Ca şi cu ocazia condamnării comunismului, eşuarea lustraţiei în penibil şi grotesc monumentale a fost primită de fanaticii anticomunişti cu refrenul “există unele mici deficienţe, dar e bine că în sfîrşit s-a întîmplat”; ceea ce, de fapt, e un eufemism pentru mai populara idee “nu contează cum e, numai să fie”. Ca şi atunci, o să încerc să explic de ce era mult mai bine fără.
O societate democratică şi politica ei sînt spaţii care se definesc, desigur, prin compromis. Iar interesele politice şi sociale care ar trebui să realizeze un compromis rezonabil scapă adesea de sub control, din diferite motive, şi devin nerezonabile. Ceea ce se întîmplă mai des, poate, decît ne dăm seama şi nici nu e aşa de tragic dacă totul rămîne în nişte limite controlabile.
Totuşi, a lustra directori de editură, dar a nu lustra diplomaţi şi şefi UTC depăşeşte cam orice limită. Sigur, ştim toţi care e jocul politic din spate, dar nu ne putem mulţumi să dăm din umeri, resemnaţi în faţa acestei mici pozne politice. Nu e o mică poznă, e pur şi simplu instituţionalizare a nebuniei, iar toţi fanii necondiţionaţi ai lustraţiei sînt co-responsabili pentru asta.
Se presupune că marii adepţi ai lustraţiei şi condamnării comunismului sînt, nu-i aşa, nişte mari principiali, nişte eroi neînţeleşi ai unei mari cauze etc. Însă atunci cînd ei susţin o astfel de aberaţie care încalcă orice principiu posibil şi orice normă a rezonabilităţii, ei nu mai sînt eroii unui principiu, adică ai unei cauze generale şi în beneficiu general, ci devin eorii trişti ai unei cauze pur personale.
Iar acţiunea cuiva care nu poate să iasă din logica lui pur personală este aproape automat agresiune pentru “colegii” lui de societate. Legea lustraţiei şi tot fanatismul care a susţinut-o sînt o agresiune nu prin consecinţele practice ale legii (care nu prea există, pentru că dacă lustrezi foşti miniştri şi deputaţi comunişti, dar nu şi şefi de UTC şi UASCR, evident că nu mai ai pe cine lustra), ci prin faptul că ele supun spaţiul public unei logici profund obsesionale şi autiste.
Filonul dur, în acelaşi timp mainstream, al anticomunismului românesc a fost o credinţă mistică de tip absolut, care a suspendat societatea, priorităţile ei şi chiar a afectat şansele fiecărui cetăţean la o viaţă normală într-un societate umană. Nu pentru că s-au ocupat de “problemele morale ale trecutului” în loc să se ocupe de “problemele sociale ale prezentului”. Este o falsă opoziţie aici, una evident interesată.
Ci pentru că, prin credinţa lor fantică, au ieşit din spaţiul de negociere al unei societăţi democratice şi astfel au îngreunat şansele la colaborare socială în beneficiu general. Decretînd că decomunizarea este prioritate absolută şi necondiţionată şi panaceul absolut şi necondiţionat pentru România post-comunistă, ei (pe lîngă că negau, desigur, chiar principiul democratic) au contribuit mult mai mult decît s-ar putea crede la blocarea constituirii unei societăţi normale. Printre altele, mi se pare evident că fanatismul şi autismul “opoziţiei anticomuniste” de după Revoluţie a întîrziat foarte mult constituirea unei opoziţii viabile la FSN.
De fapt, fanaticii anticomunişti, care astăzi jubilează aiurea pentru o victorie de o tristeţe şi un penibil enorme, nu au făcut, în toţi aceşti 22 de ani, decît să continue o tradiţie românească de mare prestigiu, dar în realitate profund nefastă: rezistenţa din afara societăţii. Aceasta începe cu rezistenţa din munţi, continuă cu faimoasa rezistenţă prin cultură şi sfîrşeşte prin anticomunismul perdant al ultimelor decenii, şi el unul care s-a autoexclus din societate, cu consecinţe dintre cele mai proaste pentru toţi ceilalţi.
Nu apreciez nimic mai mult decît oamenii care cred în ceva şi care au capacitatea de a se sacrifica pentru o cauză generală. Însă cei care substituie astfel de cauze generale cu obsesii pur personale, intratabile şi necondiţionate, nu intră în această categorie şi nu merită nici o apreciere, dimpotrivă. Din punctul meu de vedere, în ultimii 22 de ani anticomuniştii puri şi duri au fost mai agresivi, deplasaţi şi nocivi decît foştii demnitari comunişti. Şi sper, totuşi, ca obsesiile lor să devină istorie cît mai curînd, pentru că grotescul e deja copleşitor.