Premiul CriticAtac 2013. Lista de nominalizări
Concluzii
Una dintre analogiile frecvent folosite pentru cercetarea istorică este cea vizuală, a imaginii. „Imagine a trecutului”, „tablou istoric”, „frescă” sunt formule atât de uzuale, încât rareori ne mai gândim la implicaţiile şi ambiguităţile acestei analogii. Cea mai importantă dintre ele priveşte statutul istoricului în raport cu imaginea pe care o reconstituie. Este istoricul un restaurator migălos care, printr‑o muncă asiduă, reuşeşte să dea la iveală, puţin câte puţin, pânza ştearsă de trecerea timpului? Sau, dimpotrivă, ar trebui să‑l considerăm mai degrabă un pictor care, cu talent şi imaginaţie, zugrăveşte un tablou nou?
O a doua ambiguitate, care derivă în bună măsură din cea dintâi, se referă la dimensiunea optimă a demersului cercetării. Istoricul‑restaurator tinde îndeobşte să‑şi aleagă fragmente, mici porţiuni dintr‑un tablou mai vast, în vreme ce istoricul‑pictor lucrează la o scară mai largă, adesea pe întreaga pânză. Aplicând această analogie cărţii mele, cel dintâi lucru pe care l‑aş sublinia este că subiectul, deşi strict delimitat, subsumează un întreg tablou. Proiectul iniţial al cercetării mele, începute acum mai bine de zece ani, a fost de a înrăma Ţara Românească medievală, cu alte cuvinte, de a urmări evoluţia hotarelor statului muntean în secolele XIV‑XVI. Lucrurile au început însă să se complice odată ce mi‑a încolţit în minte bănuiala că tabloul pe care‑l primisem la înrămat era de fapt un fals. Am ajuns treptat la convingerea că imaginea Ţării Româneşti medievale pe care o cunoşteam – a unui stat teritoral, care s‑a născut în secolul al XIV‑lea în urma unei evoluţii fireşti din formaţiuni prestatale, într‑un context geopolitic favorabil, cârmuit de o domnie care‑şi exercita puterea juridică şi fiscală asupra întregului teritoriu al ţării, dar care a decăzut treptat din cauza presiunii îngemănate, din afară, dinspre Imperiul Otoman, şi dinăuntru, dinspre facţiunile boiereşti – nu este nimic altceva decât o ficţiune istoriografică.
Din această observaţie s‑a născut această carte hibrid, alcătuită din două părţi. Cea dintâi, „Geografia puterii”, este o schiţă a construcţiei statale a Ţării Româneşti medievale, iar cea de‑a doua, „Geografia frontierelor”, un studiu al hotarelor ei. Ţara Românească medievală a fost mai întâi un ansamblu complex de reţele de patronaj între domn şi diverse grupuri sociale, care abia treptat şi relativ târziu a căpătat o consistenţă teritorială. Altfel spus, înainte de a deveni un teritoriu, Ţara Românească a fost o comunitate politică. La prima vedere, această concluzie ar putea părea un simplu joc de cuvinte; totuşi, implicaţiile acestei aparent minore modificări de perspectivă asupra Ţării Româneşti medievale sunt considerabile. Tocmai de aceea, înainte de a mă referi la ele, se cuvine să rezum argumentele dezvoltate pe parcursul cărţii în sprijinul acestei concluzii.
Piatra de temelie a interpretării teritoriale a Ţării Româneşti medievale a fost sintagma „toată ţara” din titulatura domnească, considerată o dovadă a definirii naturii puterii domneşti prin raportare la un teritoriu. „Toată ţara” nu este însă decât un construct istoriografic rezultat din contopirea a două formule distincte, „toată Ungrovlahia” şi „Ţara Românească”. În plus, în terminologia medievală noţiunea de ţară avea mai degrabă un înţeles social, desemnând o comunitate, decât unul teritorial. Prin urmare, odată înlăturată accepţiunea teritorială a formulei „toată Ţara Românească”, întreaga construcţie interpretativă tradiţională se clatină. La o privire mai atentă, nici celelalte argumente invocate în
sprijinul tezei teritoriale nu se dovedesc mai solide. Teoria domeniului eminent s‑a întemeiat în primul rând pe interpretarea „dării calului” ca taxă de răscumpărare a unui drept juridic fictiv, pe care domnul l‑ar fi avut asupra întregului pământ al ţării. După cum însă am arătat, reîntorcându‑mă la surse, „darea calului” a fost cu totul altceva: o taxă de moştenire plătită de un anumit grup social, prin care era consfinţită legătura sa privilegiată cu domnia. Prin urmare, puterea domnească nu a fost fundamentată pe stăpânirea asupra pământului, ci pe legăturile personale dintre domnie şi anumite grupuri
sociale. În mod similar, sistemul fiscal al Ţării Româneşti medievale nu a fost întemeiat pe taxarea pământului, pe birul asupra ocinii, ci pe impozitarea comunităţilor, în interiorul cărora repartiţia contribuţiilor s‑a făcut până în a doua jumătate a veacului al XVI‑lea, fără intervenţia domniei. În sfârşit, nici teoria ţărilor/judeţelor, care proiecta imaginea unei Ţări Româneşti medievale riguros organizate administrativ, nu rezistă unei confruntări cu sursele. Judeţele nu au fost iniţial decât circumscripţii fiscale ad‑hoc, folosite pentru regiunile aflate la semiperiferia sau periferia puterii domneşti. Abia de la sfârşitul secolului al XVI‑lea ele au început să devină principalul mijloc de organizare administrativă şi de cârmuire a ţării, fiind instituite inclusiv în regiunile aflate sub un control domnesc direct. Imaginea unui stat puternic teritorializat s‑a extins, inevitabil, şi asupra interpretărilor cu privire la frontierele Ţării Româneşti medievale. Plecând de la premisa că un stat
teritorial trebuie să aibă limite foarte clare, istoricii au căutat să definească cu precizie întinderea Ţării Româneşti medievale. Frontierele ţării au fost imaginate ca hotare a căror amplasare a fost determinată de raporturile de forţă dintre Ţara Românească şi statele învecinate. Adoptând perspectiva anacronică a „spaţiului românesc”, istoricii şi i‑au închipuit pe primii Basarabi încercând să înfăptuiască o primă unificare naţională, extinzând Ţara Românească dincolo de Carpaţi, în Amlaş şi Făgăraş, dincolo de Dunăre, în Dobrogea, şi dincolo de Prut, în Basarabia. Această reunire a pământurilor româneşti ar fi fost totodată dublată de ridicarea unor centuri de fortificaţii de hotar, pe Carpaţi şi pe Dunăre. Sub dubla presiune ungaro‑otomană, acest amplu proiect ar fi eşuat, reducând
„marea” Ţară Românească din vremea lui Mircea cel Bătrân la o ţară amputată teritorial,a cărei identitate a rămas însă neatinsă. Nu am să reiau aici critica elementelor incluse în această reconstrucţie istorică, mărginindu‑mă doar să amintesc că analiza surselor le contrazice pe fiecare în parte. În primul rând, întinderea stăpânirii primilor Basarabi a fost caracterizată de ambiguitate, formula „către părţile tătăreşti” din titulatura domnească ilustrând elocvent absenţa unor frontiere clare; de aceea, căutarea unor hotare bine definite este inutilă. Teza extinderii Ţării Româneşti medievale dincolo de Carpaţi, în Dobrogea şi în Basarabia este fundamentată pe trei greşeli de interpretare, de natură diferită. Deşi au revendicat un drept de stăpânire la nord de Carpaţi, domnii munteni nu au fost interesaţi să încorporeze Amlaşul şi Făgăraşul în Ţara Românească, ci, dimpotrivă,
să sublinieze diferenţa dintre natura stăpânirii lor asupra „feudelor ungureşti” şi cea asupra
Ungrovlahiei, pentru a arăta că aceasta din urmă nu era inclusă în regatul Ungariei. De asemenea, nici Dobrogea, nici Basarabia nu
au făcut parte din Ţara Românească medievală. Podunavia din titulatura domnilor munteni trebuie localizată înspre Serbia, iar numele Basarabia pentru regiunea de la nordul gurilor Dunării s‑a născut dintr‑o confuzie a cartografilor occidentali din veacul al XVI‑lea. Cât priveşte centura de fortificaţii de hotar ridicată de domnii munteni, care ar dezvălui o concepţie teritorială asupra ţării, ea nu este decât un construct istoriografic, întemeiat pe interpretări teziste sau pe suprainterpretări.
Ţara Românească medievală nu a fost un stat teritorial, ci un stat compozit, în interiorul căruia diferite tipuri de comunităţi au continuat să existe într‑un sistem coerent de putere, cu funcţiile şi autonomiile lor. Domnul Ţării Româneşti a fost un antreprenor politic a cărui putere a fost construită, pe baze militare şi ideologice, prin exploatarea fiscală a comunităţilor şi resurselor, dar mai ales prin negocierea, care a căpătat uneori forme violente, cu ceilalţi antreprenori politici. Cu alte cuvinte, domnii Ţării Româneşti medievale nu au adunat teritorii, ci au supus comunităţi. Puterea domnească a fost o putere exercitată social asupra mai multor comunităţii, dintre care unele, după cum am arătat în cazul mehedinţilor şi buzoienilor, aveau o identitate teritorială. Construcţia Ţării Româneşti,care a durat mai bine de două secole, a încercat fie să disloce aceste identităţi acolo unde
a avut puterea să o facă, fie să şi le subordoneze. Puterea domnească nu a fost doar una verticală, exercitându‑se asupra supuşilor de sus în jos, ci a avut nenumărate ramificaţii orizontale, pentru că la exercitarea ei au fost cointeresate şi asociate mai multe grupuri sociale şi facţiuni ale acestora. Am arătat cât de greu şi cât de târziu au reuşit domnii Ţării Româneşti să‑şi impună autoritatea asupra marginii ţării dinspre Moldova, prin atragerea în orbita scaunului domnesc a unei părţi a boierimii buzoiene. Interesul domniei pentru definirea propriei ţări prin delimitarea frontierelor statului apare destul de târziu,abia după ce comunitatea sociopolitică a Ţării Româneşti medievale a început să se
transforme, treptat, într‑o comunitate politico‑teritorială. Această transformare devine
vizibilă de la mijlocul secolului al XVI‑lea, iar de fiecare dată când am investigat motivele
accentuării dimensiunii teritoriale a puterii domneşti am identificat acelaşi factor declanşator: presiunea fiscală otomană.
Renunţarea la postulatul unui stat medieval teritorial atrage de la sine şi reinterpretarea
unor aspecte esenţiale ale istoriei Ţării Româneşti. Potrivit interpretării tradiţionale, statul
medieval muntenesc a cunoscut o evoluţie descendentă, momentul de maximă afirmare din vremea lui Mircea cel Bătrân fiind urmat de un lung declin, întrerupt de câteva episoade izolate. Principala cauză a acestei evoluţii a fost identificată în dubla presiune exercitată asupra domniei, cea otomană, venită din afară, şi cea a facţiunilor boiereşti,venită din interior. Dacă însă renunţăm să concepem Ţara Românească medievală în termenii unui stat teritorial modern, atunci această imagine este complet răsturnată. Potrivit istoriografiei tradiţionale, singurul rol al comunităţilor, grupurilor sociale şi reţelelor de patronaj a fost de a se opune şi de a parazita construcţia politică. În consecinţă, existenţa clientelismului sau a facţiunilor a fost considerată o dovadă a slăbiciunii statale. Fundamentul acestei interpretări a fost tocmai conceptualizarea statului în termeni politico‑teritoriali, potrivit căreia orice instanţă ce se interpunea între putere, suverană teritorial, şi supuşii săi era un factor de slăbiciune. Dacă însă privim Ţara Românească medievală în primele două secole ale existenţei sale ca fiind mai degrabă o construcţie sociopolitică decât una teritorială, această imagine se schimbă radical. Reţelele de patronaj, în loc să dubleze şi să slăbească statul, au reprezentat principalele elemente de coeziune şi consolidare ale acestuia. De pildă, implicarea marii boierimi în competiţia pentru tron, departe de a fi un semn de slăbiciune, semnalează de fapt consolidarea statului. Dacă în veacul al XV‑lea marii boieri puteau să ignore în bună măsură construcţia întreprinsă de Basarabi, cum au făcut Craioveştii până spre mijlocul secolului şi Brăgeştii pe tot parcursul lui, un veac mai târziu acest lucru devenise deja imposibil. Dorinţa tuturor grupurilor de putere din interiorul Ţării Româneşti medievale de a controla statul este o dovadă a creşterii semnificative a puterii acestuia. În mod similar, integrarea Ţării Româneşti în Imperiul Otoman a consolidat, deopotrivă direct şi indirect, puterea domnilor în interiorul ţării.
Ca reprezentanţi ai sultanului, domnii au avut în secolul al XVI‑lea mult mai multe pârghii pentru a‑şi impune puterea, iar creşterea constantă a presiunii fiscale i‑a silit să folosească aceste pârghii. Construcţia teritorială a statului, pe care am urmărit‑o în acest volum, a fost o consecinţă directă a acestei presiuni.
În încheiere aş dori să mă întorc pentru o clipă la analogia cu care am început aceste
concluzii, cea dintre cercetarea istorică şi pictură. Dacă trecutul pe care încercăm să‑l
reconstituim este o imagine, atunci aceasta nu este nici un tablou, nici o frescă, ci un
puzzle. Un puzzle fărâmiţat în mii şi mii de piese, dintre care cele mai multe s‑au pierdut.
Prin urmare, instrumentele necesare celui care încearcă să reconstituie imaginea iniţială
nu sunt nici abilitatea tehnică sau minuţiozitatea restauratorului, nici imaginaţia sau
desăvârşirea stilistică a pictorului, ci gândirea logică şi construcţia argumentativă. Acest
volum este soluţia pe care o ofer acestui fascinant puzzle – ce fel de construcţie politică
a fost Ţara Românească medievală? –, având convingerea că imaginea pe care am reuşit
să o asamblez este mai coerentă şi mai consistentă decât cele anterioare.