[Jurnaliști și simpli gură cască sunt invitați, joi, 6 decembrie, ora11.30 la sediile partidelor de pe B-dul Eroilor la o conferință de presă performativă care explică mizele luptei de plasă într-un limbaj mai popular decât textul de mai jos. Cetățenii ajunși sunt rugați să aducă o plasă cu ei. La conferință vor fi prezenți reprezentanți ai Guiness World Records care vor omologa, ulterior evenimentului, cea mai scurtă lansare de carte din lume, în speță fiind volumul Protestatarul, scris de mine și publicat de Editura Tracus Arte în noiembrie 2012]
Lupta de plasă din societatea românească nu este doar concurența de accesare a cât mai multe bunuri și servicii de pe piața dominată de capitalul corporatist. Diferențierea socială și simbolică prin intermediul achiziției și consumului epuizează doar în mică măsură semnificația acestui stencil, care sper să sintetizeze plastic competiția electorală din campania parlamentară a anului 2012, dar și de la alegerile precedente postdecembriste și conflictul fratricid al gemenilor din diverse partide.
Plasa a mai devenit simbolul mitei electorale din ultimele două decenii. Candidații la funcțiile publice și-au dovedit spiritul practic și gospodăresc, dar și susținerea financiară, prin distribuirea a sute sau mii de plase în circumscripțiile electorale din care făceau parte. În contextul sărăciei generalizate, mai ales din mediul rural, zahărul, uleiul, făina și alte atenții erau binevenite de votanți, într-o țară în care subzistența precede existența. Esențială însă în conturarea luptei de plasă este înțelegerea migrării fluxurilor de capital dinspre o tabără politică spre alta. În acest, al treilea sens, rezidă lipsa mizelor de dezbatere și a unor lupte divergente de interese cu adevărat semnificative în campania parlamentară actuală.
Alegerile au fost făcute deja, mediile de afaceri au interpus deja viitoarea conducere a țării prin negocieri anterioare campaniei electorale pentru cele câteva sute de plăși din țară. Iar lupta de plasă, în sensul concurenței electorale parlamentare pentru diverse subdiviziuni electorale județene, a fost tranșată deja printr-o susținere financiară puternică a unei tabere politice, aspect vizibil în avalanșa de meșe, afișe, pliante, mesaje mediatice etc. din partea USL. Plasa, ca subdiviziune administrativă la nivel de județ, s-a păstrat în spațiul românesc din Evul Mediu până în perioada interbelică. Vechile plăși, controlate în trecutul îndepărtat de boierimea de rang inferior, apoi în trecutul modern al țării de burghezia oligarhică a votului cenzitar, sunt similare actualelor circumscripții electorale. Competiția electorală este aproape inexistentă, soporifică în convenția mimată a contondențelor reciproce, lucru cu atât mai evident la nivel local, în lipsa vacarmului televiziunilor centrale. Cel mai onest exemplu al luptei de plasă este Gigi Becali, care a recunoscut ingenuu hainele goale ale împăratului prin declararea sumelor de bani plătite pentru asigurarea protecției politice prin intermediul unui loc parlamentar.
Totuși, în afara sintagmei mai mult sau mai puțin expresive a luptei de plasă, ce constă în coagularea intereselor economice în varii tabere politice adverse a căror divergență principală e legată de accesul la resurse, mecanismul „devoalat” mai sus este de o banalitate înduioșătoare. Lupta de plasă are semnificație doar în opoziția caricaturală, ori grotescă dacă doriți, a luptei de clasă. Contrar speranțelor stângii de la sfârșitul secolului XIX, pumnului potent, ridicat deasupra capului, al proletarului colectiv care apare la orice afișare vizuală pe google a luptei de clasă, i s-a substituit maimuțăreala flască și agitația purtătorului de plasă. Marx atrage atenția în Ideologia germană că indivizii, separați de actuala luptă de plasă, formează o clasă doar dacă aceștia conștientizează interesele comune pe care le au împotriva clasei care extrage surplusul muncii producătorilor. În lipsa conștientizării apartenenței, ei se valorizează în termeni ostili, drept competitori pentru aceleași resurse. În schimb, optimismul conștientizării apartenenței de clasă ar fi condus la o luptă revoluționară câștigată în cele din urmă de proletariat prin exproprierea capitaliștilor și socializarea mijloacelor de producție.
Eșecul evident al luptei de clasă nu presupune, desigur, inexistența conflictelor dintre capital și forță de muncă, clivaj care necesită stipulat cât mai rezonant, ci doar amendarea epistemologiei și ideologiei marxiste cu o teorie a valorii care proclamă că munca socialmente necesară pentru realizarea unui produs este sursa unică a valorii de schimb. Dar amendarea teoriei valorii presupune imposibilitatea unei lupte monolitice și simplificatoare dintre posesorii de capital și reprezentanții săi politici vs. proletariat, pentru că valoarea derivă nu doar din câmpul producției, ci și din reproducție, din aprecierile subiective ale actorilor din piață asupra produsului devenit astfel marcă, din lene (mama a nouă invenții din zece, nu?) etc. De unde și încăpățânarea proletară de a se defini deloc „obiectiv”, într-un flux hibrid și multiplu de griji, probleme și, desigur, particularisme identitare. În care avem șuvoaie și aluviuni etnice, localiste, naționale, de gen, generaționale, rasiale… De altfel, Marx împrumutase conceptul luptei de clasă de la lupta de rasă descrisă de istoricii francezi și transpusă apoi în lupta de clasă a Revoluției Franceze.
Între Realpolitik-ul luptei de plasă pentru accesul discreționar la resurse și explicația de forță a luptei de clasă, aș propune, mai degrabă, ideal-tipul lui Bruno Latour, de Dingpolitik. E o politică a lucrurilor, a spațiilor succesive și temporare de asamblare a oamenilor pasionați de diverse probleme, în care subiectul istoric privilegiat, revoluționar sau alteori reformist, dispare. În schimb, o multitudine de subiecți istorici trec de la stânga la dreapta în funcție de lucrul discutat, părțile interesate fac și desfac alianțe în relație cu disputele care apar. În ciuda pasiunilor de moment, nu există nici o tragedie a clamării neputinței unității și loialității actorilor ce se tot adună și dezbină. Nu hârâie niciun tremolo gâtuit al trădării și despărțirii atâta timp cât există un minim acord asupra procedurilor de recunoaștere reciprocă.
De unit, de ce să ne unească o teologie politică și nu să ne unească și să ne despartă, după cum explică Latour, lucrurile și grijile din jurul nostru? Din cauza autorizărilor complexe și opace pentru certificarea reuniunilor, desigur necesare, n-ar mai trebui să avem nici pretenția unei reprezentări fidele și transparente, așteptare care generează un lamento perpetuu la adresa încălcării unui contract social oricum imposibil. Între mania liberală a procedurilor și a respectului contractelor ori fundamentalismul socialist (ca ejaculare precoce a acțiunii directe sau ca încremenire în proiect a revoluției) al imposibilității reprezentării politice, mereu deturnate de capital, apare Dingpolitik ca tehnică și elocvență a configurării unor perspective asupra unor probleme pe care încercăm să le facem publice, res publica. Reuniunea politică atunci ar putea avea chiar rolul formulării dezacordurilor multiple, în lipsa unui acord provizoriu. Măcar în dispută rămân resturile unui limbaj politic comun, în timp ce ceilalți, mulți, se luptă pentru plasă:
„Cuvântul demos, care reprezintă jumătate din mult lăudatul cuvânt democrație, e bântuit de demon, de diavol, pentru că ambele cuvinte au aceeași rădăcină indo-europeană da-, a împărți, a diviza. Dacă demonul reprezintă o amenințare atât de teribilă, e din cauză că și el divide, împarte în două. Dacă demosul e o soluție atât de bună, e din cauză că și el divide, împarte în două. Paradoxal? Nu, pentru că noi înșine suntem atât de divizați de numeroasele loialități contradictorii pe care trebuie să le asamblăm laolaltă”.
Și totuși, ce origine au ele, lucrurile, de unde au fost aruncate?
Referințe:
Adi Dohotaru, Laurențiu Ridichie, Alex Boguș, Istvan Szakats, Bubu, Mircea Toma, Dingpolitik mioritic fără pastel, Editura Cartea Vieții, decembrie 2012, Cluj
[Ideea stencilului, a textului însoțitor și a conferinței de presă performative s-au conturat în urma unei discuții cu Tinerii Mânioși. Alex se gândea cum să transpună o sintagmă ca „Lupta de plasă”, pe care o inventase, eu am propus un stencil cu un pumn de care e agățat o plasă. Mai inspirat decât mine, Alex a întors pumnul în jos, Laurențiu a desenat, Istvan a făcut stencilul, Bubu l-a tăiat. Apoi, Laurențiu cu mine l-am răspândit în Cluj, prin centru, pe la mall-uri și la sediile partidelor. A mai venit și poliția, ne-a surprins pe B-dul Eroilor la sediile partidelor, cu stencilul și spray-ul în mână și ne-au întrebat ce facem. Le-am zis că suntem artiști, vai de curul nostru, și că facem un stencil prin oraș cu lupta de plasă ca răspuns la criza electorală. I-am asigurat că nu vom pune pe clădiri și monumente istorice. Cum nu ne-au prins în actul creației, au plecat mai departe. Cu noi a venit pentru scurt timp și Mircea Toma care ne-a filmat la sediile partidelor, căruia îi mulțumim pentru interviu]
Bruno Latour, From Realpolitik to Dingpolitik or How to Make Things Public – http://www.bruno-latour.fr/sites/default/files/96-DINGPOLITIK-GB.pdf (text tradus și în limba română de Radu Pavel Gheo în nr. 15 din 2010 al revistei Pavilion, editată de Răzvan Ion & Eugen Rădescu, și care ar merita publicat în serial pe CriticAtac)
Karl Marx, The German Ideology – http://www.marxists.org/archive/marx/works/1845/german-ideology/ch01d.htm