Chiar înainte de a fi fost lansat, documentarul Odessa (2013) al lui Florin Iepan se bucura deja de dosar de presă. Media îl prezenta și îl prezintă ca pe un film despre un eveniment istoric. Aparent, în logica presei, era firesc să i se dea atenție filmului. Se concentra pe un „moment întunecat” din istoria României, în care a curs mult sânge, făptașii au dat dovadă de excesivă cruzime și au rămas nesancționați. Mai mult, „Odessa” reprezintă un eveniment a cărui reamintire incomodează. Stârnește controverse printre istorici, irită politicieni și îi provoacă pe cei neobișnuiți să gândească spațiul civic în afara interesului lor imediat și pe cei ce nu și-au revizitat prejudecățile să articuleze judecăți autoincriminatoare.
Evenimentul Odessa este un masacru, dar nu cel tematizat de Serghei Eisenstein în faimosul său film Crucișătorul Potemkin din 1925 și cunoscut oricărui cinefil. Odessa lui Iepan se petrece în 1941 și, spre deosebire de masacrul construit de Eisenstein, s-a petrecut și în realitate. În 1941, între 22 și 24 octombrie, și-au pierdut viața aproximativ 22 000 de suflete. Bine documentată istoric, crima a fost făptuită de armata română, la ordinele unui personaj pe care mulți l-au considerat și îl consideră eroic, mareșalul Ion Antonescu. A fost îndreptată împotriva populației civile de origine evreiască originară sau staționată în oraș și a fost dusă la îndeplinire cu zel și bestialitate. Pe parcursul a două zile, victimele au sfârșit arse de vii, împușcate la foc de mitralieră sau spânzurate pentru a duce la îndeplinire ordinul șefului statului român, care cerea armatei sa producă 22 500 de victime.
În ciuda sângelui vărsat, consideră Iepan, acestui act de genocid nu i se dă atenția cuvenită. Spațiul public și memoria sunt interesate de sânge, dar numai atunci când spectatorii nu trebuie să și asume răspunderea fărădelegii. Masacrul nu e asumat și memorializat sub nicio formă azi și, cel mai trist, lecția istoriei rămâne neînvățată. Google Maps ne informează că I. Antonescu se bucură de recunoaștere urbană națională. De la Beiuș la Piatra Neamț, există multe orașe cu străzi care poartă numele mareșalului cu genocid în CV. În consecință, Iepan se dedică unei campanii de public awareness. Îl preocupă nu atât istoria, cât mai degrabă resuscitarea ei. Memoria și dinamica spațiului public constituie temele documentarului său. Crima Odessa rămâne un pretext.
Această abordare îl transformă pe regizor în protagonist al propriei sale pelicule. Cu microfon și echipă de filmare, el pornește o campanie împotriva agenților uitării, interpretați de celebrități politice românești. Interacționează cu foști sau actuali președinți (E. Constantinescu, T. Băsescu), parlamentari (S. Nicolaescu și C.V. Tudor), miniștri (E. Udrea și A. Cioroianu), istorici și personalități media. Regizorul își asumă postura de purtător rebel al unei întrebări: De ce reprezentanții națiunii nu își asumă Odessa și consecințele ei?
Interlocutorii săi ridică dinumeri, dau explicații evazive, perorează sau își ies din fire. Cu ingeniozitate, Iepan pune aceste discuții incomode, eschivante sau doveditoare de ignoranță în dialog cu dimensiunea istorică a filmului. Astfel se produce un contrast între adevărul istoric incontestabil al crimei (sau doar pațial contestabil) și manevrele de mimare a regretului și de legitimare a uitării intreprinse de oamenii publici interpelați. Iepan nu caută însă sarcasmul; demersul său e mai complex. El caută ezitarea și disconfortul, dar nu ca o gazdă de talk-show. Gazda de talk-show își pune invitatul în încurcătură pentru că, în dramaturgia presei, momentul de ezitare relevă falsa conștință sau ignoranța. În filmul lui Iepan, ezitările lui E. Constantinescu sau iritarea lui A Cioroianu scot la iveală cum funționează lucrurile (memoria, răspunderea, prioritățile) la nivelul întregii societăți.
Filonul istoric al documentarului include două cutrmurătoare mărturii. Prima aparține singurului supraviețuitor al masacrului rămas în viață în anul 2013, Mihail Zaslawski (88 de ani). Îndemnat de regizor, el ia calea Bucureștiului pentru a-și spune povestea celor ce vor să-l asculte și de a solicita o scuză. Cea de-a doua aparține unui soldat al armatei române, care rememorează venirea ordinului de ucidere de la București în 1941. Mărturia celui din urmă relevă, pe de-o parte, dimensiunea brutalității lui Antonescu. Spre desosebire de comandanții SS de la Berlin, care, când dădeau ordine de ucidere a evreilor în spatele frontului, foloseau un limbaj evaziv și nicidecum cifre, Antonescu caută concretețea fără măcar să ascundă bestialitatea actului ordonat prin limbaj. Pe de altă parte, mărturia fostului soldat ghidează spectatorul actual spre o posibilă cale de asumare a crimei. În vocea sa răzbate ecoul culpei și al reacției de stupefacție pe care o produce monstrozitatea ordinului și a înfăptuirii sale.
Odessa place spectatorilor și pentru că multe din întâlnirile cu VIP-urile politice românești conțin umor involuntar. Sergiu Nicolaescu anticipează că Iepan se află pe drumul spre Oscar, iar C.V. Tudor explică cum doctoratul său nu este magna cum laude, ci summa cum laude, adică, atenție, mult mai mult! Filmul mai atrage simpatia publicului pentru că e construit, cel puțin până la un punct, după formatul dramatic în trei acte al filmului comercial. În actul întâi, aflăm cum a început totul, Iepan fiind revoltat de notorietatea de top-10 a lui Antonescu în memoria României. În cel de-al doilea, se prezintă cum se reacționează la memoria masacrului, cum regizorul se înarmează pentru lupta cu uitarea și își pornește campania. Spre final, totul pare însă sortit eșecului. Nu va obține mai mult decât condescendență de la cei puternici și politicoasă neatenție din partea presei. Dar, ca în filme, în actul trei, situația se răstoarnă și, chiar dacă nu obține scuza, Iepan are șansa să își pledeze cauza prin ziare și, cel mai important, pe ecranele TV. Odessa redevine pentru scurt timp știre.
Deși puțin adusă din condei, răsturnarea de situație creată de Iepan e grăitoare pentru felul în care funționează memoria colectivă. Iepan arată că despre masacru se vorbește dintr-un accident. Regizorul și Zaslawski sunt invitați la un talk-show care, deși are loc, nu mai ajunge pe calea undelor din pricina unui conflict managerial. În zilele ce urmează, televiziunile românești preiau subietul Odessa, dar nu în sine, ci pentru că vor să își atace concurența. Media exploatează cauza nobilă a lui Iepan, pentru a se instala în una din atitudinile sale favorite: revolta. Un moment atât de trist din istoria țării este tratat de televiziunea cupricina cu atâta indiferență! Peste noapte (dar și pentru scurt timp), Odessa devine cel mai întunecat moment din istoria României moderne, un subiect pe care e musai să îl discuți în talk-show.
Dominată de un apetit gargantuan de revelații, conflict și dezamăgire, presa analitică, sugerează Iepan, nu e condusă de mâna invizibilă a iubirii de adevăr, compasiunii, rațiunii sau spiritului justiției, ci de turbione proprii, generate de frenezia ei de a atrage atenția. La fel și memoria—atât ce individuală cât și cea colectivă. Ca atare, pentru a își promova cauza, cel ce face camapanie de awareness trebuie să joace după cum cântă muzica. Pentru că regulile jocului mediatic și al aducerii aminte par să fie construite în primul rând pe principiul gălăgiei, Iepan o face și el pe a lui proprie pentru a sparge bariera de zgomot al uitării.
Dacă strategia aleasă îl încrimnează sau nu pe regizor e o chestiune care rămâne în aer. Strategia lui Iepan merită însă semnalată pentru că scoate un alt lucru în evidență: imposibilitatea de a separa memoria, procesul de aducere aminte și asumarea trecutului de medierea sa. Odessa ne avertizează nu numai că memoria colectivă a unei comunități se filtreză și se actualizează prin presă. Până aici, nimic ieșit din comun. Incisivitatea asumată de Iepan socate la iveală că, chiar și pe plan individual, există mari șanse să ne amitim în formate și într-o anume stare de spirit care sunt contaminate sau chiar provin din incubatorul media. Nu numai că media arhivează trecutul, dar, mai interesant, arhivele personale ale individului de secol XXI se organizează în narațiuni cinematografice, interpelări de talk-show sau în timeline-uri Facebook.
O dovadă în acest sens o constituie dosarul de presă menționat la începutul articolului, faptul că filmul are parte de el înainte de lansare, ba chiar mai mult, că talk-show-urile radio sau TV la care Iepan participă formează o bună parte din filmul însuși adică din mărturie. Un alt lucru evidențiat de această includere a propriei recepții în corpul documentarului este faptul că, veșnic tânără și neliniștită, memoria funcționează ca o telenovelă fără sfârșit, cu transformări, revelații și răsturnări de situație uneori inimaginabile. Odessa se încheie cu mesajul „To be continued”. Iepan filmează mai departe, printre altele discuțiile care au loc după proiecțiile Odessa.
În încheiere, o întrebare: Poate fi inteligentul documentar Odessa continuat? Poate da. Poate se merită un episod secund; poate însă nu. E posibil că Iepan va filma scena pe care și dorit atât de mult să o filmeze: una prezentând un mare demnitar de stat cerându-și public scuze pentru crimă, asumând-o. Există însă șansa că filmarea acestei scene, precum și finanțarea de către statul român al unui monument la Odessa, ridicat și inaugurat cu pompă, să reprezinte exact ceea ce victimele și noi cei ce trăim în urma acestui eveniment să nu vrem. Un astfel de gest, venit prea târziu (cum a fost cazul condamnării „comunismului”), poate reprezenta exact pastila de nitrazepam care să cufunde opinia publică cu totul în somnul uitării. Poate că povestea Odessei trebuie să rămână mereu neîncheiată, fără concluzie, ca discuțiile despre masacru să ne reviziteze, amintindu-ne bestialitățile de care sunt în stare liderii politici și aparatele de disciplinare care le stau la dispoziție.