„Marşul milioanelor”, Moscova 15 septembrie. Impasul contestării anti-Putin în Rusia

de Jean-Marie Chauvier

 În rezumat

 Un eşec este un impas. Au fost departe, foarte departe de a fi „milioane”. Contestarea anti-Putin este în impas. Se confirmă că ea nu trece dincolo de o anumită pătură înstărită, de obedienţă liberală, din capitală. Cele mai populare mitinguri din provincie nu au adunat decât puţină lume. Partidul comunist a fot puţin vizibil la Moscova.  Partidul liberal Iabloko s-a distanţat. Stânga rusească se divide; o parte nu mai vrea să meargă alături de dreapta liberală şi naţionalistă, şi denunţă „hegemonia burgheză” asupra mişcării.  Ea doreşte mobilizarea în jurul problemelor sociale. Ceea ce s-a numit „revoluţia albă” sau „portocalie”, declanşată contra lui Vladimir Putin pentru cauza „falsificării” scrutinului legislativ din 4 dec. 2011 şi a celui prezidenţial din 4 martie 2012, pare să-şi piardă răsuflarea. Nu există nici un „val de fond” popular[1].

 Poliţia a vorbit de 22.000 de manifestanţi la Moscova, unul dintre purtătorii de cuvânt ai opoziţiei, Serghei Udalţov (Frontul Stângii), de aproape 50.000, dar organizatorii – reluaţi de media occidentală – au vorbit de 100.000 (!). Realitatea a fost foarte departe de aceste ultime cifre. Imaginile şi martorii ne fac să spunem asta. În provincie, nu s-au numărat decât câteva sute de participanţi la diferite mitinguri. Chiar dacă ar fi fost în total 50.000, suntem într-o ţară de 145 de milioane de locuitori. Iar Moscova numără între 12 şi 15 milioane.  Or, pe vremea întrunirilor din iarnă şi din primăvară au fost numai la Moscova între 50, 80, 100.000…potrivit estimărilor. Mişcarea, deja limitată, este în pierdere de viteză.

 Ar trebui, deci, să încetăm să mai spunem poveşti şi să ne încredem în televiziunile noastre care au înşelat mult timp opinia publică occidentală, făcând-o să creadă într-o „respingere masivă” a lui Putin, preşedinte reales la 4 martie cu o neîndoielnică majoritate. Şi asta deşi popularitatea sa, foarte puternică, este în curs de a scădea[2]. Numeroşi occidentali şi opozanţi ruşi îşi iau dorinţele  drept realitate: nu există răsculare populară în Rusia, nimic comparabil cu ceea ce există în Spania, în Grecia sau în lumea arabă. La începutul lui 2011, o veritabilă isterie se răspândise în mediile de opoziţie, anunţând o „contagiune arabă” şi un „scenariu egiptean” pentru Vladimir Putin. Preşedintele Dmitri Medvedev chiar s-a îngrijorat[3].

 Dar Rusia nu se află totuşi în perfectă sănătate, departe de asta! Există nemulţumiri difuze, disparate şi, cu certitudine, o criză socială şi identitară profundă dar pe fondul creşterii economice, care a permis în aceşti ultimi ani o creştere puternică a nivelului de trai, ceea ce exclude „catastrofa” constant anunţată de către opozanţi. Sub rezerva unei prăbuşiri mondiale care ar avea consecinţe inevitabile în Rusia!

 Este adevărat că Rusia „n-are proiect”. Ea navighează la vedere, Kremlinul este în ceaţă, ceea ce este şi cazul „Pieţei Mlaştinilor”, din apropiere, unde se adună contestatarii.

 Poate mişcarea se va înviora în timpul viitorului rendez-vous din 20 oct. , dacă organizatorii se vor pune de acord asupra datei? Este ceea ce speră liderul său cel mai popular, Serghei Udalţov, apreciat pentru profilul său de militant onest şi fără compromis, dar nu pentru opţiunile sale „revoluţionare” sau pentru simţul realităţii. El este cel care, împreună cu Boris Nemţov, vechi conducător de-al lui Elţân, ultraliberal, a organizat acest „marş al milioanelor” din 15 septembrie. Ei au avut alături pe alţi conducători liberali, ca vechiul prim-ministru Mihail Kasianov, sau precursorul contestării, fostul campion de şah şi lider al Celeilalte Rusii, Gari Kasparov, pe tânăra ecologistă Evghenia Cirikova, „steaua verde a Rusiei”, pe bloggerul apropiat de cercurile naţionaliste, Alexei Navalnâi, pe Polina Deripaska, patroana puternicului Forward Media Group, şi soţul ei, Oleg Deripaska, „regele aluminiului” şi figură de vârf a oligarhiei industriale. Alte vedete ale marelui business au fost aşteptate dar nu au venit.

 Ca de obicei, s-a văzut amestecul heteroclit al „burghezilor moscoviţi” de tendinţă liberală (albii şi albaştrii), ecologişti (verzi), naţionalişti arborând culorile monarhiste ţariste (alb, galben, negru), de „stânga” cu drapele roşii, reuniţi în Frontul Stângii, al comuniştilor de stânga din Rotfront, al anarhiştilor cu steaguri negru cu roşu, al naţional-bolşevicilor lui Eduard Limonov, reuniţi şi ei în mişcarea Cealaltă Rusie şi arborând acelaşi steag monarhist ca ceilalţi naţionalişti. Două lozinci au unit contestarea: „Rusia fără Putin” şi „alegeri cinstite”. Pentru prima dată, cuvintele de ordine „economice şi sociale” au fost acceptate sub presiunea aripii stângi ai mişcării: îngheţarea tarifelor serviciilor publice, restabilirea dreptului la grevă, creşterea cheltuielilor pentru învăţământ şi sănătate. Dar obiectivul de „refacere a alegerilor” nu poate fi atins pentru simplul motiv că, dacă au avut loc falsificări şi manipulări, ele nu au modificat fundamental scrutinele, toate sondajele fiind de acord să recunoască majorităţile atinse de partidul Rusia Unită şi, mai ales, de preşedintele Putin.

 Incidente între anarhişti şi neofascişti

 O ciocnire – eveniment prevăzut şi deja obişnuit – a avut loc între anarhişti şi naţionaliştii de extremă-dreapta. Printre aceştia din urmă, era şeful Mişcării contra imigraţiei ilegale, interzisă la Moscova şi victimă a măsurilor represive, neonazistul Alexandr Belov. Este unul dintre fruntaşii „marşurilor ruseşti” din 4 noiembrie, care au început în 2005 cu zvastici şi saluturi fasciste, de atunci interzise, de-altfel ca şi grupurile cele mai violente ca miliţia paramilitară Unitatea rusă (RNE) şi Uniunea slavă (SS), ai căror militanţi clandestini şi reciclaţi în organizaţii noi au fost văzuţi şi ei în manifestaţiile din aceste ultime luni. Remarcată în manifestarea din 15 septembrie: emblema roţii solare, folosită sub nazism şi adoptată de neonaziştii ruşi. Se va observa de altfel că milioanele de lucrători „musulmani” din Caucaz şi Asia centrală nu se alătură defel acestei „contestări” susţinute în parte de către mediile de afaceri care supra-exploatează această mână de lucru  ieftină. Şi motivat: unii opozanţi „naţionalişti” sunt cei care duc „luptele de stradă” deseori asasine contra străinilor.

 La Sankt Petersburg, au defilat două lumi străine una de alta. De o parte, liberalii din Iabloko cu homosexualii şi lesbienele, de cealaltă parte – naţionaliştii şi partizanii naţional-bolşevicului Limonov. În total, au fost între câteva sute şi 2000[4].

 Investiţia americană nu este probantă

 Ca şi înainte, „marşul” a beneficiat de o largă audienţă prealabilă în mass media occidentale, ceea ce ar fi fost suficient să-l transforme într-un eveniment de care Kremlinul trebuie să ţină cont, dacă prezenţa la marş nu ar fi fost atât de slabă. Puterea rămâne, bineînţeles, „sub supraveghere” internaţională: fenomenul Internet interzice orice „autarhie”. Cel mai mic eveniment, cel mai mic incident, dacă este larg difuzat şi folosit de către forţe politice îndepărtate poate „îngrijora”, servind la ridiculizarea lui Putin şi slăbind poziţia sa de „arbitru” între clanurile conducătoare. Asta s-a văzut odată cu audienţa formidabilă acordată performanţei Pussy Riot[5].

 Personalităţile pe care mizează Occidentul sunt Boris Nemţov, Mihail Kasianov – susţinători ai unei linii neoliberale în trecut –, ca şi Alexei Navalnîi, popular printre bloggeri, campion al luptei anti-corupţie şi care asigură legătura între liberali şi extrema-dreaptă naţionalistă a „marşurilor ruse”, la care participă Navalnîi. Toţi trei, ca şi „steaua verde ” Evghenia Cirikova au stat în SUA şi sunt în legătură cu ambasadorul american la Moscova, Jonathan Mac Faul, foarte angajat alături de opoziţie. Dar ambasadorul trebuie, fără îndoială, să facă un raport la Departamentul de Stat despre rezultatele slabe, până acum, ale efortului său.

 Susţinerile occidentale pentru opozanţi (Departamentul de Stat american, Uniunea Europeană, Parlamentul European, Amnesty International) s-au accentuat odată cu afacerea Pussy Riot, cele trei femei din grupul punk condamnate la 2 ani de colonie de muncă şi a căror eliberare a fost cerută şi ea de către manifestanţi. După cum se ştie, personalitatea emblematică a opoziţiei, oligarhul şi vechiul patron al grupului petrolier Yukos, Mihail Hodorkovski, închis din 2003, a fost avansată de către Amnesty International drept „prizonier de conştiinţă”[6].

 Dimpotrivă, naţional-bolşevicul şi romanticul Eduard Limonov, personaj cheie a alianţelor dintre liberali şi radicali în trecut, s-a pus cumva „la margine” cu mişcarea sa Cealaltă Rusia afişându-se ca „stângă naţionalistă”, distantă de vechii săi prieteni liberali, printre care Gari Kasparov, co-fondator cu el în 2005 a primei ieşiri a micii mişcări Cealaltă Rusia, lansată de NED[7] şi care a ţinut prima pagină mondială în timpul ciocnirilor cu poliţia în 2007-2008.

 Rezervele Partidului Comunist

 S-a remarcat prezenţa, dar discretă, a PC a lui Ghenadi Ziuganov, principalul partid de opoziţie (20% la alegeri) şi care, teoretic, ar putea mobiliza sutele sale de mii de membri şi milioanele de alegători. Or, aceştia au fost absenţi. Cu excepţia (dar foarte puţin) celor din câteva oraşe de provincie unde PC a organizat mici mitinguri cu tentă „anticapitalistă”.

 Acest partid (KPRF)s-a distanţat demult de mişcarea contestatară pe care o pareciază ca opoziţie faţă de Vladimir Putin dar de care se teme ca tentativă de „revoluţie portocalie”, finanţată de către blocul euro-atlantic. Mai mulţi comunişti au reproşat de-altfel conducerii partidului „ambiguităţile”, în timp ce extrema-stângă denunţă lipsa sa de angajament concret, considerându-l un partid „al sistemului”.

 Potrivit secretarului general Ghenadi Ziuganov, deloc descurajat, protestatarii sunt de-acum orientaţi în majoritate „către stânga” (60 la 70%). Dar încrederea în liderii mişcării a diminuat[8]. Comuniştii se felicită de puternica prezenţă a educatorilor pentru care „şcoala nu este o piaţă” şi care cer „o Rusie fără burghezi”.

 Partidul Iabloko, membru al Internaţionalei liberale, s-a distanţat şi el, dar din alte motive: deoarece contestarea, după el, ia culoarea „roşie-brună” (amestec de extremă-stângă şi extremă-dreaptă). Acest partid l-a exclus din rândurile sale pe Alexei Navalnîi ca „naţionalist radical”.

 Forumul stângilor ruse: separarea. Conducerea lui Serghei Udalţov pusă sub semnul întrebării

 Tocmai conştiente de distanţa dintre o contestare „burgheză” şi realitatea ţării, stângile au ţinut un forum de 300 de militanţi din 7 regiuni pe 8 septembrie. Problema dezbătută a fost alegerea viitoare a unei Coordonări a mişcărilor de opoziţie. Aceasta ar fi, potrivit participanţilor, „sub hegemonie liberală burgheză”, iar alegerea sa ar fi fost mânjită de nereguli sau de manipulări.

 Serghei Udalţov, adept al acestei Coordonări, în numele Frontului stângilor ce adună o multitudine de grupuleţe şi partide (comunişti de stânga, troţkişti, guevarişti, anarhişti etc.), cheamă cu toate acestea la unitatea tuturor forţelor de opoziţie contra puterii „autoproclamate”: „Bandiţii şi hoţii (care conduc Rusia) sunt periculoşi, în fiecare zi care trece sub conducerea lor mor numeroase persoane şi are loc degradarea ţării (…). Revoluţia democratică burgheză se coace”. (Udalţov face aici o paralelă cu revoluţia din februarie 1917 care a răsturnat regimul ţarist şi a precedat revoluţia socialistă din Octombrie). Trebuie spus că Udalţov este convins că răsturnarea capitalismului şi reîntoarcerea sovietelor pot avea loc în Rusia, lucru de care stângile mai „realiste” se îndoiesc enorm.

 Alexandr Buzgalin, de la mişcarea Alternative, unul dintre reprezentanţii la vedere ai gândirii marxiste în Rusia, consideră că „puterea autoproclamată” (potrivit lui Udalţov) este formată din „clanuri bogate, administrative şi economice” ce se bucură astăzi de „susţinerea unei părţi semnificative a Rusiei”. Trebuie, deci, să se ţină seama de raportul de forţe din societate.

 Boris Kagarlitsky,director al Institutului Globalizării şi a problemelor sociale (vechi disident sub Brejnev şilider intelectual recunoscut) estimează, împotriva celorlalţi opozanţi, că Putin „nu este autoproclamat ci ales de milioane de oameni”. Conducătorii din opoziţiei sunt, însă, ei înşişi „autoproclamaţi”.  El cheamă la boicotul „coordonării” acestora.

 Eduard Limonov din Cealaltă Rusie care a succedat partidului său  „naţional-bolşevic” (interzis) crede că atât Putin cât şi opozanţii săi duc o politică „burgheză” şi că „vagonul roşu al acestui tren burghez trebuie decuplat”.

 Serghei Bieţ, din partidul comunist muncitoresc (disidenţa de stânga din PC) observă că, faţă de anii 1990, proporţia muncitorilor în mitingurile protestatare a diminuat sensibil, spre profitul păturilor burgheze. Este tocmai ceea ce asigură dominaţia dreptei în  mişcarea de contestare.

 Să adăugăm că numeroase mici proteste sociale au avut loc de-a lungul şi de-a latul ţării  – contra disponibilizărilor, pentru creşterea salariilor, împotriva reducerilor bugetelor de educaţie şi sănătate[9]. Aceşti protestatari se regăsesc rar în MAREA contestare democratică şi, mai ales, moscovită.

 Spre reorientări politice?

 Degringolada mişcării protestatare coincide cu dezertările din partidul la putere Rusia Unită, ai căror unii dezertori ar putea să se alăture unei noi formaţiuni liberale[10]. Atât puterea cât şi opoziţia vor fi determinate, în lunile care vin, să-şi regândească strategiile. Diviziunea dreapta-stânga se va accentua în mişcarea contestatară. „Este timpul să terminăm cu mitingurile” crede cunoscuta jurnalistă şi romancieră Iulia Latinina, oponentă radicală faţă de „putinism” şi adepta unui liberalism puternic, la antipod de Serghei Udalţov[11]. Un jurnalist rus apropiat cercurilor liberale, Boris Tumanov, îi judecă sever pe liderii contestării: „Ar fi prea uşor să se atribuie pasivitatea populaţiei amenzilor draconice prevăzute de către legea adoptată în iunie trecut pentru a pedepsi manifestanţii în caz de tulburări sau de adunare neautorizată. Tocmai egocentrismul şi incompetenţa liderilor opoziţiei îi face inapţi să stabilească un program de acţiune realist, susceptibil să servească drept bază unei mişcări politice”[12].

 Liberalii şi prietenii lor occidentali ar trebui să avanseze noi personalităţi. Este probabil că, în afara lui Mihail Hodorkovski, a cărui eliberare este cerută în mediile de afaceri, oligarhul miliardar Mihail Prohorov care a obţinut 7,7% din voturile la prezidenţialele din martie 2012, creator al Platformei civice, şi fostul ministru de finanţe Alexei Kudrin ce animă un Comitet de iniţiative civice, devin garanţii unei reînnoiri ai dreptei liberale, succesiv învinse de către crahul din 1998 şi de către turnanta „etatistă” din 2003 a unui preşedinte Putin care, totuşi, nu a urmărit mai puţin, sub controlul Kremlinului, acţiunile de privatizare şi de restricţionări ale prestaţiilor sociale de stat.

 La rândul ei, stânga „suveranistă” din sânul puterii va încerca să obţină de la preşedintele Vladimir Putin o reorientare „de reglare” a liberalizării economice, tocmai în momentul în care Rusia îşi face intrarea în Organizaţia Mondială a Comerţului, sursă de nelinişte pentru industriile naţionale şi pentru milioanele de lucrători ameninţaţi să-şi piardă locurile de muncă. Este tocmai „modernizarea de ajungere din urmă” care trebuie să se precizeze, între alte probleme „identitare” ale unei ţări  mereu în pană de repere, 20 de ani după sfârşitul URSS şi după „terapia de şoc”.

 Iată, fără îndoială, mize ce, alături de cele dintr-ol situaţie internaţională haotică, depăşesc cu câteva grade discursurile sterile în care s-a înglodat „Piaţa Mlaştinilor”.

 _____________