Madrid – 25S

Informațiile credibile despre protestele recente din Madrid și evenimentele relaționate cu mișcarea „Ocupă Congresul!” sunt, în mod absolut previzibil, rezultatul unei bătălii duse cu o presă aservită capitalului și comitetului său executiv obedient, statul autoritar. Faptul că până și principalele ziare spaniole s-au văzut nevoite să relateze relativ detaliat evenimentele din data de 25 septembrie nu face decât să confirme magnitudinea acestora. Viteza cu care au circulat informațiile atestă o modestă victorie  în fața obișnuitei blocade mediatice. Evenimentele în sine însă fac dificilă relatarea unitară iar presa internațională, chiar și atunci când e binevoitoare, reproduce abitir clișeele propriei sale anchilozări ideologice.

Cîteva clarificări și avertismente despre cum arată agitația de la fața locului:

Nu se poate repeta suficient cît de obedient și vîndut e mainstreamul mediatic. Pentru cei care caută informații de la stânga în El Pais, nu o faceți. El Pais nu e un ziar de stânga, e portavocea PSOE (socialiștii acum în opoziție). El Pais, slujitor fidel al celor care acum constituie așa zisa opoziție guvernamentală îngroapă viitorul protestelor de fiecare dată cînd le reduce la proteste împotriva guvernului. Sigur, în contradicțiile momentului ajută faptul că au un live stream și un elicopter la dispoziție. Multe din informațiile care circulă în presa internațională reproduc fără urmă de tresărire flagrantele minciuni ale establishmentului mediatic autohton. De exemplu, în principalul articol despre evenimentele din 25 septembrie The Guardian reproduce cifra de 6000 de manifestanți pe străzile Madridului[i]. Desigur, cifra oficială a guvernului. Pentru a ajunge la estimări reale legate de numărul de manifestanți pentru majoritatea manifestațiilor din ultimul an o normă informală ar putea fi înmulțirea cu 10 (de multe ori pentru estimări conservatoare).

Ce s-a întîmplat deci în data de 25 septembrie? Evenimentele din 25 septembrie, de unde provin majoritatea imaginilor legate de confruntările dintre poliție și manifestanți, au fost urmarea răspunsului la un apel de mobilizare în jurul mișcării „Ocupă Congresul!”. Apelul a fost lansat de către platforma „¡En Pie!”[ii] acum cîteva luni iar acestuia i s-au asociat, formal sau informal, numeroase alte grupuri. Colectivul „¡En Pie!” s-a format relativ spontan și se definește în principal prin apelul „Ocupă Congresul!”. Mai mult decât existența unui grup apelul a funcționat ca o inițiativă deschisă unui număr larg de participanți. Așa se face că probabil majoritatea celor de pe străzi, întrebați fiind cine a lansat apelul inițial, nu ar fi putut răspunde la întrebare. Punctele de reper ale celor de pe străzi au fost principiile generale ale mișcării. Afilierile însă extrem de diverse. Apelul în sine și coordonatele generale ale mișcării au trecut printr-un proces de dezbatere ce a trebuit să răspundă în primul rînd propagandei guvernamentale. Răspunsurile guvernului au inclus acuzații de complot terorist, paralele cu tentativa de lovitură de stat din 1981 și numeroase variante ale temei „gloata periculoasă amenință cu violența”.

Documentul final lansat prin platforma „¡En Pie!” e o tentativă de a răspunde asaltului mediatic orchestrat de guvern și unor zvonuri ce sugerau că grupuri de extrema dreaptă s-ar fi inflitrat în rîndurile organizatorilor. El definește mișcarea ca o mișcare anti-capitalistă, anti-patriarhală, anti-rasistă și democratică și formulează un număr de solicitări, printre care: demisia imediată a guvernului, dizolvarea parlamentului și inițierea unui proces tranzițional cu scopul de redactare a unei noi constituții și de formulare a unor noi modele electorale și politice. Documentul solicită și oprirea evacuărilor, organizarea unui sistem de locuințe sociale, blocarea achitării datoriei externe pînă în momentul finalizării unui audit, revocarea urgentă a tuturor măsurilor ce au ca obiect demontarea statului bunăstării. În ceea ce privește definirea actului de ocupare, aceasta a fost definită în cele din urmă ca un „act de ocupare simbolică.” Folosirea termenului „simbolic” a generat o dezbatere destul de aprinsă și suficientă nemulțumire, dar cert e că temperarea reformistă a răspuns unei reale campanii de intimidare (printre asemenea acte de intimidare se numără evacuarea, cu doar cîteva zile înainte de data manifestației, a unui important centru social ocupat din Madrid, centru ce funcționa, printre altele, ca spațiu de coordonare pentru unii din activiști afiliați mișcării 15M).

Explicație în explicație (pentru că note de subsol nu mai citește nimeni)

În presa internațională (dar și în redactările independente ale unor simpatizanți) seria de proteste ce a marcat ultimul an în Madrid e descrisă de obicei prin apelul la termenul indignados. Evenimentele din 25, 26 septembrie nu fac excepție. Cert e că acest termen descrie puțin și creează multă confuzie. Local, ceea ce de obicei e descris în afara Spaniei ca „mișcarea indignaților” corespunde mișcării 15M (numele își are originea în data de 15 mai, data ce marchează  începutul campării în piața centrală a Madridului în 2011).  Abundența de termeni ce reifică mișcarea („grup”, „organizație”) nu face decît să ascundă felul în care aceasta funcționează.  Organizată pe două coordonate (grupuri de lucru și grupuri de coordonare) 15M e într-adevăr o mișcare ce se bucură de susținere largă în Madrid (conform unor estimări credibile numărul celor care au participat la aniversarea de un an a mișcării 15M a depășit numărul de 200.000 de persoane). Reperele centrale ale mișcării sunt opoziția față de actuala formă de reprezentare politică și insistența asupra necesității căutării unor forme de democrație populară, de unde  și insistența asupra importanței adunării populare ca formă de organizare politică. Mișcarea depinde în mod cert de munca unor activiști extrem de dedicați ce constituie un nucleu militant în interiorul acesteia. Susținerea de care se bucură însă, la fel și numărul celor care se declară ca fiind „cu 15M” depășește cu mult numărul acestora. Gradul de radicalizare a pozițiilor publice luate de către simpatizanții mișcării e variabil. Un număr semnificativ de grupuri activiste revoluționare (în general de orientare anarhistă) au contribuit la criticarea mișcării, fără a renunța însă la folosirea spațiilor politice pe care aceasta le-a creat, în încercarea de a formula mesaje radical antisistemice. În egală măsură, un număr de activiști cu agende antisistemice lucrează în mod cotidian la radicalizarea mișcării. Din această mișcare și cu sprijinul acesteia s-au susținut importante bătălii locale, cum ar fi mișcarea pentru oprirea evacuărilor (datorate neplății ipotecilor) și privatizării principalului furnizor de apă din Madrid, Canal Isabel II. Mișcarea a reușit să articuleze și să popularizeze și un model al adunărilor de cartier ca spațiu de dezbatere politică. Stereotipul promovat avid (popular și în mediile de stînga romînești) e că această mișcare e o mișcare fără revendicări și lipsită de organizare. În timp ce aceasta cu siguranță poate să facă obiectul multor critici, acestea cu siguranță nu se numără printre cele legitime. Din rîndul acesteia au provenit revendicări extrem de concrete iar capacitatea de a mobiliza  în numere impresionante, la nivel local, rămîne indiscutabilă (în mod important prin refuzul oricăror de forme de finanțare oficială sau de creare a unor poziții remunerate). Chiar și activiștii locali cei mai critici recunosc, fără urmă de îndoială, că 15M a reușit să schimbe ceea ce înseamnă, în termeni de numere, manifestațiile locale.

Din nou despre 25S

Mișcarea 25S – „Ocupă Congresul!” nu a răspuns unui apel 15M și s-a bucurat de susținere ambiguuă din partea 15M. Cu siguranță însă că mulți din cei prezenți pe străzi erau simpatizanți 15M.

Cine și cîți au fost însă? Ridicola cifră oficială de 6000 de manifestanți nu are nimic de-a face cu prezența reală. Media independentă a evitat să ofere numere oficiale, în special datorită dificultății de a estima cauzată de faptul că manifestația s-a concentrat în trei puncte diferite și numărul de persoane a fluctuat de-a lungul serii. E clar însă că numerele au fost de ordinul zecilor de mii și că punctele centrale ale Madridului erau în continuare blocate la cîteva ore după ora pînă la care autoritățile declaraseră că vor permite prezența în stradă.

Măsurile luate de către guvern pentru a controla protestul relevă un grad de panică (sau măcar derută?) real. 1500 de polițiști (mulți aduși din afara Madridului) au înconjurat clădirea congresului. Dacă e să ne luăm după calculele oficiale, fiecare 4 persoane cu propriul polițist. Însărcinată cu controlarea și dispersarea protestatanților, poliția a trecut în cele din urmă la atacarea manifestanților pentru a dispersa grupurile de protestari. Violența poliției a fost cît se poate de reală[iii]. Dacă cu siguranță orice modestă provocare a polițiștilor se putea termina doar cu un răspuns evident disproporționat pînă și pentru cel mai cinic observator, un baton în cap s-a putut cîștiga și pe seama simplului ghinion. Iar pentru cei care cred că e mai ușor să dai în punkeri nespălați, vestea proastă e că uniforma de bun cetățean nu mai cumpără respect. Mulțimea a fost cît se poate de diversă, în măsura în care simpla prezență pe stradă poate atesta asta. Iar răspunsurile poliției în egală măsură nediscriminatorii. Cîteva zeci de răniți și cîteva zeci de arestări nu fac neapărat vizibil faptul că la un moment dat probabil oricine a fost pe străzi a alergat cu poliția în spate, în timp ce aceasta încerca să blocheze manifestanții pe străzile înguste adiacente principalelor puncte de adunare.

Guvernul a răspuns manifestației din 25 septembrie felicitînd poliția pentru profesionalismul cu care a controlat agitatorii și felicitîndu-i pe cei care au stat în casă. Mariano Rajoy a declarat (în timp ce se afla în vizită la New York) că dorește să își exprime profunda recunoștință față de majoritatea spaniolilor care nu ies în stradă, nu apar pe prima pagină a ziarelor și nu deschid buletinul de știri. Manifestanții au răspuns cu o nouă zi de proteste în data de 26 septembrie. Acestora s-au alăturat participanții la marșul de susținere a grevei generale din Țara Bascilor, un miting convocat de către sindicatele minoritare CGT și CNT. Miile de persoane prezente la marș s-au îndreptat spre case destul de devreme iar poliția a rămas cu mai puține persoane de evacuat la miezul nopții, într-o zi în general mai liniștită decît cea de 25, dar în care protestarii nu au uitat să se exprime mai vocal împotriva poliției[iv]. Următoarea manifestație a fost convocată pentru data de 29 septembrie, cu o participare comparabilă cu cea anterioară dar cu o disperare a ei mai rapidă și cu poliția aparent mai sfioasă. Aceasta a adus însă cu sine noutatea intrării poliției în barurile din unul din cartierele apropiate de zona manifestației pentru a identifica manifestanți sau pentru a le aduce aminte că lovitura de baton doare și prin blugi.

Pentru moment nu există un apel public pentru următoarea zi de proteste dar cel mai probabil acestea vor fi convocate pentru zilele în care se va vota bugetul pentru 2013. Între timp Madridul e marcat și de greve sectoriale iar numărul de evenimente care ar putea să marcheze mobilizări similare celor din zilele precedente e în creștere.

Povestea zilelor de proteste e cît se poate de complicată. Dar merită și răspunsuri scurte. Cu siguranță zilele trecute la Madrid în stradă a existat un număr mare de oameni încercînd să articuleze o voce anticapitalistă. Cu siguranță există grupuri ce încearcă să radicalizeze mesajele protestarilor. În continuare e inimaginabil să apari la unul din aceste proteste cu însemnele vîndutelor sindicate majoritare (un mare act de curaj era și să apari cu un steag republican). Dar ele rămîn singurele forțe reprezentate politic ce au recuperat o parte din susținerea pierdută și veghează atent pentru a îngropa orice potențial de transformare sistemică.  Pentru cinici: istoria eșecului nu s-a scris încă și cu siguranță el poate fi de multe feluri. A fi învins de armata în civil a capitalismului nu e același lucru cu a te prezenta resemnat la urna de vot. Pentru optimiști: demisia guvernului e cît e. E firesc că lumea va vrea să stea acasă dacă cei vocali vor fi cei ce cred că are sens să ne învîrtim în varianta locală a infinitei spirale Boc-Ungureanu-Ponta.