Workingman’s Death (2006), Regizor: Michael Glawogger, Durata: 122 minute (Trailer)
Whores’ Glory (2013), Regizor: Michael Glawogger, Durata: 110 minute (Trailer)
Michael Glawogger a decedat anul acesta în Liberia răpus de malarie, în timp ce lucra la un documentar enigmatic, fără nume, despre fragmente de viaţă risipite pe trei continente. Itinerariul începuse în fosta Iugoslavie, marcată încă de războaiele etnice şi gropile comune, şi urma să sfârşească în sudul Africii. În jurnalul călătoriilor întreprinse, pe care îl publica săptămânal în Der Standard, Glowegger lasă să se întrevadă un proiect amplu care încerca să transpună în imagini metafizica cotidiană a disperării şi a societăţiilor aflate în decădere.
Regizorul austriac s-a făcut remarcat în lumea cinematografiei cu o trilogie despre viaţa oamenilor marginalizaţi şi condiţiile de viaţă extreme în care aceştia supravieţuiesc: Megacities: 12 Stories of Survival (1998), Workingman’s Death (2005) şi Whores’ Glory (2011). Documentarele lui Glawogger au o semnătură stilistică aparte: cadrele lungi care captează ca într-un insectar o varietate de forme de viaţă precară, lipsa unei structuri narative care să adnoteze montajul seriilor de imagini, spectacolul expresiv al unor fragmente de istorie dispersate, dar străbătute de acelaşi ritm al vieţii fragile. Deşi i s-a imputat adesea, pe bună dreptate, că documentarele lui sunt estetizante şi că portretizează într-o manieră prea exotică persoanele marginalizate şi zonele aflate la periferie, Glawogger convinge printr-o tehnică vizuală ce pune în scenă textura vieţii cotidiene a unor lumi sociale pe care imaginarul occidental, lobotomizat de industria consumeristă a publicităţii, pare să le fi uitat aproape cu desăvârşire. Fie că documentează inventivitatea oamenilor fără adăpost din Statele Unite sau descinderea în minele părăsite pentru colectarea minerului în Ucraina, ori negocierile clienţilor cu prostituatele din Bagladesh – regizorul austriac adună migălos gesturi, conversaţii şi fragmente de viaţă ale unor oameni care se zbat să îşi agonisească cele necesare traiului zilnic. Proiectul lui Michael Glawogger a fost să vizibilizeze vieţile acestor periferii, care sunt majoritare în raport cu centrele occidentale de putere şi de prosperitate economică, şi să aducă la suprafaţă o lume pe care cinematografele din Vest o ignoră sistematic.
Dintre cele trei documentare, mă opresc scurt la cel care mi s-a părut cel mai reuşit dintre ele, şi anume Workingsman’s death. Împărţit în 5 segmente (intitulate expresiv Eroi, Fantome, Lei, Fraţi şi Viitor) documentarul pune în scenă formele precare de muncă şi condiţiile periculoase în care aceasta se desfăşoară. Glawogger realizează 5 tablouri ale muncii în secolul 21, pornind de la minele în care odinioară Alexei Grigorievici Stahanov depăşea planul de producţie şi era instituit de propaganda sovietică ca fondatorul eroic al muncii creatoare de abundenţă. Localnicii din zona Doneţk supravieţuiesc azi colectând cărbune din minele părăsite. Pe fondul dezolant al unor peisaje cu industrii aflate în paragină, oamenii vorbesc despre o istorie care i-a uitat între ruine, unde se zbat de la o zi la altă să închege o viaţă şi amintiri pentru următoarea generaţie. Apoi suntem transpuşi în preajma vulcanului Ijen de pe insula Java, unde colectorii de roci de sulf descind în cele mai periculoase zone pentru a aduna minereu şi a-l transporta pe distanţe mari pentru plăţi derizorii. Glawogger surprinde excelent modul în care unul şi acelaşi sit este deopotrivă sursă precară pentru asigurarea existenţei şi obiectiv turistic pentru călătorii străini veniţi să admire norii galbeni de sulf şi sălbăticia lacurilor din preajmă. Două priviri concomitente – disperarea supravieţuirii şi tihna opulentă a concediilor – se intersectează pentru un scurt moment, pentru a fi imortalizate într-o fotografie de vacanţă. Documentarul schimbă apoi registrul culorilor vii cu cel al norilor negri de fum al cauciucurilor arse care deservesc abatorul în aer liber din Port Harcourt (Nigeria). Ceea ce şochează nu sunt atât condiţiile insalubre în care animalele sunt omorâte şi despicate de măcelari, cât absenţa celor mai elementare mijloace tehnologice de prelucrare a cărnii şi condiţiile în care muncitorii se achită de sarcinile manuale, rugându-se pentru a avea în continuare de muncă. În Pakistan, segmentul analizează formele de solidaritate socială şi religioasă ce mediază exilul muncitorilor în unul dintre cele mai mari şantiere de dezmembrare a navelor şi colectare de fier vechi. Un cimitir de vapoare care poate oricând înghiţi vieţile muncitorilor ce decupează secţiuni gigantice din navele dezafectate. Documentarul se termină oarecum într-o notă optimistă lângă mausoleul victoriei lui Mao Zedong cu o discuţie despre dezvoltările tehnologice din industria siderurgică. În timp ce tinerii chinezi se distrează pe seama eroismului statuii şi a celebrării comuniste a muncii, lucrătorii povestesc despre transformările ultimelor decenii şi modul în care munca fizică îşi pierde din importanţă. Epilogul marchează acest lucru printr-o scurtă prezentare a spaţiului post-industrial din Duisburg şi a complexului siderurgic masiv ce a fost transformat într-un parc recreativ post-modern.
Documentarul are un potenţial critic imens. Muncă precară. Condiţii de muncă care pun în pericol sănătatea şi viaţa muncitorilor. Venituri insuficiente pentru a supravieţui decent. Mijloace de producţie şi inovaţii tehnologice monopolizate de ţările dezvoltate economic. Inegalităţi. Periferii. Oameni disperaţi. Glawogger însă nu elaborează critic aceste secvenţe şi evită sistematic să articuleze o narativă care să problematizeze realităţile sociale pe care le surprinde. O declară explicit într-un interviu: „Sunt […] total opusul a ceea ce oamenii numesc un activist ce face film. Pentru că cred că aceste două nu merg bine împreună. Oamenii ar trebui să fie ori activişti, ori artişti”. Este ca şi cum etica socială şi teoria critică trebuie suspendate pentru a lăsa loc reconstrucţiei artistice a ontologiilor culturale şi esteticii precarităţii sociale. De aceea, din păcate, documentarul vorbeşte puţin despre relaţiile de producţie, despre beneficiarii direcţi ai acestei munci precarizate, despre antreprenoriat şi fluxuri de capital.
Acelaşi tip de transpunere estetică a problemelor sociale o regăsim şi în Whores Glory (2011). Documentarul este constituit într-un „triptic” despre marile bordeluri din Tailanda, Bangladesh şi Mexic. Glawogger tematizează diferitele tipuri de relaţii dintre bărbaţi şi femei şi modul în care prostituţia implică o distribuţie a rolurilor de gen, pe care el o vede ca fiind marcată de culturi religioase distincte. Documentarul doreşte să fascineze prin explorarea unor spaţii exotice şi printr-o poetică vizuală peste care sunt suprapuse scurte interviuri cu femei care lucrează în condiţii inimaginabile. Punerile în scenă şi decupajele realizate obiectivează uneori o privire patriahal-consumeristă şi recuperează prea puţin vocea femeilor exploatate. De asemenea, proxeneţii sunt cvasi-absenţi, deşi ei joacă un rol important în localităţile filmate. Camera înregistrează transformarea femeii în marfă prezentată şi comercializată în vitrine, competiţia acerbă între prostituate şi efectul pe care această îl are asupra preţurilor şi serviciilor oferite (“all inclusive”), brutalităţile la care sunt supuse atât de către clienţi, cât şi de către patroni, disperarea fetelor de 12-13 ani care sunt vândute de familii şi exploatate fără milă de matroanele din bordeluri – însă aceste teme devin oarecum secundare în raport cu „splendoarea” exotică a industriei sexului.
Michael Glawogger a decedat în luna aprilie, lăsând în urmă numeroase filme artistice şi documentare, multe din ele fiind nominalizate sau premiate la festivaluri internaţionale importante. În necrologul realizat de către colegii cu care lucra la ultimul documentar, cuvintele regizorului austriac apar ca epitaf: „Doresc să deconstruiesc lumea. Doresc să arăt cât de complicată este. Doresc să arăt că există frumuseţe în lucrurile oribile”. Oamenii care trăiesc în situaţii oribile au, într-adevăr, o frumuseţe aparte. În practicile lor culturale şi sociale se poate întrezări mai tot timpul o rezistenţă colectivă împotriva exilului precarităţii. Oribilul în sine însă nu poate fi frumos şi orice estetică a marginalităţii şi a înfiorătorului riscă să atenueze solidarizarea cu cei care se zbat să supravieţuiască de la o zi la alta.