de Michael Hardt și Antonio Negri
Tabăra din Lower Manhattan demonstrează eșecul reprezentativităţii
Demonstraţiile care au loc sub stindardul „Ocupaţi Wall-Street-ul” sunt întâmpinate cu simpatie nu doar pentru că dau glas unui sentiment generalizat de nedreptate economică, ci, poate cu-atât mai important, pentru că sunt portavocea unor nemulţumiri și aspiraţii politice. Pe măsura extinderii protestelor din Lower Manhattan în localităţi și orașe de pe tot cuprinsul ţării, acestea au făcut cât se poate de evident faptul că indignarea împotriva lăcomiei corporatiste și a inegalităţilor economice este autentică și profund înrădăcinată. Cel puţin la fel de important este, însă, protestul împotriva absenţei –sau eșecului – reprezentării politice. Problema nu este atât faptul că un partid, sau un politician oarecare sunt ineficienţi, sau corupţi (cu toate că și asta este adevărat), ci adecvarea, sau lipsa de adecvare a însuși sistemului politic reprezentativ. Această mișcare de protest nu doar că ar avea toate șansele, dar poate chiar ar trebui să se transforme într-un proces constituţional cu adevărat democratic.
Aspectul politic al mișcării Ocupaţi Wall Street devine vizibil atunci când o privim alături de celelalte mișcări de protest ale anului trecut. Împreună, acestea alcătuiesc debutul unui întreg ciclu de lupte sociale. În numeroase cazuri, influenţele sunt explicite. „Ocupaţi Wall Street-ul” se inspiră din taberele apărute începând cu data de 15 mai în mai multe pieţe centrale din Spania, ca urmare a ocupării, la începutul aceleiași primăveri, a Pieţei Tahrir, din Cairo. Acestei succesiuni de demonstraţii trebuie să îi adăugăm o serie de evenimente paralele, cum ar fi îndelungatele proteste din faţa clădirii parlamentului din Wisconsin, ocuparea Pieţei Syntagma din Atena și taberele de corturi israeliene ridicate în semn de protest împotriva nedreptăţilor economice. Contextele în care se desfășoară aceste proteste diferă, desigur, ele nefiind niște simple reiterări ale unor evenimente care s-au petrecut în altă parte. Mai curând, fiecare dintre aceste mișcări a reușit să preia câteva elemente comune pe care să le transfere în situaţia sa particulară.
În cazul Pieţei Tahrir, natura politică a protestului și faptul că manifestanţii nu considerau că pot fi reprezentaţi în nicio privinţă de regimul aflat atunci la putere era evidentă. Cererea ca „Mubarak să plece” s-a dovedit a fi suficient de puternică pentru a îngloba toate celelalte chestiuni. În cazul protestelor ulterioare de la Puerta del Sol, din Madrid, și din Plaça Catalunya, din Barcelona, criticile aduse sistemului politic reprezentativ au fost mai complexe. Manifestanţii spanioli au pus la punct o cuprinzătoare listă de nemulţumiri sociale și economice – privitoare, printre altele, la gradul de îndatorare, la educaţie și disponibilitatea locuinţelor – dar „indignarea” lor, pe care presa iberică a identificat-o încă de la început ca fiind un sentiment predominant, era în mod clar îndreptată împotriva unui sistem politic incapabil să rezolve aceste probleme. Simulacrului de democraţie propus de actualul sistem reprezentativ, protestatarii i-au opus unul dintre sloganurile lor centrale, „Democracia real ya,” sau „Democraţie reală acum.”
Prin urmare, mișcarea „Ocupaţi Wall Street-ul” ar trebui să fie înţeleasă ca o dezvoltare, sau un transfer al acestor cerinţe politice. Unul dintre mesajele cât se poate de clare și evidente ale protestelor este, firește, acela că bancherii și industria financiară nu ne reprezintă în niciun fel: ce e bun pentru Wall Street nu e, în niciun caz, bun pentru întreaga ţară (sau lume). Cu toate acestea, un și mai catastrofal eșec al reprezentării vine din partea politicienilor și a partidelor politice care, în loc să reprezinte interesele populaţiei, sunt mai dispuse să le reprezinte pe cele ale băncilor și creditorilor. Recunoașterea acestui fapt conduce la o întrebare simplă și aparent naivă: Democraţia nu ar trebui să fie, oare, conducerea poporului asupra polisului – adică a întregii vieţi sociale și economice? În loc de asta, se pare că politicul a ajuns să slujească interesele economice și financiare.
Insistând asupra naturii politice a protestelor „Ocupaţi Wall Street-ul” nu vrem să le zugrăvim doar în termenii disputelor dintre republicani și democraţi, sau ai destinului administraţiei Obama. Firește că, dacă mișcarea continuă și ia amploare, ar putea obliga Casa Albă, sau Congresul să ia noi măsuri, putând chiar deveni un important punct de dezbatere pe agenda următoarei campanii prezidenţiale. Însă, atât administraţia lui George W. Bush, cât și cea a lui Obama au participat la „salvarea” băncilor, așa că deficitul de reprezentare le poate fi imputat amândurora. În acest context, chemarea lansată de spanioli la construirea unei „democraţii reale acum,” pare atât urgentă, cât și dificil de realizat.
Dacă toate aceste mișcări diferite – de la Cairo și Tel Aviv, la Atena, Madison, Madrid, și acum, New York – exprimă o nemulţumire faţă de structurile reprezentative existente, ce oferă ele ca alternativă la acestea? Ce înseamnă această „democraţie reală” pe care o propun?
Cel mai clar indiciu ni-l oferă însăși organizarea lor internă – și anume, modul în care experimentează cu noi practici democratice. Aceste mișcări s-au dezvoltat urmând ceea ce noi numim o „formă de mulţime” și sunt caracterizate de adunări frecvente și structuri decidente participative. (Referitor la acest aspect, merită recunoscut că „Ocupaţi Wall Street” și multe dintre aceste demonstraţii au rădăcini adânci în mișcările anti-globalizare, ce au durat cel puţin din 1999 până în 2001, de la cea din Seattle, până la cea de la Genova.)
S-a făcut mult caz de modul în care media sociale precum Facebook și Twitter au fost utilizate în cadrul acestor manifestaţii. Este evident că astfel de instrumente de reţea nu se află la originea acestor mișcări, dar se dovedesc a fi utile ca unelte pentru că, într-un anume sens, corespund structurii orizontale, de reţea, și experimentelor democratice ale mișcărilor înseși. Cu alte cuvinte, Twitter este util nu doar pentru a anunţa un eveniment, ci și pentru a afla, în timp real, care sunt opiniile unui mare grup de oameni asupra unei decizii specifice.
Prin urmare, nu vă așteptaţi ca aceste tabere să dea naștere unor lideri, sau unor reprezentanţi politici. Din ocuparea Wall Street-ului și din celelalte manifestări asemănătoare nu se va ridica niciun Martin Luther King Jr. Orice consecinţe ar avea – noi ne numărăm, firește, printre cei care consideră promiţătoare această evoluţie – acest ciclu de mișcări în plină ascensiune se va exprima prin intermediul unor structuri participative orizontale, și nu prin cel al reprezentanţilor. Firește că astfel de experimente restrânse de organizare democratică vor trebui să evolueze substanţial înainte de-a putea articula niște modele efective de alternative sociale, dar ele sunt deja capabile să exprime cu suficientă forţă aspiraţia către o „democraţie autentică.”
Confruntaţi cu criza și dovedind nu doar o neobișnuită maturitate, ci și o perspectivă limpede asupra modului în care este ea gestionată de sistemul politic actual, tinerii care participă la aceste manifestaţii au început să pună o întrebare dificilă: Dacă democraţia – cea de care am avut parte până acum – se clatină sub loviturile crizei economice și se arată neputincioasă în a impune voinţa și interesul maselor, nu a venit, oare, momentul să o considerăm, în forma ei actuală, depășită?
Dacă forţele finanţelor și bogăţiei au ajuns să domine constituţii presupuse a fi democratice, inclusiv cea a Statelor Unite, nu e oare posibil, și chiar necesar, să propunem și să construim noi structuri constituţionale care să ne ofere posibilitatea de a relua proiectul căutării fericirii colective? După un astfel de raţionament și cu astfel de cereri, deja extrem de vii printre demonstranţii din Europa și din zona mediteraneană, prostestele ce se întind acum de-a lungul și de-a latul Statelor Unite ridică problema necesităţii unui nou proces constituant democratic.
Traducere: Alexandru Macovei