O, amarnice vremuri de nihilism împlinit, în care nu doar valorile sunt răsturnate, dar până și diviziunea muncii și sarcinilor apare complet cu capul în jos; sărmane vremuri opace, în care, în mijlocul scepticismului și suspiciunii generalizate, un demitizator de serviciu nu-și mai poate face treaba obișnuită decât reanimând și reagitând cele mai mari și mai obosite mituri. Au mai existat, în ultimii cincizeci de ani, o mulțime de îngroșări, răstălmăciri și mistificări ale tezei lui Kojève cu sfârșitul istoriei[i]. Însă cartea Sfârșitul Occidentului[ii] a lui Lucian Boia o bate chiar și pe cea mai faimoasă dintre acestea, manifestul liberalismului pe ecstasy al lui Fukuyama – liberalismul ca sfârșit al istoriei și să moară toți dușmanii, am câștigat Războiul Rece. Aici, la Lucian Boia, la 20 de ani de la explozia de entuziasm de la Fukuyama, avem faza a posteriori, faza – oarecum firească – de splin post-ideal. Fukuyama în clipa de mahmureală, în momentul de trezire abruptă din tripul „e victoria planetară finală a capitalismului liberal și e foarte tare!”. Acum, până și în rândurile burgheziei, propriul ideal de misiune istorică și de mărire planetară a rămas în amintire doar ca un vis deșart și un mare scam[iii]. În cele din urmă, după cum avea să se dovedească, nu istoria se va fi sfârșit, ci Occidentul.
De-aici senzația nu atât de post-istorie glorioasă la Lucian Boia, cât de istorie cu mortul la masă, i.e. de panoramă – din avion, desigur, din mit, căci privim prin ochii burgheziei – în care urmărim neputincioși cum Occidentul se sfârșește tocmai în momentul neinspirat în care istoria se universalizează și se naște pretutindeni (sau în care are loc, așa cum zice Boia, „accelerarea istoriei și egalizarea lumii” (p. 6)). Din acest decalaj de istorie și de vitalitate consemnat cu atâta acuitate, din această dramă nu atât a istoriei burgheziei, cât a raportului său cu istoria, din această evacuare din istorie a vechii civilizații europene tocmai de către propriul său copil – capitalismul –, se naște această atât de apăsătoare senzație, pe întreg parcursul cărții lui Boia, de amărăciune, ironie neagră, abandon, panică, disper. Senzație monotonă exprimată într-o depănare alarmată și obsedantă a statisticilor – adică, în fond, a acestor noi încarnări ale mitului în epoca noastră post-ideologică; și într-o recuperare fără nici o jenă a celor mai transparente, răuvoitoare și false metanarațiuni urbane, a celor mai omniprezente spaime ale lumii burgheze în dispersia ei epocală și în supraviețuirea ei de după împlinirea misiunii sale istorice.
Pentru cine nu are de lucru, desfășurătorul complet al mitologiei lui Boia arată cam așa:
– Se începe de la axiome: o singură civilizație, „altfel decât altele”, a „împins omenirea pe drumul unde se află astăzi”. (p. 17)
– Civilizațiile non-occidentale au, sau cel puțin au avut până acum, un „blocaj mintal” care le-a împiedicat să își pună întrebarea cum „să schimbe lucrurile sau să imagineze o altă lume”. (p. 19)
– „Occidentul e cel care a creat știința experimentală”. (p. 24). Dar pentru Lucian Boia nu-i suficient să spună că europenii sunt mai deștepți; trebuie să adauge imediat și că ceilalți sunt obligatoriu oligofreni: „Occidentul a pus creierul și mâna să lucreze împreună” (p. 24). Am învățat pe toată lumea cum să țină furculița. Asta-i recunoștința voastră?
– Cum se mișcă istoria în viziune liberală? Ca timpul anistoric, prin trickle la vale: „Libertatea și egalitatea s-au afirmat ca ținte privilegiate… În cele din urmă, aspirațiile socio-politice se laicizează și Occidentul intră treptat pe făgașul liberalismului și al democrației” (p. 25). Parcă ar transmite din Hegel. Libertatea și egalitatea s-au afirmat ca ținte privilegiate. Brusc, au apărut pe foaia de principii ale Occidentului, pe carta sfântă a societății civile liberale. Nu contează aici – nu s-a consemnat – că ele au apărut în ciuda intențiilor și intereselor burgheziei și ca efect al presiunii socialiste. În forma asta deja mitologizată a destinului Occidentului, reținem doar faptul că, la un moment dat, „libertatea și egalitatea au devenit scopuri principale” și că, pe urmă, ca harnici întreprinzători și animați de spirit protestant ce suntem noi, europenii, am aranjat desigur cursul istoriei în așa fel încât Occidentul să intre frumos „pe făgașul liberalismului și al democrației”.
– „Civilizația „planetară” de astăzi este civilizația occidentală, preluată desigur și adaptată în fel și chip. Ceilalți n-au inventat nimic esențial: de la becul electric la democrație, totul a ieșit din laboratorul occidental. În asemenea măsură, încât ne putem întreba [retoric, nu vă grăbiți]: fără Occident, unde am fi fost? [: nicăieri] Cine știe? [: toată lumea] Poate că America n-ar fi fost încă descoperită”. [: asta-i recunoștința pentru că v-am băgat pe harta lumii?]. (pp. 28-29)
– Lista borgesiană a „lucrurilor cumplite”, totuși, din istoria luminoasă și cu tracțiune proprie a Occidentului: „sclavajul și comerțul cu sclavi”, „colonialismul”, „utopiile”, „comunismul”, „fascismul”, „genocidul”. (pp. 29-30). Pentru toate acestea, Lucian Boia e dispus să-și ceară scuze în numele civilizației europene. Algoritmul de alcătuire al listei este, să recunoaștem, absolut magistral.
– Statistici, o!, dureroase și nemiloase statistici: „demografic vorbind, Europa Occidentală înregistrează o adevărată prăbușire; în termeni relativi, nu mai e decât o treime din ce a fost cu un secol înainte… În total, Occidentul abia mai atinge 11% fată de aproape 21% în 1913; este redus la jumătate din ce a fost înainte cu un veac”. (p. 33)
– Și cine-i de vină pentru toate acestea? Într-un sens general, metaforic, desigur că Occidentul, mai exact succesul său. Dar, dacă e să fim mai exacți, de vină e o categorie ceva mai exactă: cum ar fi femeile „emancipate”. Cităm: „Occidentul plătește prețul „bogăției”: societățile prospere au mai puțini copii, cultura trece înaintea „naturii”, și nu mai puțin prețul democratizării, proces care, rezervat inițial segmentului masculin al societății, a cuprins în cele din urmă și populația feminină; femeia a ieșit astfel din rolul său tradițional [bear in mind: suntem la capitolul „Occidentul plătește prețul bunăstării sale: nu-i o poveste cu progresul emancipării, e o poveste cu cheltuielile neprevăzute pe care le presupune progresul] de „ființă de interior” și de „producătoare” de copii. În mod paradoxal, aceste evoluții, care au înălțat condiția umană, afectează însăși substanța societăților occidentale”. Dar nu se termină aici, căci începe imediat alt film, la fel de horror: „Dacă n-ar fi fenomenul imigrației, scăderea ar fi și mai brutală; imigrația mai echilibrează cât de cât balanța, dar aduce cu sine [totuși, ce elegante mănuși poartă rasismul la Boia, se cuvine s-o recunoaștem] alte dezechilibre și multe semne de întrebare pentru viitor”. (s.m., p. 34). Am citat in extenso pentru că avem aici o panoramă a Weltaanschaung-ului lui Boia; și nu vreau să alarmez pe nimeni, dar sunt unii care nu ies deloc bine de-aici. Pornim, deci, de la o problemă uriașă: declinul demografic al Occidentului. Și ajungem lin și nevinovat la cine-i de vină: tocmai unii din beneficiarii „bogăției” occidentale, mai exact unii din reprezentanții segmentului non-masculin, care de ceva vreme au de gând să „iasă din rolul tradițional de producătoare de copii”, lucrând astfel total în contra „naturii”. Și care, în plus, cu ocazia asta, mai și provoacă și susțin un nedorit și „dezechilibrant” [rasism delicat, cu degetul la nas, cum spuneam] val de imigranți. În rezumat, de ce se sfârșește lumea, mă rog, Occidentul sau, mai exact, natalitatea lui? Din pricina hubris-ului de necuprins al femeii europene. Care hubris ne mai și bagă în casă străinii.
– „Dacă toți s-ar urca (s.m.) la nivelul Occidentului, Occidentul n-ar mai reprezenta mare lucru” (p. 34). Din seria de exerciții de logică: dacă B ar fi egal cu A, cum credeți că s-ar mai simți A?
– „În esență însă, lumea occidentală a găsit în ea însăși resursele performanțelor sale, și nu în afară. Coloniile au putut să îmbogățească, dar și să sărăcească”. (p. 41). Din seria: dacă chiar trebuie, ne cerem scuze pentru colonialism, dar nu ne pare rău: am fi câștigat și fără. Și cu argumentul absolut bizar că „Spania și Portugalia au fost trase în jos de imperiilor lor coloniale”. Ceea ce-i ca și cum ai spune: banii nu aduc neapărat fericirea, colonialismul și sclavagismul nu reprezintă chiar așa un avantaj pe cât se crede; unii proprietari de sclavi, în caz că nu știați, chiar ajung alcoolici.
– „Sclavajul a fost premisa monstruoasă pentru condiția umană mult mai bună a descendenților acelora pe care occidentalii i-au tratat acum două-trei secole ca pe niște animale”. I.e.: ia să înceteze odată tot corul de plânsete și reclamații la adresa sclaviei și colonialismului; să fim sinceri, tuturor le e mult mai bine după ele, inclusiv, și mai ales – dacă e să fim sinceri, pentru că noi încă mai purtăm teribil de apăsătoarea white man burden – sclavilor. (p. 44)
– Și nu numai: să nu uităm că toată această trecere de la sclavie la abolirea sclaviei, chiar dacă a durat vreo câteva secole, adică o întreagă istorie de acumulare primitivă și preistorie a modernității, s-a produs numai și numai pentru că burghezia europeană e, totuși, în cele din urmă, un mare gentleman și, cum s-ar zice, a lăsat de la sine: „Societatea occidentală a avut în ea însăși – spre deosebire de celelalte – resursele perfecționării și idealul echității sociale. Oamenilor de culoare le-a venit rândul mai târziu, totuși le-a venit”. (p. 44) V-am dat drepturi până la urmă sau nu v-am dat? Și-atunci?
– Cu aplicație imediată, și totuși halucinantă ținând cont că vine de la un istoric: gloria și decăderea Haiti-ului, aici invocat ca ilustrare a destinului iremediabil dramatic și perdant al visului de auto-emancipare a negrilor – în condițiile neinteresante, se pare, dar totuși reale în care decăderea republicii sclavilor liberi din Haiti se datorează, așa cum știe toată lumea, în primul rând presiunii deloc favorabile a Occidentului, și nicidecum neputinței negrilor de a se organiza, așa cum pare să sugereze domnul Boia. „Haiti… s-a eliberat pe la 1800, în urma răscoalei sclavilor. Un episod fără doar și poate glorios. A devenit primul stat negru. Cu o istorie fabuloasă, inventându-și până și împărați [a se remarca tonul de superioritate abia stăpânită cu care autorul își râde de auto-iluzionarea negrilor că s-ar putea trage din împărați și nu din maimuțe]. E astăzi țara mizeriei absolute, una dintre cele mai sărace ale lumii”. (p. 44)
– Burghezia în postura de ironie cinică, cu capătul musteței ridicat fin. Citez: „Cuvântul „sex” e în pericol să fie exclus din vocabular… Acum se spune „gen” [chicote înăbușite], pentru a marca o distincție care nu mai e percepută ca o fatalitate biologică… Interesant cum intelectualii se aliniază, cuminți, la tot ce li se spune că e corect”. Lucian Boia are dreptate: nu e, în fond, nimic interesant în acest fenomen. De două ori mai interesante sunt frecvența și regularitatea cu care, în România, intelectualii își fac un merit de frunte, un adevărat permis de intrare în grupul elitelor din a nu se alinia la ceea ce pare pretutindeni „corect”, în a persifla cu subînțeles tocmai political correctness-ul, adică un curent care, deși nu are aproape nici un susținător în câmpul culturii române, este invocat mereu de aripa conservatoare ca un foarte convenabil dușman hegemonic de paie. E atât de funny în România să fii anti-political-correctness încât mă întreb, totuși, cine mai poate râde – și până când – la postura asta?
– Problema raselor. Lucian Boia se simte obligat să ia neapărat în considerare, chiar și în acest compendiu extrem de concentrat al conștiinței burgheze actuale, problema raselor. „Aceeași întoarcere cu 180 de grade s-a petrecut în problema raselor. Distincțiile rasiale… fuseseră amplificate [„fuseseră amplificate”: a se remarca eufemismul obiectiv al istoriei, istoria curățită și depolitizată, istoria care merge cumva impersonal, de la sine] în favoarea „albilor” [de ce ghilimele?] într-o măsură, azi, evident, cu totul inacceptabilă. [„Azi, evident, cu totul inacceptabilă”: maniera lui Boia de a spune ok, mă rog, whatever]. În prezent, mitologia s-a întors pe dos” (p. 50). Și mai departe: „Oricine poate distinge, nu doar prin aspect, ci și prin temperament, un italian de un suedez, se pare însă că nu mai poate distinge, sau nu mai e convenabil să o facă, un african de un european” (p. 51). O, vremuri sinistre, în care nu-i mai poți spune unui negru cioară și nu mai poți ține o femeie legată în mod legitim și natural de bucătărie.
– Și, în final, nemuritorul, nelipsitul, obsedantul: vine Chinaaaaaa! (pp. 56-61, 68-122).
Într-un cuvânt: semnele sfârșitului Occidentului (dar și ale accelerării istoriei), dovezile căderii Europei din trenul Istoriei (cu atât mai dramatică cu cât se realizează tocmai din vagonul locomotivă) sunt, în ordinea paginilor de pe tricou: emanciparea femeilor și feminismul, valul de imigrație, homosexualii, political correctness-ul, comuniștii, impertinența marginalilor, ingratitudinea non-occidentalilor și, pentru numele lui Dumnezeu!, China. Cu toate, simptomuri ale unei civilizații liberale, clasic europene, aflate în declin acut, semnele unei hegemonii occidentale gone awry, ale unei post-istorii liberale turned bad.
Tehnic vorbind și diagnostic privind, Sfârșitul Occidentului este semnalul de alarmă al burgheziei culturale conservatoare în contextul crizei de legitimitate – de întemeiere liberală și civilizatoare – a capitalismului actual, sau, dacă privim din unghi opus, în contextul crizei de misiune în care o împinge capitalismul de astăzi. Frați burghezi, se ridică profesorul Boia, se prea poate să ne fi grăbit cu șampania și cu decorarea agentului Fukuyama. Ceea ce adineauri desemnam triumfători ca „sfârșit al istoriei” se prea poate să nu fie decât un ușor penibil „sfârșit al Occidentului”; iar în vremea asta, dragi colegi, istoria să accelereze pretutindeni. Frați antreprenori, dragi colegi, onorată clasă de mijloc, capitalismul a învins, dar burghezia pierde!
[i] Care era deja, să nu uităm, o ironie la timpul și în forma ei: ipoteza post-istoriei apărea doar într-o notă de subsol și în registrul „însemnări de călătorie”: Kojève relatând impresiile lui din călătoria în post-istorica Japonie și recunoscând, oarecum amuzat, că știți, acum că i-am văzut pe japonezi cu cât ritual își beau ceaiul, mă gândesc că s-ar putea să mă fi înșelat puțin în cele 600 de pagini pe care tocmai le-ați citit, și că se prea poate ca omul și umanitatea lui să supraviețuiască și în post-istorie; atâta doar că va fi numai în condiția ontologică de snobism – de pur ritual, consum al unor forme goale, negativitate pură. (Dacă tot vă întrebați care-i relevanța istorică a unor mișcări de purificare ritualică a democrației în stilul „tinerilor mânioși”). Snob, așadar, dar măcar nu încă de tot animal. Atât am vrut să adaug. V-am pupat, am plecat la Bruxelles.
[ii] Lucian Boia, Sfârșitul Occidentului? Spre lumea de mâine, Humanitas, București, 2013.
[iii] Că tocmai acesta este raportul dintre Lucian Boia și Fukuyama, mai exact că Lucian Boia e un fel de Fukuyama care se trezește cu nota de plată în față și cu o durere de cap imensă dincoace este ceva ce se vede cât se poate de clar în poza tipică de consumator care a fost înșelat și-și vrea banii înapoi pe care Boia o adoptă față de predecesorul său în ale „sfârșitului Istoriei”: „În urmă cu două decenii a stârnit senzație cartea lui Francis Fukuyama Sfârșitul istoriei și ultimul om (1992);… ar fi drept ca milioanele de cumpărători ai cărții să-și primească banii înapoi!”. (p. 10)