Problema raporturilor bolșevicilor cu Islamul nu e doar problemă istorică, ci și una care ajută la înțelegerea gândirii geopolitice și geo-culturale a unora dintre conducătorii importanți ai tinerei Rusii revoluționare, mai târziu ai URSS-ului. Și asta mai ales fiindcă primele contacte ale revoluției ruse cu poporul, apoi cu războiul civil și chiar constituirea Armatei Roșii n-ar fi fost cu putință fără intensul substrat creștin al acestui popor de mujici: „Să nu uităm, scria Pierre Pascal, că revoluția de la 1917 a reprezentat – pentru soldații și țăranii care au înfăptuit-o – o mișcare de creștinească ridicare contra statului” (1); ei nu-i citiseră nici pe Marx, nici pe Lenin, dar aveau – chiar în umilința lui Hristos – o imagine a Mântuirii și a Harului.
Apoi, pentru că nicio revoluție nu iese din scena istoriei fără să lase o moștenire care pătrunde în noile realități sub forme inedite (istoria Franței secolului al XIX-lea o demonstrează perfect). Și, în sfârșit, pentru că bolșevismul, cel puțin până de curând, constituia unul dintre vârfurile, poate cel mai radical în context rusesc, al acelui proces societal – deopotrivă teoretic și practic – numit Aufklärung (Luminismul), suntem datori să reexaminăm pozițiile bolșevicilor față de religie și în special față de musulmani și de Islam.
Vom vedea îndată că doctrina bolșevică reia în spirit mai radical și mai apăsat (date fiind vastitatea și diferențele culturale ale Imperiului) ideile curentelor provenite din gândirea luministă, fie ele populare sau burgheze. Se poate observa că ceea ce numim astăzi islamofobie a existat dintotdeauna în măsura în care Islamul – în ochii ateilor radicali, o religie ca oricare alta, poate chiar mai arhaică decât altele – a reprezentat dintotdeauna și o religie aflată în strânsă legătură cu experiențele coloniale, postcoloniale și neocoloniale, deci și cu luptele de eliberare națională – greu de acceptat de către puterile occidentale (cf. ce se petrece acum în Africa albă și neagră de religie musulmană).
De altfel, merită reamintit că tradiția comunismului francez n-a făcut niciodată din ateism și din laicitate – spre deosebire de social-democrați și de liber-cugetătorii burghezi – acea „religie à rebours” denunțată de Maurice Thorez în anii treizeci sub eticheta de „laicism”. Un laicism care camufla destul de prost renunțarea, din partea unei părți a stângii, la principiile fundamentale ale stângismului: radicalism și egalitarism social, internaționalism, anticolonialism, anti-imperialism; laicism care depășea cu mult „laicitatea” și care nu mai era decât afirmarea dreptului la libertate de conștiință, fără excepții (cum scria Aragon: a „celui care crede în Dumnezeu și a celui care nu crede”) și făcând posibile acele mișcări revoluționare de inspirație marxistă și creștină din toate țările Americii de Sud.
Să ne amintim și că, în această epocă, tot în numele unei „laicități”, de fapt a laicismului, socialiștii refuzau contactul sindicatelor lor cu muncitorii italieni, polonezi, evrei – considerați „prea religioși”, chiar „fundamentaliști”, în vreme ce CGTU-ul comunist [Confédération Général de Travail Unitaire – sindicat francez activ între anii 1921 și 1936, n. trad.] le era deschis. În Franța acelor vremuri, faptul nu avea mare legătură cu musulmanii, dar comportamentul de atunci al Franței „laice” oficiale era destul de asemănător cu cel din zilele noastre. În Algeria colonială, de pildă, același argument „progresist” îi permitea „Republicii” să-și trateze „cetățenii francezi musulmani” după alte reguli decât pe cei creștini sau evrei. Istoria „segregării republicane” merită așadar comparată cu dilemele cu care s-au confruntat – pe alte meleaguri, dar în situații în bună măsură similare – bolșevicii ruși. (Redacția „Pensée libre”)
Marxiștii și progresiștii de acum n-ar trebui să uite contradicțiile politicii bolșevice față de cetățenii musulmani ai viitoarei Uniuni Sovietice – stat socialist marcat încă de la început de tensiunile dintre adepții unui „fideism marxist”, riguros ateu, occidentalist, modernist, și cei ai unei accepțiuni mai „dialectic marxiste” și mai internaționaliste, care reușise să croiască punți între iconoclastia marxistă și credința islamică. În cele ce urmează nu voi analiza totuși raportul marxismului cu fenomenul credinței religioase, temă ce merită tratată aparte, într-o perspectivă istorică distinctă, care să evidențieze dezvoltarea unei atitudini noi în cadrul societăților occidentale, ca reacție împotriva secolelor de hegemonie creștină; voi analiza însă o experiență istorică: evoluția raporturilor sistemului sovietic cu o anumită structură religioasă, Islamul, religie-cheie în relația dintre lumea occidentală, modernitatea occidentală și lumea colonială a epocii. Două lumi între care avea să se plaseze Uniunea Sovietică: Europa și ceea ce avea să devină lumea a treia – o lume a treia pe care unii începeau să o considere, mai ales plecând de la bolșevism, ca un nouă stare a treia [tiers-état – deputații reprezentând, în Vechiul Regim francez, burghezia, după starea întâi – reprezentată de cler, și starea a doua – aristocrația, n. trad.] revoluționară. O stare a treia de acum mondializată, în cadrul unui proces revoluționar internațional ajuns în epoca imperialismului.
În țările occidentale, această problemă a raporturilor cu Islamul a fost și este încă percepută nu în aspectul său colonial și post-colonial, ci ca reiterare contemporană a luptei pentru o libertate de conștiință „à lʼoccidentale”, „dezvrăjită”, „privată”, în interiorul unei societăți marcate încă de povara Bisericilor intrate în criză și înlocuite cumva astăzi, în viziunea unora, de o nouă, încă mai viguroasă religie, – Islamul.
Musulmanii din Rusia și Revoluția
Revoluția rusă din 1917 a izbucnit într-un imperiu ce număra aproape șaisprezece milioane de musulmani de diferite naționalități, în special de origine turcă sau persană – care se ridicau cam la 10% din populația statului. Lupta contra colonialismului țarist și apoi Revoluția rusă au radicalizat populația musulmană doritoare de progres social, acces la educația de masă, libertate religioasă și drepturi naționale în mare parte refuzate sub țari, care căutaseră să mențină un islamism periferic, tribal, static și supus nevoilor imperiului. Dar un islamism totuși recunoscut legal de statul rus încă de la nașterea sa (ca și budismul) – spre deosebire de procesul de eradicare a tuturor religiilor ce ar fi putut concura creștinismul, în Europa occidentală, din Evul mediu și până în secolul Luminilor ori mai târziu.
Pe 1 mai 1917, după revoluția „din februarie”, la Moscova a avut loc primul Congres pan-rus al musulmanilor. După dezbateri aprinse, delegații săi au votat în favoarea recunoașterii drepturilor egale pentru femei, făcând din musulmanele Rusiei primele femei musulmane din lume eliberate de restricțiile specifice în epocă marii majorități a societăților musulmane (și non-musulmane) din lume, de când instituția suveranilor pe linie ereditară înlocuise instituția conducătorului ales, iar statutul femeilor începuse să se degradeze în comparație cu cel din timpul califatului din Medina.
Însă Revoluția rusă a fost cea care, printre primele mișcări de acest gen, a acordat femeilor drept de vot și egalitate juridică deplină, în Europa. Dar în timp ce „musulmanii progresiști” ai Rusiei impuneau aceste schimbări în numele Islamului, demnitarii și notabilii tradiționaliști musulmani ai momentului se opuneau unei schimbări revoluționare – și tot în numele Islamului – denunțând orice modificare presupusă de o lectură mai dinamică a textelor din Coran, Sunna, Fiqh, care s-ar fi împotrivit deci interpretării rigid-literale a acestora. Într-un context încă dominat de puterile vest-europene, și deci de eurocentrismul colonial, confruntați cu aceste probleme, marxiștii ruși, împreună cu bolșevicii, au reacționat și ei contradictoriu.
Ateism, raționalism sau gândire liberă?
Marxismul reprezintă o concepție materialistă (deci imanentistă) asupra lumii, în principiu una completamente agnostică. Dacă însă îl recitim cu atenție pe Karl Marx, descoperim că îndărătul acestei convingeri care a dominat scena marxistă vreme de 150 de ani, lucrurile sunt cu mult mai nuanțate și că Marx a trecut printr-o abordare materialistă mai ales deformările religiilor „concrete”, fără a intra cu adevărat în problema spiritualității, și respingând metoda idealistă de analiză a realității (aici). Fiindcă Marx și primii marxiști considerau că religia a luat naștere în contexte opresive, dominate de inegalitate și deci de alienare. Era de ales așadar între aceste situații concrete și întrebările privind originea universului și spiritualitatea, care nu puteau fi dezbătute în atmosfera de atunci, pozitivistă, scientistă și în orice caz mai edificatoare decât acea religiozitate europeană care începuse să-și piardă fundamentele. Ateismul a fost așadar, la început, o iconoclastie ce viza fioriturile religioase acumulate pentru a justifica niște pretenții ce păreau de acum încolo neîntemeiate. Iar pentru primii marxiști, Islamul nu era decât un epifenomen printre alte fenomene „exterioare” lumii lor dominate de creștinism și eventual pe raporturile conflictuale cu iudaismul.
La origine însă, înainte de Marx, socialismul se dezvoltase ca o mișcare ce-și extrăgea radicalismul din creștinism și tocmai în raport cu creștinismul – a cărui deconstrucție încă mai fermă o estima cu necesitate – își clădea Marx reflecția asupra religiei. De și unde iconoclastia radicală, „atee”. Luând în calcul contextul opresiv care dăduse o asemenea forță a religiei în păturile poporului, partidele politice marxiste n-au impus totuși membrilor sau simpatizanților lor să fie atei, ci doar să lupte pentru dreptate și egalitate socială, să ia act de existența luptei de clasă, de conflictul dintre tendințele „individualiste burgheze” ce se pot ivi în ființa umană și să analizeze, științific, fără a priori, realitatea înconjurătoare. Fără a prezuma problematici religioase în sine, prin urmare, dar cu un maximum de distanță față de Biserici și față de ierarhiile construite pe criterii religioase.
Bolșevicii la răscruce de drumuri
Iată de ce nici bolșevicii n-au făcut din ateism un obiectiv anume. Realitatea evoluției concrete a procesului revoluționar din Rusia și din țările blocului sovietic avea, în schimb, să forțeze destinul în acest sens. Partidul bolșevic primise, la început, în rândurile sale credincioși, mai ales musulmani, tocmai fiindcă era vorba de o populație marginalizată în cadrul societății rusești – ceea ce și alte partide au făcut, de altfel. Partidul comunist indonezian, de pildă, care avea să joace un rol esențial în lupta pentru eliberarea națională, a luat naștere prin transformarea unei organizații politice islamice, Sarekat islam, într-o organizație membră a Internaționalei comuniste.
De altfel, Lev Troțki nota în 1923 că în mai multe regiuni majoritar musulmane din fostul imperiu rus, aproape 15% din militanții Partidului comunism erau musulmani: era mult, dar, pe de altă parte, puțin. Iar Troțki îi privea pe toți acești adepți cu interes, dar și cu o anume condescendență, tipic eurocentrică: „Noi recruți revoluționari fără experiență care bat acum la poartă [a partidului]”. În unele regiuni din Asia centrală sovietică, musulmanii reprezentau totuși până la 70% din efectiv.
Sub presiunea lui Lenin, bolșevicii au adoptat până la urmă o atitudine diferențiată față de creștinii ortodocși – religia unei biserici legată de țarism, de capitalism și aflată în serviciul acaparării de teritorii prin coloni ruși –, și față de Islam, religie a colonizaților. Politica Partidului comunist pentru Asia Centrală proclama totuși că, dincolo de mefiența față de biserica ortodoxă, „absența totală a prejudecăților religioase” nu era o condiție indispensabilă pentru a accede în partid.
În aceeași manieră tratau bolșevicii și raporturile cu alte minorități religioase ale imperiului (evrei, catolici, protestanți, budiști), care se considera că fuseseră până atunci reprimate și beneficiau, deci, de un a priori favorabil. Și, potrivind vorbele cu faptele, în 1922, aproape 1 500 de „comuniști” ruși au fost expulzați din partidul comunist din Turkestan tocmai din pricina comportamentului calificabil drept „neo-colonial”, „ultra-laicist”, antimusulman ori pur și simplu din pricina convingerilor religioase creștine răspicate. Nici un musulman nu a fost însă atunci dat afară din partid.
În pofida opoziției mai multor comuniști, Lenin și apropiații săi din Partid erau conștienți că punerea crimelor comise de țarism în cârca națiunii ruse, a civilizației europene sau a creștinismului din teritoriile sale periferice coloniale ar fi presupus în primul rând restabilirea unui echilibru, înainte de a pune pe tapet necesitatea reabilitării musulmanilor oprimați. Lenin și numeroși alți lideri sovietici, Troțki sau Zinoviev în special, înțeleseseră că aici era vorba atât de un act fundamental de justiție, cât și de o conștientizare a diferenței de clasă dintre colonizați și colonizatori. În același timp, se punea problema scoaterii la iveală a tuturor diferențelor de clasă din sânul societății musulmane care nu putuseră fi percepute câtă vreme o formă sau alta a dominației ruse ar fi rămas în vigoare – diferențe pe care, de altfel, țarismul le exploatase din plin. Însă acolo unde țarii se sprijiniseră pe demnitarii tradiționali, prinți, șefi tribali, cadii, cărturari, oameni ai bisericii, bogați etc., bolșevicii aveau să răstoarne lucrurile, sprijinindu-se pe masele populare și pe intelectualii musulmani progresiști doritori să impună o viziune socialmente egalitară și intelectual novatoare a Islamului.
După Revoluția din Octombrie 1917 și în timp ce armatele contra-revoluționare erau rând pe rând învinse, mai mulți coloni ruși din Asia Centrală intraseră în partidul bolșevic, iminent victorios, mai mult din grija de a-și păstra pozițiile dominante și, în realitate, coloniale, decât de dorul egalității sociale. Au înșfăcat deci sloganul „Toată puterea sovietelor!” și au căutat să se opună revendicărilor populațiilor coloniale, în marea lor majoritate țărani, în numele progresului, al laicității și al unei frazeologii proletare fără rădăcini locale – ceea ce în fapt însemna o strategie contra-revoluționară și reacționară. Timp de aproape doi ani, această zonă fusese izolată de Rusia Centrală de către armatele albe, și ca atare acești coloni ruși, „bolșevici” autoproclamați, au putut să mențină hegemonia, să păstreze controlul bunurilor și să persecute în voie populațiile „indigene”. Aici trebuie căutat resortul revoltelor armate pe care astăzi le-am numi islamiste și care au izbucnit în aceste regiuni, mai ales cea cunoscută drept revolta basmacilor. Propaganda naționalistă, pan-turanică se împletea aici cu cea „islamică” – și asta cu sprijinul puterilor coloniale anticomuniste (Marea Britanie, Franța, Statele Unite), al foștilor demnitari „tineri turci” care fugiseră după înfrângerea otomanilor din 1918 și al foștilor proprietari funciari sau notabili „musulmani” locali din epoca țaristă care visau de acum să creeze state independente, poate chiar o mare federație a tuturor turcilor.
Lenin a trimis atunci o misiune de anchetă în Asia Centrală, care i-a descris nedreptățile și crimele comise de mai multe cadre bolșevice locale ruse, și a reacționat, cerând o schimbare radicală de politică în favoarea foștilor colonizați și subliniind importanța „uriașă, istorică” a răsturnării ordinii existente, în contextul Revoluției bolșevice, dar și necesitatea convergenței tuturor mișcărilor anticoloniale și anti-imperialiste din lume. În 1920, după ce a reușit să-și vadă votate propunerile în cadrul Comitetului Central al Partidului comunist, Lenin a dat ordinul „de a-i trimite în lagărele de concentrare din Rusia pe toți foștii membri ai poliției, ai armatei, ai forțelor de securitate și din administrație etc. care fuseseră produsul erei țariste și care se vânturau în jurul puterii sovietice fiindcă vedeau în ea mijlocul de a perpetua astfel dominația rusească”.
În urma acestei decizii, au fost returnate moscheilor cărți, obiecte de cult și monumente islamice furate de către țari și plasate în muzee sau în colecții private, iar vinerea – zi de sărbătoare pentru musulmani – a fost proclamată zi liberă în toate republicile sovietice cu populație majoritar musulmană. Dreptul de a purta parandjah (echivalentul centrasiatic al niqab – vălul, ce nu trebuie confundat cu hijab), interzis sub stăpânirea „rușilor roșii” a fost restabilit, iar în 1921 a fost creat un dublu sistem juridic: alături de tribunalele sovietice, tribunalele islamice administrau actul de justiție conform legilor din Charia.
Scopul era acela de a se da oricărui musulman sovietic dreptul de a alege între justiția revoluționară și justiția religioasă – o abordare care pleca de la principiul că această libertate de a opta avea să-i aducă tot mai mult pe musulmani spre justiția cea mai progresistă în viziunea celor mai mulți dintre comuniști, adică a noii justiții sovietice. Mulți dintre comuniștii musulmani credeau însă că o nouă interpretare a dreptului, mai fidelă surselor Islamului, avea, dimpotrivă, să provoace nașterea unui Islam el însuși progresist, capabil să-i atragă pe cei eliberați de sclavie și colonizare. Cu sprijinul Kremlinului, a fost creată chiar o comisie specială a Charia în cadrul ministerului justiției. Această comisie, promovând textele islamice aplecate mai mult spre iertare și educație decât spre sancționare, a interzis pedepsele corporale cerute în mod curent de forma conservatoare a Charia – lapidarea pentru adulter, de pildă (atât a femeilor, cât și a bărbaților trebuie spus) ori mâna tăiată în caz de furt. Contextul social al fărădelegilor trebuia regândit (ca în primele decenii ale Islamului), căci, ca în întreaga Rusie sovietică a acelor vremuri, scopul ultim era suprimarea pedepsei capitale, îndată ce condițiile de război și creșterea nivelului de educație a maselor aveau să permită acest lucru. Deciziile tribunalelor islamice în chestiuni de viață și de moarte trebuiau totuși confirmate de un for sovietic superior.
În realitate însă, în pofida înăbușirii revoltei basmacilor și a îndepărtării mai multor demnitari tradiționali, unele tribunale islamice se opuneau în spirit noii epoci sovietice și refuzau să acorde drepturi egale femeilor. Divorțul femeilor era adesea respins ori mărturia femeii valora doar jumătate din cea a bărbatului, chiar dacă numeroși comuniști musulmani estimau că textele din Coran și Sunna puteau primi și o altă lectură. Pentru a tranșa aceste dileme, în decembrie 1922, un decret adoptat la Moscova a creat posibilitatea judecării unui proces și în fața unor tribunale sovietice dacă una dintre părți o cerea.
Dar în anii 1920, între 30% și 50% din totalul cazurilor penale judecate în republicile federale sau autonome musulmane au fost decise de tribunale islamice, proporția atingând chiar 80% în Cecenia. (De amintit că, în Asia Centrală, o parte din populația locală era atunci formată din ruși, deci creștină la origine, după cum se înregistra și o populație iudaică – supusă legilor sovietice; litigiile dintre un musulman și un non-musulman erau însă judecate în același fel.)
Autoritățile au stabilit și un sistem de educație paralelă pentru cei care își doreau copiii trimiși la o școală islamică și nu la una dintre școlile sovietice comune.
În 1922, bunurile care aparținuseră înaintea epocii țariste „waqfs”-urilor [în dreptul islamic, donații făcute de particulari către comunitate, n. trad.] au fost înapoiate administrațiilor religioase musulmane, cu condiția de a fi folosite în scopuri educative islamice. Au putut fi astfel înființate noi școli religioase (madrasas). În 1925, în Daghestan existau 1 500 de școli musulmane care adunau 45 000 de elevi, în vreme ce, în aceeași republică, școlile publice sovietice erau doar 183. În noiembrie 1921, abia dacă se puteau număra o mie de școli sovietice în toată Asia Centrală, cu un efectiv de 85 000 de elevi – cifră extrem de modestă dacă ținem seama de totalul tinerilor școlarizați în această regiune. Se poate constata, prin urmare, cât de dificil s-a impus sistemul sovietic în urma lamentabilei politici a țarilor în zona educației de masă. Căci Asia Centrală, spre deosebire de Caucaz, nu reprezenta doar un teritoriu cu importanță strategică, ci și unul cu un potențial economic atractiv, de unde și atitudinea colonială față de populațiile locale.
La Moscova, Comisariatul poporului însărcinat cu problemele musulmane superviza întreaga politică a statului sovietic în raport cu Islamul. Pozițiile cheie din acest minister erau ocupate de musulmani destul de atașați față de tradiție, dar care posedau și oarecare cunoștințe marxiste – fapt ce a generat progresiv conflicte interne, ducând apoi la divizarea lumii islamice. Cercetătorii au putut constata că, în epocă, majoritatea liderilor musulmani susțineau puterea sovietică – de vreme ce le acordase drepturi inexistente înainte, atât pe plan religios, cât și economic sau cultural, guvernul sovietic susținând promovarea socială a tinerilor musulmani și garantând o libertate religioasă autentică.
În această epocă, au apărut numeroase studii, articole, dezbateri asupra unor chestiuni teologice, culturale și de cult, economice și sociale, în mediile musulmane a ceea ce avea să devină, în 1922, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (URSS), clamând convergența până la similitudine dintre concepțiile islamice și principiile socialismului. Sunt scrieri care zac astăzi în arhive și în biblioteci și asupra cărora doar un număr restrâns de cercetători musulmani sau nemusulmani se mai apleacă. Aceste reflecții se sprijineau pe revendicări comune Islamului și marxismului – de susținere a actului de justiție, de descurajare a cametei, de luptă pentru drepturile popoarelor, de respingere a superstițiilor și a magiei și de promovarea unei gândiri raționale. Nu era, prin urmare, deloc neobișnuit să auzi atunci, în timpul manifestațiilor organizate de comuniști, slogane de tipul: „Trăiască puterea sovietelor! Trăiască charia!”, „Trăiască libertatea, religia și independența națională!”. Căci, în acele vremuri, URSS se prezenta ca o uniune de state libere, de republici bucurându-se de dreptul lor la autodeterminare, și nu ca un stat „unificat” cu forța. Partizanii socialismului sovietic și cei ai unui „socialism islamic” îi chemau cot la cot pe musulmani să creeze sovietele, adică acele consilii (shoura) ale delegaților populari, în locurile de muncă, la sate, pe străzile orașelor și în cartiere.
O politică de cooperare și alianță
Comunitățile sovietice s-au apropiat de mai multe grupuri politice locale cu care au semnat acorduri, de exemplu, de mișcarea panislamică a cazacilor Ouch-Jouz, care s-a înscris în 1920 în Partidul comunist, sau de grupul sufit al tătarilor de pe Volga, Vaisiti; sovieticii au sprijinit și organizații panislamice care controlau frontiera sovieto-iraniană, precum Jengelis, iar în Daghestan, conducerea sovietică n-ar fi putut să se instaleze fără ajutorul partizanilor liderului musulman local Ali Hadj Akucinsky. Și, bineînțeles, islamismul sovietic bolșevic n-ar fi fost de imaginat fără gândirea și acțiunile musulmanului tătar Sultan Galiev, descris de unii drept un musulman autentic devenit pro-comunist, iar de alții drept un marxist camuflat în musulman sau drept un naționalist tătar care a pactizat cu puterea sovietică.
În Cecenia, bolșevicii au primit ajutorul lui Ali Mataev, liderul unei confrerii sufite solide, care a trecut la conducerea comitetului revoluționar cecen. În Armata Roșie, zeci de mii de combatanți din rândurile „batalioanelor islamice” ale mollahului Katkakhanov au luptat pentru Revoluție. Era vremea în care Armata roșie nu era decât „rusă” și unitară, dar conținea formațiuni naționale sau religioase de origini foarte diverse, unite în jurul idealului revoluției internaționaliste împotriva vechilor rânduieli.
În timpul primului Congres al popoarelor orientale ținut la Baku în septembrie 1920, Zinoviev, președintele de atunci al Internaționalei comuniste, alături de alți lideri bolșevici i-au adus laolaltă pe reprezentanții „popoarelor coloniale” și au lansat un apel la lupta de clasă internațională și anti-imperialistă și la „Jihad” contra imperialismului occidental care atacase Rusia și exploata popoarele coloniale. Doi ani mai târziu, la al patrulea congres al Internaționalei comuniste, se aproba deja politica de alianță anti-imperialistă cu panislamicii.
Conducătorii de la Kremlin au trimis sistematic armate non-rusești în luptele din Asia Centrală și din regiunile non-ruse din fostul imperiu țarist. – Formațiuni militare compuse așadar din ceceni, azeri, tătari, bașchiri, cazaci, uzbeci, tadjici și turkmeni luptau în același timp contra intervenționiștilor antibolșevici străini, a trupelor din țările coloniale și a „voluntarilor” fugiți din Turcia înfrântă, care primiseră sprijinul unora dintre colonii ruși ori a notabililor conservatori musulmani locali. Pe fronturile Orientului sovietic, soldații musulmani tătari constituiau mai mult de jumătate din efectivul trupelor.
Bolșevicii din această a doua fază a Revoluției (de după primele luni de război civil) năzuiau ca popoarele non-ruse ale imperiului să poată controla ele însele noile republici autonome și republici federale. Peste tot, în epocă, se vorbea de „korenizacja” – „înrădăcinare”. În multe situații, asta însemna evacuarea colonilor ruși (sau „cozaci”), aduși, în epoca țaristă, în Caucaz și în Asia Centrală – prin încurajarea întoarcerii lor în Rusia sau chiar prin alungare.
Au fost reabilitate apoi limbile locale, prin altoirea dialectelor locale pe baze moderne, iar limbile de comunicare intercomunitară tradiționale în regiune (persana sau turca în literatură și politică, araba, pe plan religios) au fost la rândul lor stimulate. Limba rusă, pe de altă parte, și-a încetat dominația în școli, administrație, presă, radio, film și edituri.
Autoritățile au favorizat lansarea unui program legal vizând promovarea socială a cadrelor provenite din fostele naționalități sau religii marginalizate sub țari, așa încât aleșii erau propuși în raport cu un sistem de cote ținând cont de apartenența de clasă și naționalitate. Un fel de „discriminare pozitivă” pe bază etnică, religioasă și de clasă, așadar. Reprezentanții acestor naționalități au fost numiți în posturi conducătoare în organele administrative ale satului și ale partidului. În aceste regiuni, Kremlinul a preferat să acorde locuri de muncă musulmanilor în defavoarea rușilor și a refuzat, cu câteva excepții, angajarea rușilor veniți de prin alte părți. Au fost înființate noi universități locale și au fost promovate limbile „naționale”. S-au pus astfel bazele formării unei noi generații de conducători, de cadre administrative, de intelectuali și ingineri. Încetul cu încetul însă, această politică avea să tindă spre o limitare a pozițiilor limbilor „panislamice”, arabă, persană, turcă, croind indirect o cale pentru revenirea limbii ruse ca formă dominantă de comunicare între aceste naționalități.
Toate acestea se întâmplau într-o perioadă de gravă penurie, cu sursa în tradiționala rămânere în urmă a economiei rusești, în arhaismul remanent în regiunile periferice, în distrugerile Primului Război Mondial și de războiul civil, precum și în blocada puterilor coloniale împotriva tânărului stat sovietic. Sărăcia și mizeria – de multe ori chiar foametea – erau omniprezente. Începând cu 1922, subvențiile acordate de stat pentru regiunile Asiei Centrale au trebuit diminuate și mai multe școli publice sovietice au fost închise. Rămași fără salarii, profesorii își abandonau posturile. Iată de ce școlile musulmane locale, care se funcționau pe bază de voluntariat și prin subsidii oferite de populațiile locale, au început să reprezinte singura cale de educare a populației.
„Când n-o să le mai puteți asigura voi pâinea, n-o să mai îndrăzniți să le-o refuzați oamenilor pe-a lor”, declarase Lunacearski, Comisar al poporului pentru Educație, spre a contracara presiunile „ateilor puri și duri” care priveau cu ostilitate concurența crescândă făcută de rețeaua școlară islamică și care, incapabili să ajute sistemul școlar sovietic, găsiseră soluția descurajării sistemului concurent. Eforturile statului sovietic în favoarea educației au fost totuși constante și până la urmă eficiente, însă toleranța sa față de rețeaua islamică de educație, chiar marcată uneori de o viziune socială conservatoare, acuzată ca atare de adversarii ei, a semănat frustrare în rândul multor cadre comuniste. „Libera concurență” dintre Islam și comunism se anunța mai puternică decât se prevăzuse, și din această cursă comuniștii nu ieșeau întotdeauna victorioși.
Toate aceste pricini puse laolaltă au determinat autoritățile să suprime, în 1924, subvențiile publice acordate tribunalelor islamice. La toate nivelurile, în sistemul sovietic fierbea o „revoluție în revoluție”. Noua legislație era, în fapt, adesea imposibil de pus în practică fiindcă multe femei care refuzau să accepte un mariaj aranjat de familie sau să se mărite cu un soț poligam nu aveau în schimb niciun mijloc de a-și lua viața în propriile mâini de vreme ce nu-și puteau găsi un loc de muncă – și asta atât pentru că nu aveau o educație, cât și din cauza lentorii reconstrucției economice.
Era așa-zisa perioadă a „Noii politici economice” (NEP), când bolșevicii au tolerat renașterea unui sector privat „invadator” – ce contribuia la o relansare a activității economice, dar care atrăgea și surplusul, atât cât era –, dovedindu-se mai apoi incapabili să alcătuiască un program ambițios de investiții, reconstrucție și dezvoltare. În acest context de luptă împotriva subdezvoltării, a lipsei de educație și de reînviere a „regionalismelor” peste tot în URSS, Stalin și partizanii săi au preluat gradual puterea și au impus centralizarea și etatizarea economiei, măsuri ce le-au permis să imagineze acele gigantice programe de dezvoltare ce aveau să îndrepte întreaga țară spre o industrializare și o modernizare fără frâu, cu costuri umane de multe ori dramatice.
Această nouă politică a facilitat trecerea efectivă de la vechea Rusie, rămasă în urma statelor dezvoltate, la promovarea socială a unei mase de oameni provenite din clasele populare, mai ales din regiunile tradițional marginalizate, ca atare și din regiunile musulmane. Însă a fost o politică pusă în act printr-o disciplină de fier, care cerea coeziune economică, centralizarea priorităților de investiții, militarizare a comportamentelor, unificare politică, lingvistică și ideologică. Revenirea la o politică de privilegiere a limbii ruse ca „limbă de înțelegere” mergea alături de relansarea unei politici de uniformizare ideologică, aptă în principiu de a „depăși” „localismele” – naționale și religioase. Marxism-leninismul, ideologie inventată sub Stalin printr-o interpretare rigică a marxismului și a gândirii lui Lenin, s-a impus progresiv, începând cu finele anilor 1920, ca discurs absolut necesar acestei etape.
Această politică va vâna, în ciuda numeroaselor opoziții din sânul partidului conducător, așa-numitele pe atunci „deviații naționaliste burgheze” din republicile non-ruse, văzute de mulți alții drept o metodă mascată de a permite întoarcerea partizanilor șovinismului rus dur. În acest context generalizat la scara întregii URSS, Moscova a lansat – mai ales în numele drepturilor femeii –, o serie de atacuri împotriva Islamului, cunoscute sub numele de „khudjum” – traductibil prin atac, ofensivă, chiar agresiune. Cu ocazia zilei internaționale a femeii, pe 8 martie 1927, au fost așadar organizate manifestații de masă la Tașkent, Samarkand și în alte orașe cu majoritate musulmană, prin militante ale organizațiilor de femei sovietice care suferiseră diferite forme de opresiune în familiile lor. Mici grupuri de femei musulmane au urcat atunci pe podiumuri și și-au dat jos vălurile în public, după care le-au dat foc. Se preconiza astfel nașterea unei „femei noi”, cu o „conștiință de oțel”, capabilă să pună umărul la realizarea cât mai alertă a obiectivelor de modernizare puse la cale de Moscova. Militantele comuniste au trebuit prin urmare să renunțe la vălul care le fusese permis până atunci, mai ales dacă lucrau în educație sau expuneau idei politice în moschei.
În același timp, societatea stalinistă a redevenit o societate care, după marile dezbateri și legislații feministe din anii 1920, care proclamaseră o libertate radicală în materie de sex și de relații sexuale, favoriza conservatorismul. Au putut fi remarcate astfel, în viața cotidiană, anume compromisuri între islamism și comunism. A fost iarăși ridicată în slăvi condiția de mamă, în 1930, în locul femeii individualiste și autonome a anilor 1920, iar basmaua tradițională a țărăncii ruse a devenit iar mai de preț decât părul descoperit al „burghezelor decadente”. Avortul a fost interzis din nou, pe fondul accentuării unei politici de creștere a natalității. Toate acestea erau niște realități care, de altfel, le permiteau femeilor musulmane tradiționale să-și păstreze modul de viață, fără a mai căuta să ocupe locuri fruntașe în viața politică și socială, lăsată acum în grija bărbaților.
În această perioadă, și aici ca și prin alte părți, s-au ivit pe firmament două tipuri concurente de femei, puterea arbitrând situația conform raporturilor de forță interne: pe de o parte, femeia urbană, educată, proletarizată și îmbrăcată cât mai discret posibil după normele moderne occidentale (fustă lunguță, absența decolteului etc.); pe de altă parte, țăranca muncitoare la colhoz, mamă a mai multor copii, îmbrăcată într-o rochie largă și cu părul ascuns sub batic. Fuseseră, în schimb, cu totul date uitării învățăturile leniniste de tipul: „Suntem absolut împotriva oricărei ofense aduse convingerilor religioase!” Căci „khudjum”-ul de care pomeneam a avut, printre alte urmări, pe aceea că elevii musulmani, în special fetele, au fost retrași de la școlile sovietice sau au demisionat din uniunile de tineret comuniste.
Familiile acestora au avut atunci de suportat presiuni și represiuni. Femeile fără văl s-au crezut îndreptățite să le denunțe pe cele care nu renunțaseră la portul tradițional, fiind, în schimb, ele însele agresate de bărbați și tratate drept prostituate. S-au înregistrat violențe, violuri și chiar crime, pe care noua propagandă oficială le exploata mereu în chip unilateral, în limbajul „luptei pentru modernitate și împotriva obscurantismului”, și nu vorbea de violență decât dacă fuseseră agresate femeile „progresiste”, niciodată în celălalt sens. S-a înregistrat așadar o culpabilizare sistematică a credințelor religioase, prelungită până în iunie 1941.
Această politică a condus la arestarea, persecutarea și condamnarea la moarte a mai multor lideri religioși, însă regiunile musulmane din URSS n-au fost în ansamblu atinse de deportările în masă ce au marcat partea europeană a Uniunii. Toți demnitarii religioși au fost persecutați sau ținuți sub supraveghere constantă până la invazia nazistă. Moment în care liderii sovietici și-au amintit de necesitatea revalorizării unor sentimente profund înrădăcinate în popor, cu atât mai mult cu cât nu puțini șefi religioși musulmani din URSS își îndemnau în același timp coreligionarii să ia parte la „Marele război patriotic” pentru apărarea patriei socialiste, la „Jihad” împotriva invadatorului nazist și neo-păgân.
Comportamentul patriotic în sânul Armatei Roșii sau în „ofensivele de producție” pentru front al majorității soldaților sau muncitorilor musulmani sovietici în acest război a fost exemplar, dar frustrările și suferințele adunate în mai bine de zece ani explică și de ce musulmanii făcuți prizonieri de către naziști s-au raliat formațiunilor naționale stimulate de aceștia pentru a combate inamicul sovietic sau de pe linia Atlanticului. Totuși, începând cu 1941, religia islamică și-a aflat o poziție recunoscută în societate, moscheile și lăcașurile de educație religioasă au fost redeschise.
A apărut astfel o serie de studii interesate de posibilitatea unei convergențe între valorile islamice și principiile marxiste, cel mai adesea fiind trecute sub tăcere elemente acestor două viziuni asupra lumii ce puteau părea incompatibile sau care pur și simplu cereau o dezbatere deschisă. Oricum, faptul le-a permis musulmanilor sovietici să pună mai temeinic în valoare acele elemente ale credinței islamice care clamau egalitatea și justiția socială, precum și egalitatea dintre sexe. Cu timpul, structurile sociale tradiționale – precum mahalla –, care grupau, fără să țină cont de originile sociale, locuitorii aceluiași mediu, s-au reorganizat în noi orașe și aglomerări de blocuri cu chirie subvenționată de stat. Și nu era neobișnuit ca un secretar al comitetului Partidului comunist, chiar de cel mai înalt rang, să poposească în același timp la școala islamică – informală, dar tolerată de regim în acel moment.
De asemenea, mai multe persoane provenite din familii de contra-revoluționari, dintre basmaci sau care trecuseră prin războiul civil au început să fie primite în Partidul comunist în anii dezghețului post-stalinist și chiar să ocupe funcții de conducere, jucând pe ambiguitatea legitimității lor obținute în calitate de contra-revoluționari în mediile tradiționaliste și a celeia obținute în cercurile „moderniste”, grație diplomelor științifice și a recent dobânditelor aptitudini de „buni gospodari”. A început așadar să se înfiripe o societate „post-sovietică”, pe jumătate musulmană, pe jumătate sovietică și, în același timp, pe jumătate tradițională, pe jumătate modernistă, mai ales în înaltele foruri ale Partidului comunist. Educația religioasă lăsa totuși mult de dorit, fapt care a condus, după dezmembrarea URSS, la apariția unor grupuri islamice cu o cultură destul de sumară, dublată de un radicalism militant agresiv.
Abia astăzi se pot distinge însă cu oarecare claritate consecințele ambigue ale perioadei sovietice în chestiunea afirmării „naționale” din noile state independente „musulmane” URSS-iste sau din republicile autonome musulmane aflate acum în cadrul Federației Ruse. Ambiguitate eliberată masiv, măcar în aparență, de pretențiile obținerii unei sinteze între valorile „dinamice” și „raționale” ale Islamului și principiile „progresiste” și „revoluționare” ale marxismului. Dacă părăsim discursurile oficiale, se vede însă bine că moștenirea musulmană, chiar edulcorată, face cu adevărat parte din viața popoarelor din Asia Centrală post-sovietică, fără ca prin asta „identitatea sovietică” să fi dispărut. Fapt ce a inspirat acestor societăți un sentiment de superioritate vădit, chiar o anume aroganță față de populațiile statelor musulmane vecine, care, cum se poate auzi adesea, „n-au avut norocul de a face parte din Uniunea Sovietică și de a cunoaște binefacerile progresului adus de ea”.
Ambiguități, așadar, care ar putea, abordate dintr-un unghi pozitiv, să stimuleze inovația în aceste societăți, păstrându-le în același timp ancorate în tot ce le-a dat tradiția mai bun și mai frumos. Dar, pe de altă parte, și ambiguități care, deocamdată, alimentează disperări ce pot fi exploatate în direcții dintre cele mai rudimentare și mai excesive.
Cât despre situația sa în Rusia, proclamat acum în constituție drept una dintre cele patru „religii naționale”, Islamul se sprijină pe o rețea de republici autonome, dintre care emblematică rămâne Tatarstanul. Acest stat joacă rolul de promotor al intereselor economice și diplomatice ale Rusiei în lumea musulmană, într-o concurență tot mai acerbă, e adevărat, cu statul cecen oficial, care, după ce și-a eradicat separatiștii și „wahabiții”, e în mâna unui potentat cu relații în confreriile tradiționale – ceea ce nu l-a împiedicat să se facă primit de regele saudit și să se roage împreună cu acesta la Mecca și, în același timp, să negocieze o înțelegere a politicilor ruse și saudite în domeniul petrolier. Mai rămâne, în această Rusie aflată în prefacere, ceva din suflul egalitarist al lui Sultan Galiev, îngropat acum fără urmă în noul ambient de capitalism oligarhic? Poate…
Este acesta un aspect care atestă, de altfel, și ambiguitatea marxiștilor față de religie – respinsă în principiu din cauza caracterului său de „judecată pre-științifică”, dar neabordată însă ca spiritualitate, credință, mistică. Ambiguități de înțeles în contextul epocii, când aceste problematici nu mai erau practic abordate nici de către oamenii bisericii, – iar bolșevicii nici măcar de Vatican nu s-au grăbit să se disocieze din prima (aici). Și se știe doar că Lenin vedea în iezuiți un model de organizare a bolșevicilor… (Vezi: Rinat Šigabdinov, „Cahiers d’Asie centrale”, nr. 13/ 14, « De la question du socialisme islamique. De la question du socialisme islamique au Turkestan : le parcours d’Arif Klevleev (1874-1918) » [Despre problema socialismului islamic. Despre socialismul islamic din Turkestan: traiectoria lui Arif Klevleev (1874-1918)], traducere de Alié Akimova; vezi și aici. & aici
Respingând ideea unei lecturi unilaterale a trecutului sovietic, să ne reamintim totuși că bolșevicii au suprimat pedeapsa cu moartea după ce au preluat puterea și că n-au reintrodus-o decât atunci când forțele contra-revoluționare au deschis războiul civil. După aceea, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, când se părea că victoria asupra naziștilor adusese pacea mondială, conducătorii sovietici au abolit din nou pedeapsa cu moartea, reintroducând-o abia la începutul Războiului Rece. Iată câteva aspecte care arată că sistemul represiv sovietic nu avea o viziune statică, ci una dinamică asupra unei societăți imaginate în termenii unui progres social compatibil cu idealul comunist.
Acest caracter ambiguu al Uniunii Sovietice, de la începuturile sale până la sfârșit, trebuie subliniat tocmai pentru că acest stat a fost efectiv creat din start pe baza unor entități care se bucurau de o autonomie reală și a dispărut atunci când aceste entități și-au proclamat independența, după o perioadă în care rivalitatea dintre forțele centrifuge și centripete fusese arbitrată de Moscova.
Quoiqu’il en soit, il allait être fusillé pendant la période stalinienne de répression du « nationalisme bourgeois » et « des superstitions religieuses ».
NOTĂ :
[1] (1)Pierre Pascal, „La Religion du peuple russe”, L’Âge d’Homme, Lausanne 1973, p. 48.
Varianta originală a textului, inclusiv introducerea, a fost publicată pe platforma www.lapenseelibre.org
Traducere din franceză de Teodora Dumitru