1. Curăţenia oraşului nostru
Mă numesc Székely Örs (nume, prenume), sunt poet maghiar clujean. Când scriu textul de faţă, primul meu articol în limba română, îmi amintesc de Kafka, membru al unei minorităţi exprimându-se într-o limbă a majorităţii. A fi minor(itar) în contexul de faţă înseamnă vorbirea unei limbi cu o altă subiectivitate decât cea normativă şi sancţionată. Acest lucru înseamnă dizlocarea metaforelor obosite care mărşăluiesc spre statutul de metafizică. Subiectivitatea dobândită astfel înseamnă pentru mine autonomia – şi de ce nu, secesiunea de construcţiile genealogice care alcătuiesc vatra, heim-ul unei comunităţi „politice”. În acest text nu voi încerca să neg suspiciunile faţă de mine din partea mindsetului majoritar de orice natură, ştiind, că vorbirea mea românească va fi întotdeauna marcată, ca un fel de logos bastard, iar eu voi fi totdeauna fără ţară[1], fără agentitate, fără proprietate, fără nume propriu. Astfel limba română se transformă în mâinile mele într-o coadă de topor[2]. Româna mea devine cacealma, capcană, chiar printr-o o simplă folosire deturnez[3] relaţia cea de taină dintre cuvinte şi lucruri, mijlocul intim, al comunicării unui grup, care constituie statul național. Degeaba sunt ideile mele frumos aranjate, dacă prin scriere îmi dau în vileag adevăratul meu nume și adevărata mea față.
De pildă, cum aş putea să fac o fotografie cu un produs al unei supermarket care are ca slogan „vreau din România”? Automat ar avea un alt înţeles, automat se desfăşoară o pervertire a mesajului original. Orginalul invocă familiaritate, prin vorbirea mea aceasta se transformă în ambiguitate. Alt caz: Primăria din Miercurea Ciuc punea nişte inscripţii bilingve pe tomberoane[4]: „Vigyázzon városunk tisztaságára – Păstraţi curăţenia oraşului”. Şi aici are loc o trădare mică: ’városunk’ nu înseamnă oraş, ci ’oraşul nostru’. Cine este acel ’nostru’ care nu poate fi tradus în română? Să imaginăm situaţia următoare. Suntem la M. Ciuc, între urşi, brazi, şi secui. Cu un chiurtoş în mână sau cichişor, mă rog, în căutarea tomberonului, şi pac, dăm de inscripţia: „Păstraţi curăţenia oraşului nostru!” Hai sictir, nu-i de ajuns că khazarii ăştia tot ne oftică cu autonomia lor, ne mai şi poruncesc în propria noastră ţară?
Altă poveste: foarte mulţi cunosc Zilele Maghiare ale Clujului (Kolozsvári Magyar Napok). Traducerea românească sună iar puţin diferit: Zilele Culturale Maghiare. Deşi inscripţiile sunt afişate împreună, diferența este ușor depistabilă: ce rost mai are adăugarea sintagmei „culturale”? Pe de altă parte, ce rost a avut declaraţia şefului României normale, „Jónapot peszede, jónapot Csoláku!”, dacă nu stigmatizarea folosirii limbii maghiare în sens politic – adică public, normativ ş.a.m.d.?
Vorbirea în maghiară ajunge a fi depolitizată sistematic, măturată[5] sub covor, împinsă spre zonele „culturalului”, adică spre o ocrotire pasivă a tradiţiilor. Joc pervers, de altfel: dacă vrei să exişti în maghiară, te autoizolezi de nivelul agentităţii politice. Prin consecinţă, orice for discursiv maghiar în ţara asta este redat inofensiv, ca un fel de „weakest publicity”. Iar dacă maghiarul se afirmă în limba statului crezând că asta va şterge diferenţa lui constitutivă faţă de normativitatea românească, se înşeală amarnic. În calitatea mea de maghiar, întotdeauna voi fi suspect prin caracterul meu ambiguu în sfera politică *româniană[6]. Caracterul de maghiar este într-o perpetuă oscilare între dimensiunea culturală permisă şi dimensiunea politică existentă, dar la care accesul este negat cu politeţe. Prin urmare, fiecare afirmaţie a maghiarului trebuie să conţină declaraţii de loialitate faţă de stat şi românime pentru a risipi orice îndoială – iar prin străduinţele mele de a fi credibil, de buna credinţă, deci prin supracompensare nu voi deveni altceva decât straniu, unheimlich, deci prin urmare bozgor.
2. Inegalităţi structurale
Aşa cum limba română nu are cuvânt să denote cetăţenii neromâni ai României, tot aşa societăţii (etnice) româneşti îi sunt invizibile inegalităţile care rezultă din aranjamentul actual. Aş dori să analizez aici percepţia asupra maghiarilor în mediile aparatelor ideologice de stat ale României (presa, şcoala, instituţiile de stat) şi incarnarea acestor ideologii în spaţiul public al localităţilor multietnice. Aş preciza în prealabil, că ideologia neoliberală a multiculturalismului nu a împlinit speranţele de emancipare a maghiarilor, ci mai degrabă a contribuit la depolitizarea acestora: chestiunea maghiară devine una de identitate şi cultură, care lasă neatins hegemonia politică etnică românească.
Presa mainstream în limba română scrie rareori despre maghiari, şi mult mai rar o face în sens pozitiv politic. Surse cât de cât de serioase (serioase în paradigma burgheziei liberale/ capitaliste) ca Adevărul, Hotnews, g4media.ro dovedesc o atitudine de agresiune pasivă, neînţelegere sau totală nepăsare. Iar televiziunilor le place prea mult scandalul. Prin preajma sărbătorilor naţionale precum şi cele din 15 martie sau 1 decembrie agresivitatea presei devine mult mai accentuată şi mai tendenţioasă. De la interpretări greşite până la rea-voinţa clară – în studiouri vocile pro-maghiare sunt în minoritate absolută, adeseori maghiarofilii de onoare defilaţi pe la televiziuni nu sunt altceva decât instrumente ale batjocurii calculate la rece. Prin urmare presa românească devine complice în instigarea urii etnice, fiindcă ura etnică este pur şi simplu rentabilă. Amenzile discreţionare ale CNCD-ului sunt ca şi riscul calculat. Dealtfel, tacticile presei sunt: asimilarea implicită a tuturor maghiarilor cu UDMR-ul sau cu regimul Orbán (critica legitimă adresată Uniunii sau conducerii ţării vecine devine o critica ilegitimă adresată întregii comunităţi maghiare), prezentarea maghiarilor numai şi numai prin prisma „autonomiei” secuieşti (diminuăm problema naţională, facem din ea una regională, de ghetou) şi dezinteresul general faţă de maghiari (şi bariera lingvistică). Şi spre final mai adaug un lucru de respect „firesc”: ortografierea numelor maghiare. Fie că se hotăreşte să se redea numele maghiarilor în ordinea estică (nume, prenume), convenţie, care are tradiţie în publicitatea românească – fie că se decide în favoarea ordinii vestice (prenume, nume), greşelile ca „Marko Bella”, „Ladislau/Lazlo Tokes/ Tökes”, „Soroş” sau „d-l Hunor”, sunt de ignoranţă şi de prost gust. Mă cuprinde o anxietate după atâta ură şi nepăsare. Şi ne mai mirăm că maghiarii încep să consumă presă ungară (acaparată de Orbán) – substituind practic veninul cu otrava.
Învăţământul de stat oferă educaţie – pentru clasele privilegiate, iar pentru toţi ceilalţi o disciplinarizare dură. Inegalităţile de clasă se transformă de regulă în inegalităţi etnice (situaţia romilor de ex.). Şcolile maghiare au medii mai slabe la orice capitol (media generală, capacitatea, bacul, performanţe de excelenţă etc.). Parţial asta rezultă din cauza predării limbii române, care până în zilele recente[7] avea un singur scop: de a conserva competenţele precare de română a maghiarilor (care la rândul său conservă inegalitatea economică) şi de a transforma fiecare discuţie desfăşurată în limba română într-un examen[8]. Construcţii ideologice des întâlnite în şcoli, universităţi, magazine sau alte spaţii ale conlocuirii precum „nu eşti cetăţean bun dacă nu cunoşti limba statului” „cunoaşterea limbii oficiale este o datorie”, „nu ştii româneşte marş înapoi în mongolia/panonia/whatever” condamnă pe mulţi maghiari (şi mai ales secuii care nu au posibilitatea de a învăţa româna în împrejurimile lor) la o tăcere asurzitoare când vine vorba de autoafirmare. Paradigma necunoaşterii sau vorbirii eronate a limbii abstracte a claselor conducătoare (să nu ne uităm nici de întrebarea pusă de de Gayatri Spivak: Can the Subaltern speak?) aici chiar devine una vizibilă: prin punerea maghiarilor pe mod silenţios în sferele publice, le ștergem și contribuţia lor (la construirea acestor sfere), şi odată contribuţia ştearsă, ei devin corpuri amnezice, folosite de putere, însă neregistrate în istorie.
A doua problemă a învăţământului maghiar din România este organizarea învăţământului în şcoli cu predare exclusiv în limba maghiară, pe de o parte, şi în şcoli care dețin și secţii în limba maghiară (pe lângă cele predominant române), pe de altă parte. În epoca ceauşistă a avut loc comasarea multor şcoli maghiare cu cele româneşti cu scopul românizării. După această trauma istorică, reprezentanții maghiarilor au început să militeze pentru restaurarea şcolilor separate. Desigur (aici descriu situaţia din Cluj dar cu tendinţa de a generaliza) şcolile reinstaurate erau destinate în primul rând burgheziei (prima şcoală profesională maghiară din Cluj a fost întemeiată cu finanţarea „generoasă” a lui Orbán Viktor), şi nu prea erau accesibile elevilor din cartierele muncitoreşti. Ei frecventau şcoli cu secţii în limba maghiară (iar după desfiinţarea acestora, şcoli româneşti). Or ce se întâmpla în aceste şcoli cu secţii cu predare în limba maghiară? Viaţa se desfăşura exclusiv în română. Şcolile mixte comunică numai în română, au caracter vizual românesc etc., deci cine militează azi din partea dreptei pentru „desegregarea” şcolilor maghiare, militează de fapt pentru perpetuarea convieţuirii asimetrice. Modelul însuşit în aceste şcoli este unul de „integrare” (de fapt, de asimilare) în societatea românească. Dacă în aceste intituţii limba maghiară nu va fi concepută ca un mod de exprimare valid, nu va deveni altceva, decât o povară – menţinerea tradiţiilor este oricum o ideologie de clasă, care nu prea se practică dacă n-ai ce mânca. Elevii maghiari au cinci ore în plus săptămânal în aceste şcoli şi văd că elevii români au şanse mai bune încă de la start – deci acest sistem poartă în sine auto-abolirea lui. O soluţie ideală ar fi existenţa şcolilor cu predare mixtă, unde statutul limbii maghiare ar fi egal cu cea română, iar românii ar avea şi ei posibilitatea de a învăţa maghiara. Căci „limba cailor” este o limbă inaccesibilă pentru români, nu se poate învăţa în şcoli sau la universităţi (nu există specializarea „maghiară ca limbă străină”). Acolo, unde invizibilitatea maghiarilor se mai contracarează, adică la orele de istorie, elevii primesc informaţii eronate sau semi-adevăruri. Maghiarii sunt în cadrul acestui discurs un popor migrator (caracterul de migrator fiind contrapunctată de romanitatea românilor), care asupresc românii pe bază de etnie încă din Evul Mediu până în anul 1945.
Ce se vede prin localităţi? Aici descriu explicit realitatea clujeană, însă situaţia este similară în majoritatea satelor şi oraşelor ardelene unde maghiarii au o pondere semnificativă, însă nu constituie majoritatea. Spaţiile publice din Cluj sunt articulate drept spaţii etnice româneşti (de altfel, spaţiile publice reflectă identitatea etniei dominante încă din a doua jumătate a secolului 19 – deci şi a etniei maghiare, pe vremea respectivă). Statui ale învingătorilor, numirea/redenumirea străzilor, construirea, într-un număr nejustificat al bisericilor cu faţade dominante, expoziţia uriaşă de steaguri „naţionale” cu tendinţa de a deveni permanentă, prezenţa exclusivă a limbii române (şi bilingvismul român-englez) în prezentarea vizuală, administraţia şi în comunicaţia oraşului reprezintă ocupări simbolice ale spaţiului cu intenția de a reprima prezenţa publică maghiară. Statuia regelui Matia e păzită de două steaguri româneşti şi unul european – ca să nu uităm în ce ţară trăim şi care sunt relaţiile de putere; iar gestul egalizator al tăbliţei multilingve de la intrările în oraş (de altfel forţată prin decizie judecătorească[9]) a fost golită de sens printr-un simbol imens de napocism. Sub municipiul real, configurat românesc se ascunde un oraş virtual maghiar – spaţiile mentale aferente celor două putând fi descrise numai prin hărţi paralele. Odată sau de două ori pe an oraşul scufundat se ridică la suprafaţă şi repopulează urbea cu stafiile trecutului. Puţini cunosc limba spectrelor, însă prezenţa lor lor provoacă anxietăţi. Eroii erijați pe statui (de obiciei soldaţi, preoţi, ideologi şi totemuri) nu îi izgoneşte, ci în mod paradoxal, permanentizează prezenţa lor. Singurul mod de a scăpa de fantome ar fi emanciparea simbolică a limbii maghiare, şi a tuturor „limbilor” nedominante. Căci adevărata limbă maternă a zonei metropolitane este capitalul: dezvoltările imobiliare, restructurările spaţiului urban, pseudodezbaterile publice sunt eufemismele prin care se înţelege bullyingul constant al populaţiei de către investitori, forţarea tinerilor „norocoşi” să locuiască în spaţii prost concepute şi executate din aglomeraţie dacă vor ceva de muncă (fenomenul Floreşti), alungarea indezirabililor la marginile groapei de gunoi când în locul caselor din zonele centrale se construiesc birouri, parkinguri şi apartamente de lux. Cum spunea marele poet maghiar József Attila: „tőke és fasizmus jegyesek” – capitalul şi fascismul sunt miri.
Statul român pare a fi concentrat în două centre de puteri paralele – unul este reprezentat prin instituţii electibile şi ce pot fi trase la răspundere (consilii locale, parlament, guvern) etc., iar celălalt nu, sau parţial (şeful statului, DNA-ul, serviciile secrete). Acest al doilea pol are ca rol formarea politicii externe a României şi asigurarea funcţionării aparatului ideologic al statului. Recent, administraţia prezidenţială a întocmit un document numit Strategia Naţională de Apărare a Ţării (SNAT) pentru anii 2020-2024, care este problematic din mai multe cauze. (Pe plan extern consolidarea statutului României ca stat clientelar al centrului capitalist euroatlantic, iar pe plan intern menţinerea hegemoniei de clasă prin depolitizarea sistematică a sferei publice şi prin articularea riscurilor aparatului de stat ca şi riscuri care privesc pe cetăţenii României – vezi cuvintele cheie „securitate”, „profesionalizare” ş.a.m.d.). Aici se încadrează câteva alineate care reglementează raportul între stat şi maghiari. Având în vedere politica expansionistă a regimului ungar, think-tank-urile aflate în emisfera acestui al doilea pol politic (de pildă LARICS[10], instituţie de altfel legată de Academia Română[11]) au tras repede concluzia că maghiarii din România ar fi un pilon al regimului „iliberal” din Budapesta[12], astfel, politizarea situaţiei maghiarimii devenind în cadrul acestui document un atentat veritabil la siguranţa statului.
Ar merita o analiză comparativă de natură wallersteiniană (de analiză a sistemului lume) referitoarela poziţia geopolitică a României, respectiv a Ungariei. Narativele referitoare mainstream nu ţin cont de aspectele de clasă, numai de priorităţile aparatelor de stat. Câteva repere: pe plan extern Ungaria Sistemului Cooperării Naţionale (NER) încearcă să reconstituiască un bloc alternativ de putere, cel al statelor semiperiferice central- şi est-europene, care în sec. 16. au pierdut lupta pentru hegemonie împotriva ţărilor capitaliste din centru. Iar scopul României, ca ţară semiperiferică, este de a fi locţiitorul capitalului euroatlantic, proxyul de bună credinţă a statelor euroatlantice din centru. (Interesele statelor naţionale ungare şi române erau şi sunt opuse şi astăzi, cu intermezzoul proiectului integrării europene. Nu e de mirare, că majoritatea succeselor UDMR s-a încadrat în această perioadă în care statele aveau un ţel comun). Să nu avem însă iluzii: niciuna dintre „strategiile” abordate nu are alt scop decât „emanciparea” elitelor aflate la putere. Muncitorii ajung în continuare la plantaţiile contemporane ale Europei Occidentale, indiferent de natura statului, fie el „liberală” sau „iliberală”. (Respectiv: muncă ieftină semi-periferică pentru capitalul industrial din centru, de ex. industria de automobile, etc.).
Nu întâmplător pericolul iliberal (wink wink Ungaria – paragraful 135) apare în SNAT ca prim factor de risc. Şi paragrafele 132, 151 şi 167 sunt demne de comentat. Ambiguitatea „fenomenelor extremiste” care sunt ataşate de „anumite evoluţii ale vieţii sociale” (151), „deprofesionalizarea (…) şi politizarea excesivă a administraţiei publice” (167) – aici este formulat crezul aşa-numitei „România normale[13]”, tehnocrate şi neoliberale, unde realitatea luptei pentru putere a clasei de mijloc şi a elitelor (vezi mişcarea #rezist) este deghizată în dihotomia falsă dintre democraţia liberală şi cea iliberală[14]. Natura exploatatoare a acestui stat este mascat prin mitul şi minciuna „atributelor fundamentale ale statului român (caracterul naţional, suveran, unitar, independent şi indivizibil)” (132).
3. Ethosul statului postdecembrist
(Walter Benjamin începe Tezele sale despre filosofia istoriei cu imaginea piticului cocoşat, care stă ascuns sub tabla de şah, şi prin mişcările sale, asigură victoria păpuşii mecanice îmbrăcate în turc. Păpuşa este materialismul, iar piticul: teologia. Scena prezentată poate fi aplicată şi în privinţa legitimării statelor – la maniera în care oficial statul capătă putere din suveranitatea poporului, o legitimitate conferată prin dezbateri politice – dacă ne uităm mai atent, vedem, că originea puterii este de fapt mult mai complicată şi obscenă. Tendinţa de a depolitiza şi de a naturaliza concepția cetăţeniei se răspândeşte în toată Europa, şi fondarea puterii încet-încet se distanţează de la conceptul de contract social, se înstrăinează de cetăţeni şi prinde viaţă într-un obiect sau concept care va fi însuşit cu puteri magice. De pildă, statul ungar are ca bază nespusă puterea conferită de coroana sfântă a lui Ştefan I. Uniunea Europeană capătă legitimitatea din esenţa Imperiului Roman.)
Cum se autodefineşte acest stat, în ultima sa ipostază, adică după revoluţia din ’89? Să recitim articolul 1. al constituţiei[15]. Numele de România face trimitere la numele Imperiului Roman de Răsărit: Ῥωμανία. O astfel de translatare a imperiului leagă statul postdecembrist şi de interbelic, când Iorga şi alţii vehiculau ideea că statele române ar fi moştenitorii Bizanţului, idee, care culmina în închipuirea României ca al patrulea Romă, de natură spirituală.
Legitimitatea imperială este însă obfuscată de sintagma următoare „stat naţional, suveran”. Mai târziu, în articolul 2. citim: „Suveranitatea naţională aparţine poporului român”. În textul de faţă sensul etnic şi naţional al „românului” nu se separă ci se menţine într-un joc perpetuu. Odată chestia asta nefiind clarificată, criteriile suveranităţii supreme tind a fi naturalizate, împinse în afara zonei discutabile al politicii. Iar cunoaştem din SNAT atitudinea statului faţă de „politizarea excesivă”. Astfel, statul se întemeiază pe o ficţiune: se declară stat naţional, însă în realitate este stat etnicist[16]. De la conceptul imperiului preia legitimitatea mistică (să nu pomenim de statutul special al casei regale şi aplicarea coroanei pe stema ţării), iar de la natura etnicistă (dominanţa caracterului etnic român în textura statului) separarea cetăţenilor.
Dacă analizăm însemnele statale (imn, sărbători şi eroi naţionale) foarte repede ne găsim într-un câmp ideologic care se distinge prin a ocupa polul pozitiv într-o dihotomie noi vs. ei. Având în vedere că o bună parte a mitologiei naţionale (şi nu statale) constă în naraţiunea eliberării românilor ca naţiune din ghearele forţelor colonizatoare opresive, o astfel de dihotomie ar fi unul logic şi de înţeles. Însă în ideologia statului postdecembrist duşmanul nu se găseşte în exterior, ci chiar în sânul comunităţii cetăţeneşti. Vorbesc de maghiari, bineînţeles. Ce alt rost ar avea sărbătorirea datei de 1. decembrie ca „ziuă naţională” dacă nu marcarea unui schimb de hegemonie între populaţiile existente? Cine sunt „barbarii de tirani” menţionati în imn? De ce sunt paradele militariste gen Ziua steagului, Ziua limbii române sărbătorite în mod performativ în „inima României”, adică în zonele locuite de secui? Cum ajung Mihai Viteazul, Avram Iancu şi alţii folosiți de istoriografia românească ca toteme ale superiorităţii elementului etnic român în Ardeal cu votul parlamentului? Oare aşa-numitul stat „naţional” aparţine doar românilor? Nu se găsesc mituri comune de eliberare?
Prin concluzie se pare că maghiarilor le este dat un statut special în acest stat – ei sunt constituentul neconstituţional al României, duşmanul intern, plămădeala fără de care nu se poate clădi unitatea „naţională”. Maghiarii sunt unealta magică a anamnezei statului: nu vă certaţi fraţii români, că cearta ne dezbină, iar unirea în totalitate nu s-a înfăptuit: inima ţării încă bate în ungureşte.
Dacă ne uităm la naţionalism dintr-o perspectivă istorică de stânga, putem afirma, că naţionalismul are rolul lui benefic în istorie: un fel de alianţă care merge dincolo de clasă şi are ca funcţie emanciparea sub jugul colonializator al puterilor străine. De exemplu lupta românilor transilvăneni împotriva statul ungar a avut acest rol. Însă independenţa lor performativă n-a durat, primul şi ultimul act suveran al românimii ardelene a fost emanciparea de Regatul Ungariei şi printr-un act de disolvarea naţiei, votarea unirii cu Regatul României[17]. În povestea noastră aici s-a încheiat rolul emancipator al naţionalismului românesc. Menţinerea sa după momentul eliberării devine contraproductivă căci prin găsirea inamicilor noi se asigură alianţa (de altfel totdeauna dominată de burghezie şi aristorcaţie) supra-clasă, şi se poate păstra controlul claselor aflate la putere asupra claselor subjugate.
Asta se întâmplă în România de astăzi. Statul etnicist român nu are cum să ne acordă nouă, maghiarilor caracterul de subiect politic distinct, dacă o bună parte a legitimităţii sale se bazează pe narativa reîntregirii „spaţiului românesc”. Prin antagonizarea maghiarilor se perpetuează structura hegemoniei de clasă asupra precariatului, a emigranţilor etc., fiindcă păstrează consensul zis naţional, din care profită clasa conducătoare. Johannis îl ridiculizează pe maghiari, iar pe urmă negociază comerţul de sclavi spre Europa de Vest. Cum cei aflaţi la putere nu vor să impună măsuri de restricţie a acumulării profitului în timpul pandemiei, dar incită împotriva maghiarilor şi altor grupări subalterne, cohabitarea construcţiei opresive a statului naţional cu cea a capitalismului devine tot mai aparent. Însă despre legătura stat naţional – capitalism, despre proiectul Transilvaniei neoliberale şi despre alternative de regionalizare de stânga veţi citi în partea următoare.
[1] Potrivit etimologizării populare maghiarilor, cuvântul „bozgor” ar însemna „hazátlan”, adică „cel fără ţară”. În limba română însă este un demonim peiorativ dat maghiarilor.
[2] Expresie, de altfel, învăţată pe forumul „Adevărul”, în contextul unui marş promis spre Mongolia
[3] Mă amintesc aici de experienţa mamei mele din copilărie: odată întrebată despre ocupaţia bunicului, răspundea: „tatăl meu este turnător”. Cum nu înţelegea privirile ostile şi suspecte, mai târziu bunicul meu (care lucra la combinatul de utilaj greu din Cluj) o explicase: „data viitoare când eşti întrebată, să le spui turnător-formator”.
[4] Cum întreaga poveste româno-maghiară pare a învârti în jurul tomberoanelor – da că nu mă credeţi, întrebaţi-l pe d-l Funar.
[5] Expresie maghiară. Despre rolul măturii în România Mare, despre români ardeleni şi tânărul Ion Antonescu consultaţi articolul: Provincia ratată. Eseu despre Transilvania – de Alexandru Cistelecan) , pag. 2: „Iată ce scria el [Antonescu], negru pe alb, ministrului Aurel Vlad din cabinetul Vaida (…): „Ştiu, d-le ministru, o regulă elementară de morală m-a învăţat aceasta de cînd eram copil, că atunci cînd cineva este primit într-o casă nu începe prin a critica că este murdară şi are lucruri stricate, ci cel mult pune, în caz cînd are bunăvoinţă, conştiinţă şi pricepere, o mînă pe mătură şi alta pe ciocan. Noi, d-le ministru, pungaşii şi netrebnicii din România mică v-am deschis uşile casei noastre făcînd, după cum desigur cunoaşteţi destul de bine, sacrificii imense. În consecinţă, venind la noi în casă cred că aveţi numai datoria să îndreptaţi răul şi să înlăturaţi murdăria. N-aveţi însă, după concepţia mea, dreptul de a critica”.
[6] introduc acest neologism să reflect asupra o distincţie între două cuvinte maghiare ardelene, între ’román’ şi ’romániai’. Primul (tradus român) se referă la etnicul român, iar al doilea (tradus *românian) la oricare cetăţean al României, indiferent de etnie. În momentul de faţă nu există substantiv românesc care să se denote un cetăţean al României fără al-l atribui automat şi etnicitatea română.
[7] Este introdusă în sistem progresiv predarea limbii române ca limbă străină.
[8] În experienţa mea, majoritatea studenţilor maghiari din Cluj nu participă la evenimente culturale româneşti, nici la dezbateri publice etc. Mulţi dintre studenţii acestea, odată aflate la Budapesta cu programe de mobilitate gen Erasmus, se înghesuie la cursurile despre filmele contemporane române sau frecventează cursuri de literatură românească – în maghiară. Prin paradigma „limba română, limbă de stat” – „limba română unica stăpână” o mare parte a intelectualilor, studenţilor maghiari este descurajată de a vorbi în română, fiindcă sunt crescuţi cu concepţia că dacă nu ştii perfect româna, nu eşti cetăţean bun. Pentru că orice fel de accent este privită cu suspiciune, maghiarii vor să treacă neobservaţi, să-şi ascundă alteritatea lor.
[9] după ani de zile de luptă pentru egalitate de drepturi lingvistice în 2017 se montează plăcuţele care trebuiau să fie acolo încă după intrarea în vigoare a legii 215/2001. Primarăria condusă de Emil Boc, după pierderea în instanţă în sfârşit cedează legii, însă deasupra indicatorului punea o inscripţie în limba latină: Municipium Aelium Napocense. Chiar şi fiind jumătate de succes, „plăcuţa multilingvă” deturna discursul clujean despre rolul limbii maghiare în spaţiul public, căci discursurile nu s-au produs despre utilizarea funcţională a limbii maghiare în Cluj, ci despre un simbol (oricât de important ar fi el), cărui gest egalizator fusese diluat într-o paradă a multiculturalităţii care rescria politicul ’Kolozsvár’ într-un context istoric, turistic şi cultural care nu omite totuşi să reafirme soft întâietatea elementului românesc în urbe.
[10] ideologia reacţionară a acestui institut ar merita o analiză mult mai largă, aici redau câteva repere axiomatice ale analizelor LARICS: alinierii R. Moldova cu România, alianţa ungaro-rusească ca pericol geopolitic asupra României, strategii ungare ale desuveranizării României în Ardeal şi rolul „autonomiei” secuieşti în această privinţă. Chiar şi conceptul-cheie „desuveranizare” poate fi supus unei reexaminări – România transformă deja o parte a suveranităţii sale Uniunii Europene, să nu începem povestea cu suveranităţii existente ale capitalului în statele naţionale – deci tendinţele Ungariei se inscrie într-o ecuaţie mult mai complexă – narativa care vizionează în Transilvania un fel de luptă seculară între Ungaria şi România, este oarbă la contextul internaţional al capitalismului.
[11]Trebuie menţionat aici şi rolul Academiei Române: în cadre diferite, o parte a academicienilor şi chiar instituţia însăşi se remarcă în discursul antimaghiar din România, iar preşedintele Ioan Aurel Pop contribuie des la fundamentarea istoriografică a supremaţiei statale româneşti în Ardeal, articulând evenimentele medievale printr-o prismă retroactivă etnicistă. Pop a contribuit şi la înfăptuirea LARICS printr-un discurs de reinterpretare a rezoluţiunii de la Alba-Iulia, având ca scop nulificarea cerinţelor maghiare la autodeterminare politică bazate pe textul rezoluţiunii.
[12] Membrii acestei grupări atacă sistematic fiecare încercare (de la categoria bancurilor până la cele serioase) de a afirma maghiarimea ca pe un subiect politic distinct în cadrul României. Prin prisma analizelor rezultă că LARICS vede maghiarii din România, ca grup, ca pe o anexă a Ungariei. Individual, maghiarii sunt cetăţeni buni, dacă se diluează, se dizolvă în societatea românească (şi nu *româniană). Ei vorbesc numai despre co-suveranizarea Transilvaniei, însă nu au nici un pic de empatie faţă de maghiarii, vizează numai interesele statului etnicist român. Dacă ar avea, n-ar mai viziona conspiraţii ungaro-maghiare în privinţa Transilvaniei, ci ar vedea în fenomenul „co-suveranizării” ce este ea de fapt: colonizarea maghiarilor şi instaurarea în Ardeal a unei oligarhii fidele, care dă socoteală în faţa Budapestei. În articolul meu citat, apărut în Mérce analizez ideologia proiectelor de colonizare a maghiarilor ardeleni de către Budapesta.
[13] Termenul de „Românie normală”, care a apărut drept motto al campaniei electorale lui Klaus Johannis, ulterior s-a dovedit de a fi cauza mai multor dezamăgiri (discursul celebru „Jonapot peszede”al preşedintelui, încercarea de-a interzice discutarea despre sex şi gen în şcoli, vânzarea oamenilor în situaţia precară statelor din centru (aşa-numita „forţa de muncă”) – „normalitatea” este totdeauna o categorie restrictivă, unealta grupurilor privilegiate de a exclude indezirabilii de orice fel din rândul lor, prin construirea tacită a unei majorităţi fictive.
[14] un termen mai corect aplicată Sistemului Cooperării Naţionale ungare ar fi cel al statului capitalist autoritar (semiperiferic).
[15] dogma statului naţional prin definirea normalităţii controlează subalternităţile de etnie, de gen, de cvasi-religiozitatea constituţiei care nu este nici sacrosanct, poate fi dezbătut, însă doar în cazul maghiarilor este invocat cu fervoare.
[16] Conceptul etnicismului a fost descris de GM Tamás, în contrast cu naţionalismul. O importantă diferenţă între cele două este, că naţionalismul are un caracter politic: programul lui includea egalitatea componentelor societăţii, forţa coesivă a identităţii culturale şi raţionalismul statului. Etnicismul însă nu are nicio dimensiune politică, ci îşi caută legitimitate în structura extrapolitică a „neamului” în sensul de Volk, vezi de exemplu textul Ethnicism after Nationalism: The Roots of the New European Right
[17] O nuanţare a narativei-master româneşti care a devenit ulterior ideologia fondatoare a mai multor incarnaţii al statului român se găseşte în lucrarea lui Manuel Mireanu, „Marea unire şi discursul anticomunist”, care ne atrage atenţia asupra faptului, că proclamarea „unirii”, existenţa unei voinţe absolute a românilor ardeleni de a lipi Regatului României trebuie tratat cu mai mult scepticism. Pe de-o parte „comunitatea politică” prezentă la Alba Iulia era o generalizare a claselor conducătoare, erau voci pronunţate ale românilor care nu au fost auzite; însuşi Maniu, deţinătorul puterii politice nu era cert în chestia apartenenţei Ardealului (ar fi dorit independenţă/ autonomie etc.), iar un discurs puternic anticomunist era folosit de către grupările aflate la putere de a-şi legitima acţiunile politice. În interpretarea lui Mireanu „ceea ce numim astăzi ‚Marea Unire’ a fost în mare parte substituirea proiectelor sociale și economice cu narațiunea hegemonică a naționalismului”.