În epoca postbelică, n-a fost nici un teoretician mai preocupat decât Ellen Meiksins Wood să conceapă o teorie care să ajute la delimitarea a ceea ce ține și ceea ce nu ține intrinsec de capitalism și de logica funcționării sale.
Vrând să refondeze materialismul istoric într-un mod care să nu miroasă a jargon de secol XIX, ci a teorie critică care a asimilat toate obiecțiile la adresa istoriei teleologice și care e, totodată, adaptată să înțeleagă metamorfozele postfordiste ale acumulării de capital, Ellen Wood a scris toată viața cu scopul de-a arăta că definirea conceptuală și cea istorică și sociologică a capitalismului, ce păreau să sfârșească mereu ca poli opuși și conflictuali în câmpul marxismului clasic, sunt interdependente, adică sunt valide doar dacă se confirmă reciproc.
Fără să se îndepărteze nici o clipă prin asta de nucleul marxismului, Wood dezvoltă, vreme de câteva decenii, un curent anti-economist, bazat pe o respingere a teoriei dogmatice despre raportul între bază și suprastructură, care rezultă într-o narațiune despre originea politică a relațiilor sociale de proprietate din capitalism. Ea descrie acest regim de-a dreptul excepțional ca apărând dintr-o serie de accidente petrecute la un moment dat undeva în Anglia, adică într-o provincie oarecare a lumii și transformându-se treptat într-un sistem de constrângeri pentru tot mai mulți oameni de pe planetă, care devin dependenți de piață pentru propria supraviețuire, indiferent de accesul pe care îl au la resurse vitale și chiar indiferent de nivelul de bunăstare. Deși un sistem de constrângeri economice, capitalismul e un regim extrem de versatil, cu metamorfoze istorice și logici de funcționare socială realmente diverse, astfel că și își poate vedea sfârșitul tot în urma unor lupte și decizii politice, mai curând decât ca efect al vreunei mecanici economice autodestructive.
Dar oricât de diferite sunt între ele societățile capitaliste, ceea ce rămâne constant e, pentru Wood, existența claselor, cu războiul dintre ele. Sensibilitatea față de clase și permanența claselor chiar și în epoca dezindustrializării crescânde a țărilor vestice, și chiar și în perioada în care Noua Stângă începea să flirteze cu o abandonare a centralității clasei în angajamentele sale politice, o ține pe Wood oarecum la marginea curentului principal al Noii Stângi, în ciuda prieteniei care o leagă vreme de decenii de câțiva din reprezentanții săi de marcă, cum e Perry Anderson. Deși membră a comitetului editorial al New Left Review între 1983 și 1994, Wood recunoaște că se simte mai apropiată de stânga postbelică antistalinistă formată în timpul războiului și a Marii Depresiuni și de revista Monthly Review, o organizație mai satisfăcătoare din punct de vedere politic, pentru că mai apropiată de stânga muncitorească și de luptele ei concrete, și mai puțin atașată de stânga studiilor culturale și a politicilor identitare.
Ellen Meiksins Wood pregătea a treia parte a unei trilogii dedicate unei noi metode a istoriei ideilor politice, o istorie a ideilor care să fie socială și atentă la chestiunea clasei și a relațiilor de proprietate fără să devină, prin asta, inutilă sau redundantă, adică fără să facă, așa cum se tindea în formele tradiționale ale marxismului, din ideile politice, simple reflexii destul de previzibile ale pozițiilor de clasă ale autorilor. Încă o dată în conflict cu ortodoxia, metoda lui Wood e o variantă de contextualism împrumutată de la anti-marxistul Quentin Skinner, dar ajustată în așa fel încât să cuprindă în context și raporturile sociale de producție și apropriere. Un contextualism deturnat însă pentru a nu mai produce un efect de distanțare istoricistă în raport cu epocile cercetate, ci pentru a pune în lumină faptul că singularitatea fiecărui context socio-politic, ce insuflă semnificația și direcția pragmatică a conceptelor filosofiei politice, le dă totodată o încărcătură politică ce se transmite și utilizărilor lor în prezent. Conceptele de libertate și egalitate, suveranitate și legitimitate nu pot fi folosite astăzi inocent, mai bine zis nu pot fi folosite fără a fi reapropriate și fără să ținem minte că înrădăcinarea lor în diversele lupte politice din trecut înseamnă totodată și că ele s-au format în contexte radical anti-populare. Teza lui Wood, singura teză în care își permite să facă generalizări despre istoria ideilor, e că toate aceste concepte s-au născut ca soluții speculative la o problemă foarte proprie istoriei intelectuale occidentale : cum anume mai pot fi justificate teoretic ierarhia și inegalitatea structurală nelipsite din societățile noastre, cu toate că știm foarte bine, pentru că teoria politică occidentală n-a încetat niciodată s-o afirme, că oamenii sunt, de la natură sau de la Dumnezeu, egali.
Ellen Meiksins Wood a rămas o marginală în mediul academic, în ciuda apartenenței sale, de-a lungul timpului, la diverse universități din Canada și Marea Britanie, fiindcă a refuzat să urmeze o serie întreagă de convenții ale scrisului academic și să respecte granițele disciplinelor instituite. Așa că enorma influență în teoria critică și în istoria ideilor nu e datorată vreunei poziții instituționale puternice, ci mai degrabă unei transgresiuni permanente.
Citește și Alex Cistelecan (traducere): Ellen Meiksins Wood: De la democrație la liberalism