Migranții reveniți în țară prinși între criza economică şi tensiunile domestice

TEMA: Migranţii. România de “afară”

Estimările privind numărul românilor care lucrează astăzi în afara țării se ridică la 3 milioane de persoane, femei și bărbați deopotrivă. În unele țări, cum este cazul Italiei, principala țară destinație a migranților români, femeile sunt mai numeroase decât bărbații, în ciuda imaginii mult timp vehiculate în literatura de specialitate și în discursurile politice – aceea a migrantului bărbat, de obicei tânăr, necăsătorit. În ultimii ani, cel puțin în anumite comunități, o parte însemnată de migranți se întorc pentru a se stabili în țară. În vreme ce majoritatea studiilor din domeniu consideră migranții reveniți ca pe un potențial al dezvoltării țărilor de origine (prin economiile transferate în țară, prin investițiile locale și prin transferul de competențe sau idei noi), observațiile recente în România par să contrazică acest lucru. Migranții, femei și bărbați, nu au motivații egale de a reveni în țară. Revenirea familiilor de migranți ascunde adesea conflicte de gen. Investițiile din propriile economii (în cazul bărbaților), capitalul social redus datorită absenței îndelungate, neîncrederea în practicile instituțiilor financiare, contextul economic instabil sporesc riscul ca acest grup să devină vulnerabil.

Migraţia de întoarcere este un fenomen care, pe fondul crizei economice globale actuale, începe să preocupe atât oficialii europeni, instituţiile de cercetare, cât şi unele organizaţii neguvernamentale de la noi. În 2008, potrivit datelor Eurostat, peste 500.000 de cetăţeni ai statelor membre UE, reprezentând 15% din totalul imigranţilor în UE pentru anul respectiv, sunt migranţi de întoarcere, adică cei ce revin în ţările lor de origine după o anumită perioadă petrecută la muncă sau studii în străinătate. România nu înregistrează însă astfel de date (fiind o excepţie între ţările UE din acest punct de vedere), pe principiul că ce nu este este înregistrat înseamnă că nu există. Migraţia de întoarcere nu este însă un fenomen recent, fapt arătat şi de Dustmann (1996), doar că interesul pentru el este nou în acum când majoritatea statelor se confruntă cu creșterea şomajului (vezi figura 1). Evident, cele mai multe state doresc ca cetăţenii străini aflaţi temporar la muncă să se întoarcă de unde au venit, pentru a evita mişcări sociale, cheltuieli publice ridicate pentru asistenţă socială ş.a.m.d.. Cum era de aşteptat, în aceste situaţii străinii sunt mai afectaţi de şomaj decât cetăţenii respectivei ţări. Criza actuală este, indubitabil, un factor care afectează cu precădere anumite categorii de migranţi, precum şi şansele reintegrării lor în ţară.

Raportul anual OECD (2008) privind migraţia[1] rezervă o parte însemnată analizei ratelor de întoarcere a migranţilor în ţara de origine, a profilului socio-demografic al acestora, pecum şi a impactului politicilor destinate reintegrării acestor categorii de migranţi reveniţi. Pe scurt, raportul arată că, în funcţie de contextul socio-economic al ţării de origine, între 20 şi 50% dintre migranţi revin cu intenţia de a se stabili definitiv; cei care se reîntorc în ţara de origine sunt, în special, migranţii cu studii primare cât şi cei cu studii universitare, iar din punct de vedere al vârstei active se ratele mai mare de reîntorcere se află, de asemenea, la cele două extremităţi (până în 30 de ani şi peste 50 de ani, sau care se apropie de vârsta pensionării). În ce priveşte momentul reîntoarcerii, raportul arată că majoritatea migranţilor se întorc în ţara de origine după 3-5 ani petrecuţi în străinătate. După această perioada începe să scadă foarte mult rata întoarcerii, migranţii optând mai degrabă pentru migraţia de instalare în ţara gazdă. Există şi studii (Dustmann 2003, de pildă) care au ambiţia de a oferi estimări ale duratei optime a migraţiei în vederea acumulării capitalului economic şi uman necesar reintegrării durabile în ţara de origine. Într-un context marcat de incertitudini, nu e de mirare că migranții români sfidează calculele economiștilor alegând să revină în țară mai mult după dispoziția psihologică de moment, decât în funcție de anumite obiective economice pe termen mediu sau lung, așa cum arăta și Marcu (2011). Între cei reveniți, cei mai mulți afirmă că s-au întors din motive familiale și doar 40% spun că au revenit pentru că și-au atins obiectivele economice fixate, conform studiului „Impactul crizei economice asupra migrației forței de muncă românești” publicat recent de Friedrich Ebert.

Estimări ale stocului de români reveniţi în ţară

Aşa cum precizam anterior, nu există date oficiale la nivel naţional privind migraţia de revenire. Putem face unele estimări ale numărului persoanelor întoarse în ţară din surse ale ţărilor gazdă. Trebuie însă reţinut că migraţia de întoarcere, în cazul acestor surse, nu precizează dacă românul care părăseşte Italia sau Spania, de exemplu, revine în România sau alege altă ţară gazdă. În plus, nu toți cei care părăsesc țara gazdă anunță acest lucru, fie pentru a nu renunța la anumite drepturi sociale dobândite în țara respectivă, fie pentru că nu sunt siguri asupra deciziei de a se restabili definitiv în țară de origine. Nu avem astfel certitudinea că cel revenit în anul 2008, cu intenţia de a se restabili în România, mai este astăzi în ţară sau a re-migrat în fosta ţară gazdă sau în altă ţară. Ţinând cont de aceste limite inerente măsurării unui fenomen în continuă evoluţie, iată care sunt datele furnizate de registrele populaţiei Italiei şi Spaniei (fig 2 și 3) – cele doua destinaţii principale ale migranţilor români de după 1995 (Sandu 2010). Spania şi Italia atrag, într-adevăr, în jur de două treimi din migranţii români. Din cele 3 milioane de români care ar fi peste hotare astăzi, numai în Italia sunt în un milion[2], iar în Spania alţi 800.000 de români. Este de aşteptat atunci ca cel mai mare număr de persoane revenite să fie muncitori din Spania şi Italia. Totuși, chiar şi în condiţiile crizei economice globale şi a şomajului în creştere, Italia şi Spania atrag în continuare un număr important de români. Conform Eurostat, România era în 2008 ţara din UE cu cel mai mare număr de emigranţi, 46% dintre ei mergând în Italia şi 19% în Spania. Aşa cum arătau Ambrosini et al. (2011), profilul românilor plecaţi pe ruta ţărilor din Sudul Europei este cel al migrantului slab calificat (selecţia negativă în raport cu nivelul de educaţie), în vreme ce SUA sau Australia atrag, cu precădere, românii înalt calificaţi (selecţie pozitivă), iar ţările Europei Occidentale atrag toate categoriile de migranţi români (selecţie neutră).

Numărul românilor care au părăsit Italia între 1995 şi 2007 este în creştere (vezi figura 2). În acest interval 20.588 de români au revenit, probabil, în țară. Pe de altă parte, numărul celor care pleacă în Italia, este în continuare semnificativ, ceea ce explică evoluţia stocului de migranţi români din Italia în ultimii ani (România este de câțiva ani pe primul loc în rândul comunităţilor de străini în Italia, reprezentând 21% din totalul imigranţilor). Cât privește Spania, românii continuă să spere la un loc de muncă, chiar dacă mai prost plătit decât să revină în țară atâta timp cât nu cunosc modele de reușită ale altor migranți reîntorși. Cifrele furnizate de Institutul de statistică al Spaniei arată că în jur de 5.500 de persoane au plecat din Spania în 2009 pentru a se stabili în România, majoritatea fiind la vârstă activă (vezi figura 3). Între cei reveniți din Spania predomină bărbații (3200), față de 2300 femei.

Motivațiile reîntoarcerii și tensiunile generate în cadrul familiilor

Intuitiv, aceste diferențe de gen pot fi datorate, pe de o parte, contracției locurilor de muncă în domeniul construcțiilor, unde lucrează în special bărbații, în vreme ce domeniul serviciilor domestice (menaj, asistența persoanelor vârstnice sau bolnave la domiciliu, etc.), unde lucrează îndeosebi femeile, este mai puțin afectat. Pe de altă parte, o cercetare empirică în Vrancea (Vlase 2011), pe un grup de 20 de persoane revenite din Italia, arată că femeile nu vor să revină în țară, iar cele care se întorc recunosc că decizia a fost luată de soții lor. Femeile reîntoarse sunt în general căsătorite și au copii. Copiii constituie adesea argumentul invocat de soți pentru a convinge soțiile că e spre binele copiilor să se întoarcă în țară: „soţul meu ce zice: noi ne întoarcem în ţară. A fost decizia lui, că noi nu o duceam greu acolo (în Italia – nota autorului). Deci noi nu o duceam rău acolo, aveam salariu fix, dar soţul meu s-a gândit că dacă ea (fiica cea mare –nota autorului) creşte şi începe secunda noi tre′ să stăm acolo până termină (încă 4 ani – nota autorului)” (Elena, 40 de ani, căsătorită, mamă a două fiice, a locuit în Italia 11 ani, intervievată în noiembre 2010). Femeile au mai multe motive de a nu dori să revină:

• în ciuda ocupațiilor precare în Italia, femeile apreciază totuși faptul că sunt active economic și relativ independente financiar;
• de obicei ele nu au economii personale pentru că salariile lor în Italia au fost cheltuite pe întreținerea familiei, pentru a permite soților să pună deoparte salariile lor;
• reîntoarcerea înseamnă pentru femei revenirea la statutul de casnică, izolată în gospodărie și dependentă financiar (din 12 femei intervievate după 3- 4 ani de la reîntoarcerea în țară, numai una era ocupată la momentul intervievării; iar printre cei 8 bărbați unul era salariat, unul pensionar pentru motive de sănătate, iar restul deținea o mică afacere în construcții, agricultura, transport sau comerț)
• mai mult, meritele pentru cele realizate în decursul anilor de migrație sunt atribuite mai mult soților în comunitatea de origine, deși femeile au o contribuție importantă, cel puțin egală aș zice, așa cum arată aceeași femeie intervievată:

„Soţul meu depinde foarte mult de mine, dar nu vrea să o recunoască niciodată. Şi eu nu i-o scot niciodată în evidenţă. Ştiu că îl deranjează, dar el depinde foarte mult de mine sub orice aspect: în gândire, în bani, în tot ce face. Dar orgoliul lui masculin nu îl lasă să recunoască că ce avem, avem datorită faptului că eu am sacrificat totul. Nu că eu nu aş vedea, ea (fiica cea mare – nota autorului) mereu zice că eu nu văd anumite lucruri, dar nu că nu le văd, dar pentru supremaţia familiei eu dau înainte. Nu că nu văd, nu că nu ştiu, dar nu vreau să le fac simţite copiilor … eu întotdeauna am avut concepţia asta să am o familie unită, şi am mai lăsat aşa de la mine să curgă anumite treburi. Nu am vrut niciodată să îi scot lui ochii că, uite, datorită mie se face asta, am lăsat aşa să creadă el (soţul) doar ca să văd că merge familia într-o anumită armonie”.

După cum arăta Shima (2010) într-un studiu pe un eșantion de 1200 de români reveniți în țară din Spania, Italia, Ungaria și Germania, inegalitățile între femeile și bărbații reveniți sunt semnificative cu privire la ocupații și venituri realizate după întoarcere. Studiul încearcă să măsoare performațele economice ale migranților în țara de origine și arată că cei care obțin venituri mai mari după întoarcere față de cele anterioare migrației sunt bărbații, îndeosebi cei care deschid propriile afaceri. Cei din urmă sunt de fapt cei care tind să revină definitiv în țară, în vreme ce restul re-migrează. Totuși, chiar și cei care deschid propriile afaceri au șanse mici să se dezvolte atâta timp cât depind doar de economiile proprii, fiind obligați uneori să se întoarcă din nou în străinătate. Mai mult, în planul relațiilor cu elitele locale ei au un dezavantaj față de investitorii care nu au migrat, pentru că absența îndelungată a slabit încrederea și accesul în aceste rețele.

Așadar, prinși între criza economică actuală, tensiunile domestice și inegalitățile de gen care influențează posibilitățile femeilor și bărbaților de a realiza venituri în țară, migranții reveniți (oricât de mulți/ puțini ar fi) se profilează ca o nouă categorie vulnerabilă în România. Până în prezent nu se cunosc măsuri speciale luate de instituții ale statului cu privire la reintegrarea migranților reveniți. Deși în 2008 ANOFM organizase târguri de joburi în Italia și Spania pentru a încuraja românii să vină să lucreze în țară, nu se cunosc rezultatele acestor măsuri, dar foarte probabil, din ecourile primite, aceste măsuri nu au avut succes. Ideea că migranții ar constitui o manevră intresantă pentru politicieni nu pare fondată de sudiile științifice care arată un slab (inexistent) transnaționalism politic al românilor de peste hotare (Eve 2008). Nici programe ale ONGurilor care să sprijine integrarea în țară nu au au fost identificate încă în România. Prin urmare, în loc să constituie un potențial de dezvoltare, migranții noștri riscă să fie ignorați de către politicieni, marginalizați economic și izolați social.

Figura 1: Evoluţia ratei şomajului în unele ţări OECD, 2007-2009

Source: OECD Main Economic Indicators (http://www.oecd.org/std/mei)

Figura 2: Evoluția numărului de români care au părăsit Italia între 2000 -2009

Sursa, ISTAT.it disponibil la http://demo.istat.it/altridati/trasferimenti/index_e.html

Figura 3 : Distribuția pe grupe de vârstă a persoanelor care au părăsit Spania pentru a se stabili în România

Sursa : Institutul de Statistică al Spaniei, date disponibile aici http://www.ine.es/jaxi/menu.do?type=pcaxis&path=%2Ft20%2Fp307&file=inebase&L=1

Bibliografie

Ambrosini, W. et al. (2011), The selection of migrants and returnees: Evidence from Romania and implications, disponibil la http://www.econ.ucdavis.edu/faculty/gperi/Papers/return_ro_march_13_2011.pdf

Dustmann, C. (1996), Return migration – the European experience. Economic Policy, vol. 22, 214–250.

Dustmann, C. (2003), Return Migration, Wage Differentials, and the Optimal Migration Duration. European Economic Review, Vol. 47, pp. 353-369.

Eve, M. (2008) Some sociological bases of transnational practices in Italy. Revue Européenne des Migrations Internationales, 24(2), pp. 67-90.

Marcu, S. (2011), Romanian Migration to the Community of Madrid (Spain): Patterns of Mobility and Return, International journal of population research, disponibil la http://www.hindawi.com/journals/ijpr/2011/258646/cta/

Sandu, D (2010), Lumile sociale ale migraţiei româneşti în străinătate, Iaşi: Polirom.

Shima, I. (2010) Return migration and labour market outcomes of the returnees. Does the return really pay off? The case-study of Romania and Bulgaria, disponibil la http://www.fiw.ac.at/fileadmin/Documents/Publikationen/Studien_II/SI07.Research_Report.Return_Migration.pdf.

Stoiciu, V. (coord), Impactul crizei economice asupra migrației forței de muncă românești, Friedrich Ebert, http://www.fes.ro/common/pdf/Impactul%20crizei.pdf.

Vlase, I. (2011), Migraţia de întoarcere a românilor din Italia. Studiu de caz în Vulturu, Vrancea, Calitatea vieţii, 2/2011, pp. 155-176.