Alexandru Mamina, Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011
(fragment)
Fără îndoială, marxismul reprezintă una dintre şcolile de gândire cele mai însemnate şi cele mai studiate. Numărul volumelor şi articolelor care-i sunt consacrate corespunde unor fişiere întregi de bibliotecă, fie că este vorba de expuneri, critici, apologii sau detractări, inteligente sau obtuze, neimplicate sau partizane, după cât au înţeles ori au dorit să înţeleagă autorii respectivi din marxism. […] (p. 19)
Astăzi, în contextul crizei economice mondiale, marxismul tinde să revină în atenţia specialiştilor, îndeosebi în componenta sa de economie (politică ). După ce ani de zile discursurile public şi academic au repetat comod clişeele ricardiene sau marginaliste despre binefacerile universale ale pieţei libere sau despre importanţa determinantă a consumului – clişee „legitimate” aşa-zis realist de dominaţia „teatrală” (cf. Emmanuel Todd) a Statelor Unite –, azi sunt redescoperite concepte precum valoarea-muncă şi plusvaloarea, sub forma relaţiei inegalitare a „capitalizării profiturilor şi socializării pierderilor”, sesizată inclusiv în publicaţia nemarxistă „The Economist”. Mai de stânga, „Le Nouvel Observateur” a publicat un număr întreg sub titlul explicit de Le grand retour de Marx (1).
Teoria politică marxistă a fost tratată, în general, din punctul de vedere al temelor sale constitutive – revoluţia, dictatura proletariatului şi partidul, corespunzând concepţiei asupra sensului şi formelor schimbării sociale. Accentul a căzut astfel pe chestiunile de ordin strategic şi tactic, adică pe formularea şi argumentarea doctrinară a obiectivelor programatice şi a mijloacelor aferente, în relaţie cu sociologia şi cu filosofia istorică marxistă. Ceea ce i-a interesat cu precădere pe istorici şi politologi a fost, aşadar, conţinutul ideatic propriu-zis al teoriei, sau altfel spus – mesajul explicit.
În cele ce urmează ne propunem să observăm mai puţin conţinutul ideatic în diferitele sale aspecte, şi mai mult resorturile intelectuale şi morale care au prezidat la elaborarea doctrinei. Orice teorie politică se fundamentează, dincolo de obiective şi de mijloace, pe o anumită viziune (evaluare) a politicii în sine, pe un model ideal implicit care orientează subtextual afirmaţiile doctrinare.
Este adevărat că marxismul nu acceptă individualitatea sistemică a politicii, pe care o deduce din ansamblul relaţiilor sociale de producţie la un moment dat (2). Invocarea caracterului de clasă al politicii nu se referă însă decât la componenta structurală a problemei – actorii, interesele, instituţiile politice –, nu şi la cea funcţională, adică la formele de relaţionare eficientă în acţiunea dobândirii şi exercitării puterii. Aici intervine modelul ideal al politicii, care este inerent mai degrabă personalităţii autorilor decât doctrinei pe care aceştia o profesează. În calitatea sa de fenomen relaţional, care presupune interacţiunea organizată semnificativă a oamenilor, desfăşurarea concretă a politicii poate fi concepută în termenii persuasiunii sau ai autorităţii. În primul caz intervin, cu toate consecinţele instituţionale presupuse, argumentaţia, negocierea şi adeziunea relativă; în al doilea caz intervin proclamarea, impunerea şi conformarea absolută. Este vorba de atitudini caracteristice care corespund unor viziuni principiale asupra acţiunii politice, înţeleasă în termenii dezbaterii sau ai militantismului.
Alternativa dezbatere – militantism este recognoscibilă în toate „familiile” politico-ideologice, de la extrema-stângă până la extrema-dreaptă. Este suficient să amintim, pentru secolul al XIX-lea de pildă, perechile antitetice Piotr Kropotkin – Piotr Tkaciov sau François de Chateaubriand – Louis de Bonald. În ultimul timp, chiar şi la nivelul centrului liberal se regăseşte aceeaşi dihotomie, între cei care relativizează aplicabilitatea principiilor liberale în funcţie de civilizaţie (John Grey) şi cei care le proclamă drept universal valabile şi singurele legitime (John Rawls). Ca modele ideale, dezbaterea şi militantismul sunt transpartinice. Ele ţin de un anumit „spirit”, de profilul intelectual şi moral al autorilor, mai înclinaţi fie către interogaţia critică şi toleranţă, fie către adevărul dogmatic şi exclusivism. […] (p. 27-28)
Din capitolele anterioare s-a degajat, sub aspect metodic şi atitudinal totodată, imaginea unui marxism occidental mai nuanţat şi a unuia oriental mai categoric, plus a câtorva variante intermediare. Orientările diferite s-au datorat condiţiilor sociale şi culturale din fiecare ţară (sau grup de ţări), care au indus înclinaţia specifică autorilor în cauză. A fost o situaţie recognoscibilă de altfel şi în privinţa altor doctrine, în calitatea lor de produse intelectuale contextualizate spaţio-temporal. […] (p. 160)
Dacă în varianta occidentală marxismul a procedat ca un demers ştiinţific raţional (ceea ce nu înseamnă neapărat şi corect), în varianta orientală a fost unul încărcat emoţional (sentimentul deţinerii adevărului), în care invocarea obiectivităţii ştiinţei legitima într-un fel subiectivitatea afectului. Expresia ultimă a culturii critice în marxismul occidental a dat-o Eduard Bernstein, care a procedat la „revizuirea” acestuia. Consacrarea deplină a culturii apocaliptice în marxismul oriental i-a aparţinut lui Nikolai Buharin, care a proclamat Manifestul partidului comunist, drept „evanghelia revoluţiei”.
Desigur, condiţiile sociale şi culturale nu determină în mod necesar şi exhaustiv orientarea teoretică, ci doar îi imprimă o potenţialitate tendenţială, surmontabilă prin opţiunea conştientă a autorilor. Faptul că Gheorghi Valentinovici Plehanov poate fi subsumat în mai multe privinţe variantei occidentale (remarcând totuşi că a trăit mult timp în Elveţia, ceea ce poate confirma pe altă cale influenţa social-culturală), în timp ce la Cristian Racovski se regăsesc înclinaţii proprii variantei orientale, certifică libertatea individului, care este îndreptat, dar nu predestinat într-o direcţie sau alta. Există însă anumiţi factori structurali care imprimă sensul activităţii dacă nu neapărat a fiecărui autor, cel puţin a orientării generale dintr-o societate la un moment dat.
În final, trebuie precizat că nu am urmărit în acest studiu problema relaţiei dintre marxism şi leninism, adică măsura în care leninismul a fost o specie de marxism sau o ideologie mai degrabă în tradiţia narodnicismului. Am presupus identificările formale (conceptuale, tematice) ca operante, încercând să discernem, dincolo de clasificările exterioare, ce resorturi interioare efective, de natură intelectuală, au prezidat elaborarea doctrinară în variantele sale particulare.
Prin acest demers, evoluţiile politice ale marxiştilor europeni către social-democraţie sau comunism (cu o notă aparte pentru comunismul italian care a fost unul democratic – reprezentativ pentru euro-comunismul de mai târziu) apar ca fenomene inteligibile pe „durata lungă” a istoriei, explicabile prin relaţia de întrepătrundere dintre logica gândirii şi condiţionările social-culturale. Motivaţiile principiale şi conjuncturale care au făcut conţinutul propriu-zis al politicii europene în multe situaţii, apar în felul acesta în lumina raţionalităţii istorice supraindividuale. (p. 163-165).
____________________________
1. Vezi Claude Karnoouh, O nouă victorie a lui Karl Marx, în „Cultura”, Nr. 36 (240), 10 septembrie 2009, p. 4-5.
2. Această corelare „organică” este contestată în particular de gândirea liberală, mefientă mai ales în faţa posibilităţii practice a inversării raportului: politicul să nu mai fie produsul societăţii, ci organizatorul ei totalitar. Vezi Raymond Aron, Essai sur les libertés, Paris, Calman-Lévy, ‹1965›, p. 61.