La 27 de ani după Revoluție, România arată foarte rău. Dintr-o populație de puțin peste 20 de milioane, 3 milioane jumate sunt plecați în afară. Oare de ce? Pentru că în țară, 40% din populație trăiește în pragul sărăciei, iar 30% se confruntă cu lipsuri materiale severe. Cum altfel, când salariul mediu e de aproape patru ori mai mic decât salariul mediu din celelalte țări UE, iar peste 600.000 de oameni au pensii de 90 de lei pe lună!? În plus, serviciile publice sunt sever subfinanțate și de o calitate tot mai proastă. În aceste condiții nu este de mirare că procentul populației care suferă de privare locativă severă (atât de supra-aglomerarea, cât și de proasta calitate a locuinței) este de peste 20% (față de media europeană de circa 5%), această rată fiind și mai ridicată (de 48%) în cazul persoanelor sărace. Iar perspectivele sunt și mai sumbre: anul viitor vom avea cel mai mic procent din PIB alocat cheltuielilor publice.
Adevărul crud e că 27 de ani de capitalism au înșelat așteptările oamenilor pe măsură ce România a fost promovată pe scena globală a capitalismului ca periferie cu forță de muncă ieftină, în care până și mișcarea sindicală e subordonată puterii, mai preocupată fiind de susținerea capitalului de toate felurile (industrial, imobiliar, financiar) decât de apărarea drepturilor și intereselor lucrătorilor. Standardele de viață s-au deteriorat dramatic pentru milioane de oameni care acum se confruntă cu șomaj cronic la sat și oraș ori cu slujbe precare pe salarii de nimic. La polul opus, avem o castă privilegiată de îmbogățiți, adesea proveniți din rămășițele fostei nomenclaturi, în vreme ce clasa de mijloc, și-așa subțire, e tot mai fragilă și mai incapabilă să ofere o mișcare politică inclusivă și adecvată la problemele țării.
În numele religiei pieței libere, două decenii de politici neoliberale au vândut industria și resursele țării pe nimic, au lăsat agricultura în paragină și au dus la concentrarea resurselor în mâini tot mai puține. Toate acestea au făcut din România cea mai săracă și inegală țară din Uniunea Europeană, în care 136 de inși dețin mai multă avere decât cei mai săraci 6 milioane de români puși la un loc. Pe deasupra, raportul dintre cota din PIB care revine salariaților și cea care revine patronilor este inversat în România, spre deosebire de majoritatea țărilor europene: mai puțin de 40% din tot ceea ce se produce se duce la lucrători, iar restul la patroni. Așadar, om fi avut creștere economică în ultimii ani, dar de ea au profitat doar capitaliștii.
În ciuda acestor realități, oferta electorală este catastrofală. Ca om de stânga, pur și simplu nu ai cu cine să votezi duminica asta. Toate partidele propun, cu mici deosebiri, aceeași agendă de dreapta care pare să devină norma dominantă în Europa Centrală și de Est. Pe de-o parte, un hibrid economic între aceleași politici neoliberale falimentare și oarece măsuri protecționist-populiste, reflectând astfel diviziunea crescândă dintre capitalul străin și oligarhii autohtoni. De cealaltă parte, o agendă socială ultra-conservatoare, tot mai ostilă libertăților individuale și laicității statului, care absoarbe parțial din nemulțumirea oamenilor față de standardele de viață și distrage atenția, temporar, de la problemele economice grave.
PSD însuși – singurul partid așa-zis de stânga din România (în afara Partidului Socialist Român, care nu pare să facă nimic în afară de schimbarea numelui o dată la doi ani) – nu doar că manifestă acest nou hibrid ideologic, dar a preluat inițiativa în această direcție, propunând o politică fiscală mai de dreapta decât cea a principalelor partide de dreapta. E vorba, în primul rând, de reducerea taxei unice de la 16% la 10%, o politică iresponsabilă, care face practic imposibilă orice politică structurală de combatere a sărăciei în care se zbat milioane de români. În schimb, PSD propune măsuri care să stimuleze clasa de mijloc antreprenorială în condițiile în care peste 30% dintre români se confruntă cu lipsuri materiale severe! PSD își consolidează mutarea la dreapta și pe planul drepturilor civile prin susținerea Coaliției pentru Familie și a inițiativei sale complet irelevante pentru problemele socio-economice grave cu care se confruntă atâtea familii din România.
Cealaltă posibilă opțiune pentru cineva de stânga ar fi, după unii, USR – un proiect liberal-populist al clasei de mijloc pentru clasa de mijloc. Preocuparea aproape exclusivă pentru corupție, lipsa măsurilor sociale structurale și elitismul strident sunt perfect grăitoare în acest sens. Desigur, corupția este o problemă profundă, cu ramificații negative multiple, dar USR și restul cruciaților anti-corupție par să o detașeze complet de sărăcia și inegalitățile economice care o alimentează și vor continua s-o facă. De aceea USR n-o să depășească niciodată 10-15% din voturi, deoarece, pentru restul electoratului, agenda lor este secundară când nu complet irelevantă. Oamenii vor continua să își vândă votul pe o sacoșă de alimente pentru că fix atât valorează câtă vreme, indiferent de partidul care câștigă alegerile, salariile și pensiile lor vor rămâne la fel de mici, iar locurile de muncă la fel de precare.
În aceste condiții, e nevoie mai mult ca nicicând de o alternativă reală, de stânga, cu atât mai mult cu cât falsa alternativă a populismului și extremismului de dreapta e pe val în tot mai multe părți ale lumii. Cum ar arăta o astfel de alternativă de stânga? Ar începe cu redistribuirea veniturilor dinspre capital spre clasa lucrătoare (cea care produce acele venituri), prin taxare progresivă și prin majorarea drastică a salariilor și a pensiilor. Ar continua cu construirea de locuințe sociale, școli și spitale noi, dar și cu renaționalizarea resurselor naturale și a sectoarelor cheie ale economiei, inclusiv a băncilor, pentru a preveni fuga capitalului spre alte zări. Desigur că această schiță minimală de program trebuie dezvoltată și adaptată la realitățile în schimbare, însă ea ar constitui baza de pornire în construirea unei alternative democratice reale la criza fără de sfârșit a capitalismului.
Ca să luptăm pentru această alternativă avem nevoie de un partid, un partid al nostru, al celor care ne vindem forța de muncă și al tuturor categoriilor oprimate din societate. De aceea, grupul nostru, Mâna de Lucru, susține crearea unui nou partid de stânga, socialist și democratic, care să reunească toate grupurile și persoanele dispuse să lupte pentru îmbunătățiri concrete ale standardelor de viață ale oamenilor și să ducă o politică în interesul tuturor cetățenilor, nu al profitului câtorva – un partid care, totodată, să nu se mulțumească însă cu firimituri de la masa bogaților, ci să aibă în vedere clădirea unei societăți libere de exploatare, opresiune și război.