un canon tradiționalist este evidențiată și de alte două evenimente la fel de sugestive: „glorioasa cădere” a lui Eugen Lovinescu la Academia Română în 1936 sau „scandalul literaturii imorale” din 1937, care îl are în prim-plan pe Mircea Eliade. În acest context revista  Azi lansează ancheta Problema moralității în artă. Iar răspunsul lui Ghiță Ionescu este singurul care are darul de a schimba registrul discuției spre o abordare mai largă. Punctul nevralgic al polemicii nu mai este scriitorul, moralitatea și cititorul, ci intelectualul și societatea în ansamblu. Iar dacă libertatea de expresie este sau ar trebui să fie pentru toți, ceea ce intelectualul are este libertatea de pronunțare. „Vreau să știu adică nu cum se poate rosti un intelectual, ci când și asupra căror chestiuni”. În orice societate intelectualul este o prezență necesară, o prezență care se impune, și nu care este îngăduită. „Și acum mă întorc spre intelectualii români și îi întreb: pentru acestea ce ați făcut? Ce ați făcut pentru ca atât mulțimea cât și puternicii săi să știe că au în voi controlul și sfatul? […] Tocmai înțelesul rostului lor în viață pare a fi fost pierdut de către intelectualii români de astăzi. Ei l-au pierdut odată cu perspectiva globală a datoriei, lăsându-i pe alții să le compartimenteze, de unde nu mai era decât un pas până la trista fugărire de astăzi, din post în post, până în ultimul lagăr, de fildeș zice-se. Astfel s-au făcut că din conducători de neam cum erau ei, după cum spune un poet român, s-au băgat surugii la cuvinte”^[4].

Fragmentul de mai jos reprezintă punctul de vedere al lui Mihail Ralea față de literatura română de la sfârșitul primului deceniu interbelic. Sociolog și universitar în capitala Moldovei, la Universitatea Mihăileană din Iași, Ralea se manifestă de tânăr ca adept al ideilor de stânga. De altfel, în 1932 îl regăsim printre cei care, vremelnic, au pus bazele revistei Stânga. Timp de doi ani de zile, publicistica românească a fost animată de o dezbatere vie purtată între revistele Stânga și Dreapta. Volumul în care a fost publicat eseul „Militantism ideologic” se intitulează, sugestiv, Atitudini. După cum mărturisește în scurta introducere, Ralea părea convins că „timpul contemplației pure a trecut”, la fel ca și cel al „artei pentru artă”. „Pasivitatea, lipsa de atitudine sunt, azi, pure anacronisme când nu sunt dovezi de lașitate spirituală. Cu spiritul ori cu acțiunea, suntem datori să ne înrolăm. Nimeni nu poate fi scutit de a lua măcar poziție”.  Este o viziune sardonică, cu un puternic iz pamfletar, care contribuie într-o manieră originală la mai vechea dezbatere artă pentru artă sau artă socială. O mărturie din trecut pentru un prezent învechit. (Dragoș Sdrobiș)

Formele gramaticale vechi și greșelile de lecțiune au fost corectate tacit (nota editorului).

Mihai D. Ralea, Militantism ideologic

(în Mihai D. Ralea, Atitudini, București, Editura Casei Școalelor, 1931, pp. 49-67)

[…]

Pictorul Cezanne a susținut și demonstrat prin creațiunea sa că pictura e o artă pur optică. Imaginea pe care o avem de la lucruri trebuie să fie pur vizuală, adică să nu fie completată cerebral cu imagini anterioare din memorie, cu sentimente ori idei: o artă pur senzorială, care s-ar servi, cum se zice în psihologie, numai de senzații nu și de percepții (senzații completate cu imagini memoriale). Totul devine astfel o chestiune de decorație. Culorile ori liniile au valoare „în sine”, nu prin ceea ce reprezintă… Sunt scop, nu mijloc. „Subiectul” nu mai are niciun sens. N-ai decât să întorci tabloul invers cu josul în sus și susul în jos. Dacă culorile se mențin agreabile la ochi, n-are nicio importanță. Un tablou se „simte”, nu se „înțelege”.

Decorativismul acesta, preconizat de Cezanne în pictură, s-a popularizat la noi în literatură. A te degaja de orice fel de atitudine morală ori filozofică în fața vieții, a face abstracție totală de idei și de sentimente, a împreuna doar imagini pe cât mai aproape, dacă se poate, ori cuvinte rare sau frumos sunătoare înseamnă, în limbaj modern românesc, a fi estet pur.

Ceea ce izbește pe un critic obiectiv în peisajul literaturii noastre estetice e, în primul rând, puerilitatea. Cu foarte puține excepții, scriitorii noștri sunt în stare de copilărie. S-a apropiat altădată arta de joc și poate cu oarecare dreptate. Dar jocul nu e apanajul exclusiv al copiilor. Se joacă și oamenii mari. E o diferență între jocul de șah al adultului și cutia de cuburi de construcție care ne amuza la șapte ani. Să nu se obiecteze deci, că orice artist e prin definiție copilăros, fiindcă arta se confundă cu jocul. Literatura noastră n-a ajuns încă până la jocul de șaj: s-a oprit la cutia cu cuburi. Ea nu învederează nimic din preocupările omului matur: idei, judecăți, atitudini în fața vieții.

Scriitorii noștri au trăit puțin, n-au experiența sufletească, n-au acumulat într-înșii acel contact profund cu viața care călește încet sufletul și-i dă comprehensiunea umanității, a vieții și a morții.

Artiștii noștri n-au sentimentul tragic al vieții, nu știu ce înseamnă grozăvia ei mută, nu bănuiesc maiestatea morții, mândria umilinței, gustul oțelit al orgoliului, n-au iubit, n-au disperat și n-au disprețuit resemnat. Niciunul din capitolele într-adevăr teribile ale vieții nu le e familiar. Nu sunt oameni, sunt clovni. Așezați în marginea de drum și-au întins, pe o zi de primăvară, când zefirul suflă înviorător și trist de langoare, arșicele și se joacă cu inconștiență și candoare. Alături oamenii iubesc, luptă, mor, suferă, dar insensibilitatea lor e definitivă. Amintesc de acei isterici cu anestezie cutanee, care-și expun inutil în ospicii, în zilele senine, pielea nesimțitoare la razele soarelui.

[…]

Toate acestea sunt posibile mai întâi fiindcă au la bază o anume structură sufletească. Un suflet superficial poate trece prin toate catastrofele: el se va opri tot la suprafață. În această privință scriitorii noștri, din grupul esteticii pure, sunt sinceri. Dar alături de realitate trebuie să deosebim și masca.

Există în psihologia mitocanului o supralicitație de manieră, de „savoir-vivre”, de „bon ton” în societate. Unui aristocrat i se întâmplă foarte des să înjure. Delicatețea excesivă nu-l preocupă, fiindcă o trăiește. Cutare nou îmbogățit însă e totdeauna „distins”. Își apropie ultimele rafinării în materie de eleganță. Cunosc o doamnă care spunea despre un domn că „avea ochii, pardon, mure”. Vă aduceți aminte de Mr. Jourdain, „le bourgeois gentilhomme”, câte lecțiuni de gimnastică, de scrimă, de salut, de maniere [sau] de artă lua. M-me Verdurin din Proust nu iubea din toată muzica decât pe Wagner. În schimb, când îl auzea pe acesta se consuma așa de tare, încât se îmbolnăvea de emoție estetică! Parvenitul e politicos peste măsură: cunosc unul care cere scuze, la teatru, spectatorilor din statul posterior, că stă întors cu spatele. Și fiindcă „manierele” se schimbă veșnic, parvenitul trebuie să fie la curent cu ultimele mode. El e îndeobște snob.

Generalizați acum aceste trăsături de psihologie individuală până la una colectivă. Veți avea situația în care se găsesc o parte din scriitorii noștri, fiii unui popor recent ridicat din întuneric față de arta apuseană. E firesc – nu-i așa? – ca „estetica” (acest „savoir vivre” distins al artei) să primeze.

Am văzut pentru ce a apărut concepția pur estetică în Apus. A fost întâi efectul unei lungi evoluții către rafinare și, în al doilea rând, al unei excepționale epoci de prosperitate, care punea la adăpost de orice grijă pe oricine, și-i sugera fatal ocupații futile ori inutile.

Dar la noi ce înseamnă concepția exclusiv estetică a vieții? Un moment al evoluției noastre artistice către suprema finețe? Dar uitațivă împrejur la moravurile noastre! Găsiți oare acolo materie de fapte pentru o astfel de doctrină? Străzile pe care umblăm iarna până la genunchi în glod, vara devin pestilențiale; în trenuri abundă avizurile care opresc scuipatul și întrebuințarea de expresii necuviincioase; în culoarele care despart apartamentele pe care le locuim cade molozul de pe pereți și scara nu se mătură cu săptămânile; restaurantele noastre nu cunosc încă măcar elementara igienă, iar în convorbirile amicale ne apostrofăm jovial și familiar cu câte-o înjurătură fără eufemism. De unde atâta „estetică”, mă rog?

Așadar faptele din care ies doctrinele nu ne împing deloc către suprema eleganță. Rămâne atunci ipoteza snobismului. Amiel spune undeva: „Dis-moi de quoi tu te piques pour te dire ce que tu n’est pas”. Care în românească curată înseamnă: „arată-te distins peste măsură, ca să știu cu siguranță că ești mahalagiu”. Și supralicitatea estetică națională, care vrea să învețe artă pură chiar pe Francezi, e mai mult decât suspectă. E starea de spirit a Negrului care se îmbracă cu jambiere de mătase și cu mănuși elegante, dar are vestonul cârpit la coate.

Pentru ca să fie consecventă, poezia și arta românească „estetic pură” se mărginește la un material artistic foarte limitat. Din toată gama psihologică nu se întrebuințează decât senzații, și acestea încă foarte rare, exotice dacă se poate. Împerecheri de câteva culori și sunete. Pe urmă stări de suflet complicate, rare, de preferință patologice. Se știe că neurastenia a neliniștit totdeauna pe parvenitul amator de distincție.

Încolo, indiferență totală față de tot ce-i împrejur. Adică un fel de blazare față de tot ce nu e pervers, unic, incomprehensibil.

[…]

A existat cândva o abstracție psihologică în istoria filozofiei. Era statuia empiristului Condillac, care n-avea decât senzații. Eroarea s-a rectificat de atunci și nimeni nu [mai] crede azi – în afară de psiho-patologie – într-un om așa de simplificat. Iată cum prin exces de zel „estetica” românească a ajuns la primitivitate.

Dacă un popor ca Francezii, care ar avea alte drepturi la aptitudini de pur diletantism, la literatura de senzații sau de artă abstractă, rece, în afară de viață, a lepădat astăzi cu totul produsul rece al unei epoci de beoțism, cu atât mai mult avem nevoie noi de o literatură adâncă, serioasă, făcută din sentimente umane, tragice, cu semnificație morală și filozofică, cu rezonanțe profunde a tot ce constituie adevărata viață. Nu „artiști cetățeni”, nici profesori de morală, nici pedanți teziști și nici propagandiști politici. Dar artiști sensibili, vibrând de viața profundă a societății și timpului lor. Puerilitatea și snobismul nu pot servi decât ca amuzamente trecătoare. În dificultățile în care ne zbatem, arta infantilă ar fi un lux prea constisitor. Un strigăt e necesar: ne trebuiesc adulți”.