În România nu există, cel puțin în zona de stînga, vreun proiect politic și nici voci serioase care să militeze pentru ieșirea din UE. Bună sau proastă, ideea Romexit-ului este atît de nepopulară, încît pentru cei care mai iau în serios importanța sprijinului popular, încercarea de a o impune pe agenda publică este pierdere de vreme. Dar iată că cineva s-a gîndit să agite apele și să șuteze într-un rival inexistent. Dacă textul lui Cornel Ban s-ar fi limitat la contextul românesc, aș fi ridicat din umeri în fața unui gest atît de gratuit. La urma urmei se poate specula la modul abstract că, dată fiind configurația peisajului politic de la noi, în eventualitatea extrem de improbabilă a unui exit, el s-ar face probabil prin dreapta. Dar eurofilii n-au de ce să se îngrijoreze. Sondajele ne spun că noi vom fi ultimii care vom părăsi Uniunea, cei care vor stinge lumina la ieșire.
Însă plecînd de la cazul particular al Romaniei, a cărei dependanță și subdezvoltare fac un exit aproape inimaginabil, textul se raportează la contextul european. Iar această raportare dezvăluie și viziunea cadru din spatele poziției sale domestice, scheletul ideologic al argumentelor economiste. O viziune subalternă ce concede din start terenul și termenii adversarilor politici: nu există alternativă. Iată de ce emite concluzii despre Lexit în general (nu e de dorit și oricum e imposibil), cu certitudinea celui ce vede în globalizarea neoliberală singura formă posibilă de internaționalism.
Pentru a fi convingător, trebuie să ne arate că, pentru stînga, realitatea post-brexit este o serie neîntreruptă de dezastre. Iată o mostră de argument care, deși contrazice flagrant realitatea, este totuși simptomatic: „Starea partidului laburist la următoarele alegeri e atât de dezastruoasă, încât nu reușesc să îi întreacă pe conservatori nici când vine vorba de încrederea dată de public cu privire la gestiunea sistemului medical”. Mistificare sau wishful thinking à la Tony Blair. Era mai bună situația laburiștilor înainte? Din contră, brexitul a acutizat contradicțiile din interiorul conservatorilor (chiar și accesul în fruntea partidului al unui personaj de mîna a doua este un simptom al acestor contradicții), deschizînd o posibilitate pentru Corbyn și în general pentru o stîngă independentă, nesubordonată dictatelor eurocraților de la Bruxelles. Ceea ce, judecînd după tonul frazei pe care am citat-o, îl indispune pe Cornel Ban.
Mai remarc ambiția de a rămîne ferm în urma evenimentelor, de parcă fenomene ca Mélenchon sau Corbyn nu ar fi existat, și de a se încolona în rîndurile unui social-democratism expirat și falimentar, pe cale de a fi înghițit de macronism. Teoretic ar fi o poziție intermediară între stînga independentă și alt-center-ul macronist, poate în zona pe care au încercat s-o ocupe DiEM25 sau Benoît Hamon. Dar implozia PS la alegerile prezidentiale din Franta ne arată că acest spațiu politic nu prea mai există, sau în orice caz se îngustează. Pur și simplu, electoratul european nu mai are încredere în social-democrați. Pe bună dreptate, după cîteva zeci de ani în care au fost niște cozi de topor. În primul tur al alegerilor prezidențiale, socialistul europenist Hamon a obținut doar 6,36% din voturi, un incredibil record negativ pentru un partid care a dominat scena politică franceză în ultimii 35 de ani. Iar la alegerile legislative din weekend-ul care urmează socialiștii se vor prezenta cu un program încă și mai diluat decît cel al lui Hamon. Mai mult decît atît, se așteaptă ca după alegeri un număr de deputați socialiști (dacă nu partidul ca atare) să susțină guvernul, participînd la așa-numita majoritate prezidențială.
Nici tentativele de reinventare a stîngii precum Syriza sau Podemos nu au dus prea departe, tocmai pentru că au acceptat din start regulile jocului fixate de oponenți. Un caz interesant este DiEM25, construcția europenistă a fostului ministru de finanțe elen. Între cele două tururi ale alegerilor prezidențiale, Iannis Varoufakis se adresa cetățenilor francezi, îndemnîndu-i să-l voteze pe Emmanuel Macron „cu aceeași energie și entuziasm” cu care i se vor opune după alegeri. Am fi tentați să credem că e doar o frază neinspirată din partea unui tehnocrat lipsit de abilități politice. Dar iată că DiEM25 a decis să susțină 15 candidați la alegerile legislative britanice, între care și 2 liberal-democrați, pe criteriul rezistenței acestora împotriva brexiterilor, deși partidul a făcut parte din coaliția de guvernare a lui David Cameron[1]. Aparent, a fi un bun europenist cîntărește mai mult pentru DiEM25 decît a fi susținut măsurile extreme de austeritate ale guvernării tory. Așadar, „energia și entuziasmul” nediscriminate în fața unor poziții politice contrarii par să denote mai degrabă ambiguitate ideologică decît o deficiență stilistică. Nu mai rămîne prin urmare decît linia politică de succes a lui Emmanuel Macron, the new kid in town. Iar în curînd, odată cu noul cod al muncii, vom admira efectele politicilor acestui Margaret Thatcher wannabe asupra cetățenilor francezi.
Cu toate limitele lor, după cîteva decenii de capitulări și confuzie ideologică, campaniile lui Jeremy Corbyn sau Jean-Luc Mélenchon au dat semne că doresc să recupereze terenul pierdut, reformulînd conflictul politic în termeni de clasă. Dacă în Franța Mélenchon a revitalizat un curent reformist dispărut din peisaj în timpul primului mandat al lui Mitterrand, în UK Corbyn a ignorat linia conflictului trasată de brexit și a readus în prim-plan temele clasice al stîngii. În orice caz, fără a fi radicali, ambii reprezintă o sfidare pentru gîndirea austeritară și militarismul UE. Dacă, grație lui Corbyn, brexitul a fost o temă secundară în alegerile britanice, o perspectivă eurocentrică-cu-orice-preț ne aruncă înapoi în registrul globalism/izolaționism, care taxează a priori orice scepticism și nu mai face nici o distincție între stînga și dreapta.
Desigur, această lectură după linia globalism/antiglobalism are drept rezultat stabilirea unor false puncte de contact între stînga și dreapta alternative, cu scopul de a o decredibiliza pe prima prin asociere cu rasismul, xenofobia, naționalismul, homofobia etc. celeilalte. Astfel, orice proiect al unei stîngi independente este culpabilizat din principiu și pus sub eticheta derogatorie și mistificatoare de „suveranism” sau „populism” (concepte-fumigenă ca noaptea lui Hegel în care toate vacile sunt negre). Cred, dimpotrivă, că după execuția grecilor scepticismul e legitim, ideea de suveranitate merită rediscutată și, pentru cine își permite, lexitul e o variantă de luat in calcul. Aranjamente sociale mai echitabile vor putea fi inventate probabil doar din afara UE, sau sub presiunea amenințării cu ieșirea.
De fapt, „energia și entuziasmul” au fost de partea mișcărilor grassroots ce au însoțit campanii combative precum cele ale lui Mélenchon sau Corbyn (sau, într-o altă zonă geografică, Bernie Sanders), spre deosebire de apatia și demobilizarea care cuprinde masele în momentul în care instituțile europene își reafirmă controlul. Încă o dovadă că, cel puțin în statele cu o cultură politică democratică, oamenii resimt pierderea suveranității, a puterii de decizie asupra vieților lor, acaparată tot mai mult de birocrația UE.
Neoliberalismul s-a regrupat prin inventarea unei noi mașinării politice, alt-center-ul reprezentat de Macron. În același sens putem interpreta și încercarea revenant-ului Tony Blair și a acoliților săi de a sabota campania lui Corbyn și de a readuce partidul pe șinele new labour. Dar în afară de aceștia, cine mai are azi interesul revenirii la linia confuză și perdantă globalism vs. izolaționism ce părea în trecut inevitabilă, dar care astăzi este depășită? Dacă dreapta s-a rebrănduit, stînga se organizează și ea pe poziții mai combative și în orice caz mai independente. De aceea, a imagina nodul problemei și formele de organizare în termenii unui europenism cu orice preț, euro-entuziasm vs. scepticism, distincție oarbă la precaritate și la raporturile de clasă, care divizează clasele populare atunci cînd nu le împinge direct în brațele dreptei alternative, este o teribilă regresie.
Ce se poate obține la noi de pe această platformă ideologică, la care unii aderă din convingere sau dintr-un „fetișism al pragmatismului”, din dorința de a „depăși nivelul retoric”? E aspirația unui stat periferic de a influența cumva deciziile UE prin mecanisme instituționale sau printr-un eventual acces pe coridoarele de la Bruxelles mai mult decît o naivă iluzie? Experiența ne spune că nu. Deși avea în spate un puternic mandat popular, în 2015 Alexis Tsipras a mers la negocieri pe aceeași platformă, there is no alternative. Am văzut rezultatele, am observat și dezinteresul Uniunii față de viețile cetățenilor ei. Atunci cînd fetișizează europenismul cu orice pret, stînga nu are nici o poziție de negociere: logica politică o trimite în rîndurile macronismului. Nu ne-ar mai rămîne decît să sperăm că soarta nu ne va aduce prea curînd în cale o nouă criză economică. Maeștrii austerității sunt încă la butoane.
[1] https://diem25.org/diem25-endorses-15-candidates-in-the-uk-elections/