Ne purtăm cu arhivele de parcă securiștii ar fi fost niște agenți ai binelui supunîndu-i pe cetățeni, prin sondaj, la teste de moralitate pe care aceștia invariabil le pică. Securistul e mîna prin care Dumnezeul societății oferă tentația dezvăluindu-l pe cel căzut din Rai. Încet, dar sigur, Securitatea și ai ei angajați au devenit în România furnizori de adevăruri incontestabile[i]. Nu doar că orice autor al unei informări către poliția politică (inclusiv în cazul celor obținute prin interogatorii) e mai vinovat decît securiștii care le-au generat „prin metode specifice“, dar această vinovăție („morală“) există în grade diferite nu în funcție de natura informărilor, ci de statutul autorului lor pe scara intelectuală și politică. Adrian Marino e vinovat pentru că le-a fost antipatic aproape tuturor generatorilor intelectuali actuali de opinie publică (și lumii literare în general); Nicolae Balotă e mai vinovat decît Alexandru Paleologu pentru că unul e „Balotă“ și celălalt – „conu’ Alecu“. Gabriel Andreescu – un anticomunist din vremurile în care anticomunismul era ușor altceva decît o doctrină intelectuală post-evenimente – a scris recent (în Cărturari, opozanți și documente. Manipularea arhivelor Securității, Polirom, 2013) despre cele mai „strălucitoare“ cazuri de manipulare a informațiilor din arhivele Securității: Marino, Balotă, Noica, Mihai Botez, Mihnea Berindei, Nicolae Breban. Manipulări în beneficiul prezentului, evident.
De fapt, nimic din felul în care au fost folosite public – uneori, avînd consecințe juridice – documentele deținute acum de CNSAS și privind persoane la fel de publice nu a servit asanării spațiului social. Dimpotrivă. A servit doar ipocriziei intelectuale și politice. Iar cînd CNSAS n-a mai fost de folos intereselor partinice, locul lui în reglarea de conturi a fost luat de instituții mai la zi cu preocupările europene: Agenția Națională de Integritate (ANI) și Direcția Națională Anticorupție (DNA).
Un mare bla-bla de moralism ieftin consumat în presă. La fel cum, acum, sentimentul moral și justițiar al națiunii se simte satisfăcut de anunțul la televizor al încă unei incompatibilități constatate de ANI – așteptînd ca măcar din cînd în cînd să fie cineva sacrificat partinic.
Haideți să ne amintim că CNSAS a început în păcat, că, în numele statutului lor intelectual, în Consiliul instituției au fost numiți, în contra legii, doi foști membri ai Partidului Comunist Român (Andrei Pleșu și Mircea Dinescu). Să ne amintim că n-a existat în zisul Consiliu un consens (politic) pentru stabilirea faptului că Ion Iliescu a contribuit, în calitatea lui de prim-secretar al județului Iași, la încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale. Și să ne amintim că CNSAS a rămas, în 2008, fără dinți nu din cauza lui Dan Voiculescu și a Curții Constituționale, ci și prin standardele mișcătoare pe care și le-a propus, ghidîndu-se, pe terenul stabilirii încălcării drepturilor și libertăților cetățenești prin natura informărilor date, de radare politice.
N-o să povestesc situația lui Vasile Vetișanu, fostul deținut politic declarat colaborator, despre care scrie pe larg Gabriel Andreescu, dar e cazul să discutăm despre multele măsuri – politice, ca și intelectuale. Și despre Mona Muscă.
Căci între timp, a apărut și dosarul actualului președinte al Institutului Cultural Român (ICR), Andrei Marga. Rămîne cu totul și cu totul misterios cum de-a stat dosarul pitit pînă acum, cu toate funcțiile deținute anterior de dl Marga. Concluzia: Andrei Marga a turnat, dar n-a fost colaborator, deși informările lui sînt de o natură asemănătoare cu cele ale lui Andrei Corbea-Hoișie (parțial; Andrei Corbea și-a asumat și „influențarea“ unor persoane urmărite) și Mona Muscă (aici stăm și mai bine cu similitudinile: ambii au informat asupra unor străini – studenții greci cu care lucra, la Muscă, cercetători și ziariști străini în trecere prin Cluj, la Marga).
Și iată-l pe Vladimir Tismăneanu dezlănțuindu-se în contra lui Marga (care, printre altele, are și dosar de urmărire informativă pe mai mulți ani): „Sursa «Horia» era deosebit de sîrguincioasă și temeinică, asemeni personajului pe care îl acoperea acel nume de cod. Relata cu acribie tot ceea ce avea Securitatea nevoie să știe. Mă întreb dacă în acești ultimi douăzeci și mai bine de ani profesorul Marga a avut curajul să discute cu «țintele» relatărilor sale despre acele abdicări de la o minimă moralitate“. Ce scria despre Andrei Corbea-Hoișie (care n-a fost urmărit, dar povestea ce pachete a transmis familiei unui fugit în străinătate)? Se întreba ce facem cu colaboratorii care n-au făcut crime și chema la dezbatere națională asupra lustrației. Așa e la noi, dinaintea „bunilor“ deplîngem abdicarea lor morală, în cazul „răilor“ , se confirmă încă o dată fibra lor rea prin naștere și formație.
Momentul culminant al „lustrației“ românești (ceea ce Gabriel Andreescu numește „partea exaltată a campaniei de denigrare“) a fost anul 2006. Trei cazuri de colaborare cu Securitatea extrem de vehiculate în presă – Mona Muscă (membră extrem de vizibilă a Partidului Național Liberal, deputată și fost ministru al Culturii), Sorin Antohi (istoric și eseist, profesor la Central European University în Budapesta) și Carol Sebastian (jurnalist apropiat de dreapta politică, editor la acea vreme la ziarul Cotidianul) – au dus la ieșirea din viața publică a celor vizați. La acea dată, un alt membru de vază al PNL și purtător de cuvînt al partidului, Varujan Vosganian, declara că Monei Muscă i se retrage sprijinul politic pentru că „PNL trebuie să sancționeze orice formă de complicitate cu fosta Securitate“, în timp ce actualul președinte liberal, Crin Antonescu, afirma că „PNL a dovedit că este un partid antisecurist și anticomunist“. Pe atunci, asta renta electoral.
Legea de funcționare a CNSAS (și de acces la arhivele fostei Securități) era în vigoare din 1999 – de ce această explozie abia în 2006? Există două explicații, una practică, cealaltă contextual-simbolică: în 2006, serviciile de informații (Serviciul Român de Informații – SRI și Serviciul de Informații Externe – SIE) au transmis CNSAS grosul arhivei moștenite de ei (Andreescu leagă strîns acest moment de marele avînt al deconspirărilor), în urma unei decizii a Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT), și tot în 2006 (aprilie) începea activitatea Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (supranumită Comisia Tismăneanu), care avea să ducă la condamnarea comunismului ca regim „ilegitim și criminal“ de către președintele Traian Băsescu. Ca și CNSAS, Comisia era născută în păcat: întîi Gabriel Liiceanu, apoi Sorin Lavric au pus sub semnul întrebării „dreptul moral“ al lui Vladimir Tismăneanu de a conduce nobila adunare, avînd în vedere activitatea sa procomunistă din anii ’70. (Exemplu remarcabil pentru dinamica solidarităților în România: tocmai editura condusă de dl Liiceanu – Humanitas – avea să publice Raportul final al Comisiei Tismăneanu…)
Transferul dosarelor de la SRI și SIE avea să aibă efecte suprinzătoare în perioada următoare: deconspirat în același an 2006, președintele Partidului Conservator, Dan Voiculescu, a contestat decizia, invocînd (prin vocea avocatului Sergiu Andon) o excepție de neconstituționalitate, iar verdictul Curții Constituționale a dus, în 2008, la modificarea Legii CNSAS. (O altă „victimă privilegiată“ a mutării dosarelor a fost Rodica Stănoiu, fost ministru al Justiției în guvernul Năstase și consilier al președintelui Ion Iliescu; dosarul ei de informatoare a fost declasificat cu această ocazie – SRI n-a furnizat niciodată o explicație de ce fusese anterior considerat ca „strict secret“, ca, de altfel, și cele ale lui Voiculescu și Muscă.)
Sub numele conspirativ „Dana“, Mona Muscă a dat note despre activitățile studenților greci cărora le preda româna și caracterizări (toate pozitive) ale unor colegi/ colege ale sale. Notele citate nu sînt de natură a atrage consecințe negative asupra persoanelor vizate (dar din cele 15 note despre care vorbește Securitatea, doar două s-au găsit – caracterizările în cauză), deci e greu de crezut că au dus la încălcarea vreun drept fundamental. Securistul responsabil declară el însuși că „informațiile furnizate au fost confirmate și de alte surse“. În dosarul ei se găsesc predominat note despre Mona Muscă însăși, semnate de surse cum ar fi „Delia“, iar Securitatea a verificat-o astfel de mai multe ori.
Știrea despre dosarul ei a apărut întîi în presă, mai exact, în Evenimentul zilei, ziar specializat în „asasinate simblice“ (Andreescu) pe baza dosarelor CNSAS și încă de pe vremea aceea pro-Băsescu. Despre Mona Muscă se știa că e apropiată de președinte – dar, în același timp, avea și o cotă de popularitate foarte apropiată de a șefului statului însuși. În partidul „ei“, era în conflict cu liderii, mai ales cu prim-ministrul Tăriceanu (demisionase din guvernul condus de acesta); în general, nu era o persoană comodă și avea o vizibilitate amenințătoare. Ceea ce explică și reacția morală promptă a liberalilor, și tendința dosarelor de informator de a ieși la iveală în stil aleatoriu (chiar înainte să devină ministru al Afacerilor Externe, Andrei Marga trebuia/ putea să fi fost verificat de CNSAS: fusese rector și era președinte al Consiliul Academic al Universității „Babeș-Bolyai“, art. 2, lit. r din Legea CNSAS).
În 2008, modificarea legii prevedea că CNSAS lasă pe seama justiției stabilirea calității de colaborator, nu mai dă verdicte singur. Probabil asta a și făcut instituția mai puțin apetisantă politic (verdictele în justiție durează, iar stabilirea încălcării unor drepturi ale altora e mai greu de stabilit, așa că acum și recomandările CNSAS sînt mai laxe) – nu doar faptul că, de la an la an, noua generație de politicieni devenea prea tînără ca arhivele să ofere „revelații“.
Ce face acum CNSAS? Emite adeverințe. Pentru că a fost an electoral, în 2012 instituția a emis 4.000 de astfel de atestate. Prima, datată 12 ianuarie, îl privește pe Iordache Panaghie, consilier local la Dudești, jud. Vaslui. În 1988, el a semnat un angajament cu Securitatea, primind numele de cod „Stejar“, dar notele pe care le-a dat n-au putut fi identificate (deși apare și într-un dosar de fond documentar despre „elementele penale și politice“ din comuna Viișoara). CNSAS a stabilit că dl Panaghie nu a fost colaborator. Pe 9 februarie, CNSAS adeverea că Ion Talpoș, consilier local în comuna Moțăței, a semnat un angajament și a furnizat note informative sub numele de „Rusei Nicolae“, pe cînd era subinginer de irigații în aceeași comună Moțăței. Dl Talpoș nu a fost colaborator al poliției politice. Pe 21 februarie, Angela Felicia Botez, redactor-șef al Revistei de Filozofie editate de Institutul de Filozofie și Psihologie „C. Rădulescu-Motru“, era identificată drept titulară a unui dosar de rețea, sub numele conspirativ „Ana“, „Ana“ relatînd despre discuții purtate la Congresul de Filozofie de la Brighton. Angela Felicia Botez apare și într-un dosar privitor la angajații Facultății de Filozofie București în perioada 1975-1989; nu a fost colaborator al Securității.
Pe cînd avea 17 ani, Vergică Țeghiu, primar al comunei Vînju Mare, jud. Mehedinți, a fost recrutat să-și toarne colegii, dar eventualele note informative nu au putut fi identificate. Dl Țeghiu nu a fost colaborator.
Anamaria Mihaela Biriș (fostă Mureșan), luptătoare pentru victoria Revoluției din decembrie 1989, a semnat un angajament și note informative privitoare la Inspectoratul Județean pentru Protecția Plantelor Satu-Mare, începînd din 1986. Numele ei de cod era „Dorin“. Pe 8 mai, CNSAS a decis că nu a fost colaboratoare a poliției politice. Numărul luptătorilor pentru victoria Revoluției semnatari ai unor angajamente cu Securitatea, inclusiv pe cînd erau elevi, este remarcabil (Dan Ciprian Flutur, Iosif Gyulai Mureșan etc.). Ioan Zaraf, cleric al Cultului Creștin Penticostal, a fost recrutat în 1989 pentru „încadrarea informativă“ a penticostalilor din comuna Cumpăna, jud. Constanța, și a dat note despre adunările de cult din comună și despre emigrarea în SUA a unei familii. Nu a fost colaborator.
Civic Media a cerut CNSAS verificarea lui Vartan Arachelian, în calitatea sa de „publicist la Jurnalul național – online“. Răspunsul a venit pe 9 octombrie: Vartan Arachelian a semnat, cu numele conspirativ „V. Timișana“/ „Timișanu“, note informative despre colegii săi din Televiziunea Română și despre „persoanele cu care venea în contact în timpul delegațiilor sale în străinătate sau în țară“. Adeverința CNSAS citează șapte pagini de astfel de note. Dl Arachelian nu a fost colaborator al Securității ca poliție politică.
Toată lumea pare să fi scris cîte ceva. Toată țara e verificată. Ofițerii sînt mai mult sau mai puțin bine mersi. Doar că acum e epoca dosarelor imobiliare.