Lucrătoarele filipineze din industria domestică din România

 Când se vorbeşte despre ele, se uită adesea că experienţele sunt individuale şi fiecare dintre ele este o persoană în sine. (Maria Fe T. Pangilinnan, diplomat)

Filipine este o ţară cu 80 de milioane de locuitori, dintre care peste 60% reprezintă populaţie activă. Emigraţia forţei de muncă din Filipine are o istorie de zeci de ani, începând cu anii ’70 când mobilitatea pentru muncă a persoanelor a fost singura soluţie pentru ieşirea din criză a statului. În prezent, se estimează că aproximativ 8,7 milioane de cetăţeni filipinezi^[1] lucrează în afara graniţelor ţării, aceştia fiind principala forţă de muncă imigrantă care lucrează pe continentul Asiatic şi una dintre cele mai semnificative de pe continentul European si American. Câteva industrii le-au consacrat pe lucrătoarele filipineze la nivel mondial: munca în industria textilă, în industria domestică şi în sectorul medical^[2]. Cu toate acestea, lucrătorii migranţi din Filipine ocupă adesea şi poziţii înalt calificate^[3], în special în anumite ţări arabe, dar şi pe continentul Europen.

Deşi statul filipinez neagă faptul că migraţia pentru muncă ar fi principalul stâlp de rezistenţă al economiei ţării, adesea migranţii sunt numiţi modern day heroes şi premiaţi pentru efortul şi dedicaţia cu care realizează anumite munci în afara graniţelor ţării.

Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, România a devenit o destinaţie nouă pentru imigranţi din foarte multe ţări (un comunicat de presă al ORI vorbea la un moment dat despre 83 de state de origine), între care şi Filipine. Anumite voci consideră că numărul mic de imigranţi nu ar fi ajuns în atenţia publică, dacă nu ar fi izbucnit o serie de scandaluri legate de abuzuri în muncă, ale căror victime au fost străinii din România.

În 2008 a devenit de notorietate cazul lucrătoarelor filipineze din Sibiu^[4] – angajate de o firmă din industria textilă care le promisese condiţii de muncă şi salarizare net superioare celor oferite în realitate. Deşi cazul s-a dorit a fi muşamalizat, nefiind foarte prezent în mass-media românească, situaţia celor aproximativ 100 de lucrătoare, care au fost concediate rând pe rând, a fost dramatică. Acestea au fost nevoite să se întoarcă în Filipine înainte de finalizarea contractului şi fără a-şi putea acoperi nici măcar comisionul plătit firmei de plasare, care le adusese în România.

Acest studiu de caz se axează pe descrierea condiţiilor de muncă ale lucrătoarelor filipineze din industria domestică din România.

Conform ultimelor date statistice oferite de către Oficiul Român pentru Imigrări, în luna ianuarie 2011, cca 400 de imigranţi filipinezi aveau un drept de şedere pe teritoriul României. Dintre aceştia, majoritatea erau femei care lucrează în industria domestică, principala meserie fiind cea de ingrijitoare copii (bonă) sau guvernantă.

“Munca în industria domestică se referă la multiplele sarcini legate de gospodărie, curăţenie, îngrijirea copiilor sau a bătrânilor. Acest sector nu este regularizat sau valorizat suficient, munca fiind prestată aproape exclusiv de către femei. Lucrătoarele migrante din industria domestică^[5], în special cele care lucrează fără documente legale, plătesc adesea destul de mult pentru promisiunea unor salarii mari: încălcări ale drepturilor omului, abuzuri sexuale şi condiţii de muncă inumane.”^[6] Un prim pas spre regularizarea acestui sector al economiei s-a realizat în iunie 2011, când Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM) a adoptat Convenţia referitoare la munca decentă pentru lucrătorii interni. Prin intermediul acestui document, care se doreşte a fi ratificat cât mai curând şi de către România, “se acordă milioanelor de muncitori domestici dreptul de a se bucura de toate drepturile lucrătorilor în general. Până în prezent, marea majoritate a lucrătorilor interni aparţinea aşa-numitei economii informale. Îndată după ratificare, Convenţia are potenţialul de a scoate milioane de lucrători din economia informală, subterană, şi de a le acorda un statut de muncitori legali, cu acte în regulă. Convenţia recunoaşte, printre altele, dreptul acestei categorii de a se organiza în sindicate, de a negocia pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, fapt încă interzis în multe ţări.”^[7]

Meseria de guvernantă este una dintre ocupaţiile pentru care se califică foarte multe femei din Filipine. Aceasta este o meserie care le oferă acestora posibilitatea de a putea accesa piaţa forţei de muncă din afara graniţelor, fie că opţiunile sunt în Orientul Mijlociu^[8], SUA, Europa de Vest sau, mai nou, Europa Centrală şi de Est. Din discuţiile purtate cu guvernantele filipineze din România, am aflat că, anterior, acestea au avut experienţe de migraţie pentru muncă în Israel, Qatar, Kuweit, Siria, Liban, China, Hong Kong, Singapore, Anglia, Franţa, Spania, Italia şi chiar Rusia. În aceste ţări, salariile lunare variază în medie între 250 dolari (Liban) şi 1000 dolari (Israel). Dacă în anumite state europene, precum Anglia şi Franţa, multe dintre filipineze sunt angajate ca asistente sau infirmiere, Italia, Spania şi România solicită munca filipinezelor preponderent pentru industria domestică. 

Deşi se află spre limita inferioară a salarizării pentru imigrantele filipineze, cu contracte de muncă ce stipulează suma netă de 400 de dolari, multe dintre guvernante aleg România fie din lipsă de alte oportunităţi, fie pentru îmbunătăţirea CV-ului şi creşterea şanselor de a obţine o slujbă mai bine plătită într-o altă ţară.  Majoritatea acestora au familia în îngrijire în ţara de origine, în anumite cazuri remitenţele fiind singura sursă de venit a familiei. Pentru acest tip de muncă, lucrătoarele ar câştiga în zona metropolitană a Manillei salarii de aproximativ 200 de dolari (2500 pesos), iar în alte regiuni, salarii lunare de cca 100 de dolari. Chiar şi aşa, astfel de locuri de muncă în Filipine sunt greu de găsit, motiv pentru care migraţia apare adesea ca singura variantă pentru mare parte din populaţia activă a ţării.

Angajarea guvernantelor/bonelor filipineze a devenit subiect de discuţie în 2009-2010, când din ce în ce mai multe persoane publice din România au explicat avantajele angajării unor lucrătoare domestice, care să fie vorbitoare de limba engleză, să aibă o diplomă de calificare pentru meseria de bonă sau de guvernantă, să fie oricând la dispoziţia angajatorului şi să accepte un salariu modest.

Foarte puţine dintre cele care lucrează momentan în România se află la un al doilea contract (ulterior finalizării primului contract de 2-3 ani) şi nici una nu a avut o experienţă anterioară de migraţie către Romania. Cu toate acestea, majoritatea guvernantelor care se declară mulţumite de condiţiile de muncă doresc prelungirea contractului de muncă, semnat iniţial pe o perioadă de doi ani.

Femeile au aplicat pentru ofera de muncă în România în urma unor anunţuri ale unei firme de recrutare din Filipine, care colabora cu o firmă similară din România. Anterior sosirii, singura imagine pe care acestea o aveau despre România era aceea a unei ţări membre a Uniunii Europene, o ţară în care se poate câştiga decent. Intrarea României în UE a adus cu sine aşteptări referitoare la dezvoltarea posibilităţilor materiale, atât pentru români cât şi pentru străinii din România. Doar o parte dintre acestea s-au materializat.

“Chiar şi pentru noi reprezintă un motiv de mirare faptul că atât de multe lucrătoare în industria domestică au ales să vină în România. Dacă ne-ar fi întrebat cineva acum câţiva ani, am fi spus că pentru anii viitori, imigraţia din Filipine va fi preponderent una feminină, concentrată în fabrici de textile, sau fabrici din industria usoară” ne mărturiseşte un ataşat diplomatic din partea Ambasadei Filipinelor la Bucureşti.

Migraţia pentru muncă a filipinezelor din industria domestică a avut nu numai un traseu ci şi o evoluţie neaşteptată, cererea pentru angajarea lor crescând vertiginos în perioada de recesiune prin care trece România în ultimii doi ani şi jumătate. Mai exact, cu toate că numărul şomerilor a crescut, românii preferă în continuare aducerea lucrătoarelor din filipine în detrimentul angajării româncelor şomere. Acest lucru se încadrează în aceeaşi dinamică a fenomenului migraţiei globale, purtând cu sine justificări similare cu cele ale aducerii în anii trecuţi a unor contingente mari de lucrători imigranţi în anumite sectoare ale economiei precum industria textilă, construcţii etc.

 Comunitatea filipineză din România – organizare

Având o tradiţie de lucru în România de câţiva ani, lucrătoarele filipineze din industria domestică şi-au înfiinţat în iunie 2010 Asociaţia Comunităţii Filipineze din România. Asociaţia funcţionează parţial după tiparele unui sindicat, având în luna iunie 2011 un număr de 110 membri înregistraţi, care plătesc o cotizaţie modestă. Principalele atribuţii oficiale ale asociaţiei sunt acelea de a fi în permanentă legătură cu comunitatea imigranţilor filipinezi, de a facilita coordonarea acestora pentru participarea la anumite evenimente sociale şi culturale, organizarea anumitor întâlniri, contactul cu ambasada etc. Majoritatea lucrătoarelor care întâmpină probleme în relaţiile de muncă comunică acest lucru asociaţiei, care transmite mesajul către ambasadă. Prin toate aceste atribuţii pe care şi le asumă, asociaţia reprezintă o resursă la nivelul comunităţii filipineze din România^[9].

Spre deosebire de cazul altor comunităţi de imigranţi din România, pentru filipineze ambasada reprezintă un suport, aceasta fiind implicată activ în soluţionarea problemelor survenite în viaţa persoanelor pe care le reprezintă. Benjamin D. Roque, reprezentant al Ambasadei Filipinelor la Bucureşti în perioada iunie 2008 – 2010, ne explică faptul că “există trei stâlpi ai diplomaţiei filipineze: politic, economic şi de acordare a asistenţei necesare pentru comunitatea migrantă din Filipine”. Acesta declară că instituţia pe care o reprezintă are o bună cooperare cu ORI, care se extinde de la momentul aducerii lucrătoarelor în ţară şi până la momentul părăsirii ţării de către acestea^[10].

Compararea ofertelor – Guvernantele şi bonele din România

“Trebuie spus că, iniţial, clienţii nu solicită în mod special bone filipineze, ci doar bone care să îndeplinească anumite condiţii – să vorbească limba engleză, să aibă experienţă şi/sau cursuri de specializare în domeniu, să fie blânde, dar ferme în ceea ce priveşte programul copiilor şi educaţia lor. Oferta locală de profil este cu mult mai mică decât cererea, aşa încât se apelează la bonele filipineze, care au deja o tradiţie recunoscută în acest sens”^[11], explică patroana unei firme de recrutare din Bucureşti.

Majoritatea filipinezelor au venit pentru a ocupa un post de guvernate sau bone interne ale familiilor cu venituri medii sau mari din România, angajatorii fiind preponderent medici, avocaţi, arhitecţi, oameni de afaceri, persoane din showbiz etc. Filipinezele au vârsta cuprinsă între 25-45 de ani, au calificare profesională pentru meseria pe care o prestează şi nu au alte obligaţii de familie pe perioada şederii în România^[12]. Aceste caracteristici explică parţial preferinţa românilor pentru angajarea unor lucrătoare domestice străine. Pe de altă parte, în România, abia recent au început să fie realizate cursuri de calificare pentru meseria de guvernantă sau de bonă (îngrijitoare copil)^[13]. Iar pentru multe persoane care ar putea presta o astfel de muncă, există anumite impedimente care ţin de salariile şi cerinţele muncii la domiciliu, dar şi de valorizarea negativă a acestui tip de muncă, în România.

“Chiar dacă sunt multe românce care lucrează în Italia în îngrijirea bătrânilor la domiciliu şi altele care lucrează în Anglia ca bone, multe dintre ele nu ar face aceste munci în România. Există cazuri în care şi aici li se dau salarii decente, însă le este ruşine să lucreze asta. A sta cu bătrânii în Italia a devenit un job comun. Româncelor nu le este ruşine să spună că fac asta acolo, dar le este ruşine să facă asta aici…” ne mărturiseşte o doamnă care a căutat o îngrijitoare la domicililiu timp de câteva luni, pe un salariu ce depăşea salariul mediu pe economie.

Pe de altă parte, meseria de lucrătoare la domiciliu nu este una comună în România. Oferta disponibilă la nivel local/naţional este în continuare redusă cantitativ şi calitativ. Majoritatea persoanelor dispuse să presteze astfel de munci solicită aproximativ salariul mediu pe economie pe o muncă de 40 de ore/săptămână, însă sunt persoane în vârstă, fără calificare profesională şi, uneori, fără experienţă de lucru în acest domeniu. Majoritatea sunt pensionare, nevoite să muncească pentru a îşi suplimenta veniturile insuficiente.

Din punct de vedere semantic, este evident faptul că meseria de bonă^[14] internă este uneori confundată cu cea de guvernantă^[15]. Astfel că, potenţiala angajată^[16] trebuie să: aibă experienţă, o vârstă medie, un aspect agreabil, studii medii-liceu, să vorbească corect gramatical, să ştie să socializeze-relationeze cu copilul, să facă menajul, să gătească, să aibă referinţe verificate, să fie disponibilă pentru program prelungit, să aibă o bună relaţie cu familia etc. Asta este ceea ce par a-şi dori majoritatea familiilor din România. Însă, aceste cerinţe, deşi nu descriu neapărat competenţe profesionale pentru care să fie nevoie de calificare specială, nu pot fi îndeplinite de persoane care au obligaţii familiale, motiv pentru care angajatorii consideră că a aduce o bonă filipineză, care să lucreze în condiţiile cerute de angajator, pentru un salariu mediu net de 1200 RON/lună, reprezintă un privilegiu, însă nu şi un lux.

Preferinţa pentru filipineze în viziunea angajatorilor şi a firmelor de recrutare

Justificările preferinţei pentru lucrătoarele filipineze sunt multiple, însă doar unele dintre acestea au menirea de a satisface deopotrivă atât angajatorii cât şi lucrătoarele.

“Asiaticii sunt recunoscuţi pe plan internaţional pentru devotamentul lor faţă de angajator, pentru usurinţa cu care se adaptează şi, totodată, pentru capacitatea de înţelegere a sarcinilor ce le revin. Un alt avantaj pe care îl oferă angajaţii asiatici este disponibilitatea. Este foarte confortabil să ştii că poţi pleca de acasă şi laşi copilul sub supraveghere, că programul tău nu mai este condiţionat de ora la care se termină programul bonei care este vorbitoare de limbă engleză şi oferă copilului posibilitatea de a deprinde încă de mic această limbă” declară reprezentanta unei firme de recrutare care aduce lucrătoare filipineze în România^[17].

În Filipine există o lege specială, conform căreia persoanele nu au voie să părăsească ţara pentru a lucra în străinătate în absenţa deţinerii unei calificări acreditate pentru munca pe care urmează să o presteze. Combinaţia dintre tradiţia exportului forţei de muncă şi avantajele pe care această mobilitate o aduce economiei ţării a determinat statul filipinez să acrediteze funcţionarea unor instituţii speciale, care califică lucrătorii pentru prestarea unor meserii cerute pe piaţa forţei de muncă internaţionale. Calificarea garantată şi cunoaşterea limbii engleze reprezintă, cel puţin la nivel declarativ, principalele explicaţii pentru care străinii vizează importul de muncă din Filipine.

Devotamentul lucrătorilor asiatici faţă de angajator nu reprezintă în sine o caracteristică a indivizilor din această parte a lumii. Spre deosebire de lucrătorii turci sau cei din ţări arabe, lucrătorii asiatici au adesea un traseu circular, România fiind doar o destinaţie temporară. Majoritatea acestora vin în Uniunea Europeană în speranţa unor câştiguri materiale ce vor fi direcţionate către familia din ţara de origine. Aşa se explică faptul că unii dintre ei acceptă să lucreze ore peste program, sperând ca acestea să le aducă venituri suplimentare, utilizate pentru întreţinerea familiei din ţara de origine.

Disponibilitatea de muncă a imigranţilor în general şi a lucrătoarelor filipineze în particular este dată de faptul că aceasta este unicul scop al şederii lor în România. Neavând familia cu ele, acestea acceptă să fie cazate la domiciliul angajatorului şi, în majoritatea cazurilor, să lucreze mult peste programul definit prin contractul de muncă, sau prin legislaţia naţională. “Dacă vrei să ieşi sâmbătă seară cu prietenii, e greu să găseşti pe cineva care să aibă grijă de copil câteva ore”, spune directoarea unei firme de recrutare pentru bone^[18], făcând referire la faptul că filipinezele sunt dispuse să lucreze şi în zilele de sâmbătă.

De asemenea, acestea nu îşi iau concedii fără plată, concedii medicale sau cu ocazia sărbătorilor. Însă lucrând în baza unui contract de muncă, au dreptul legal la minim 20 de zile de concediu anual.

Toate filipinezele din România sunt bilingve, putând comunica în limba engleză cel puţin la un nivel satisfăcător. Explicaţia este simplă: în Filipine engleza este limbă oficială iar una dintre cerinţele postului este aceea de a comunica în limba engleză. Din perspectiva angajatorului, acesta este un mare avantaj, copiii familiei fiind nevoiţi să îşi exerseze cunoştinţele de limba engleză, încă de la o vârstă fragedă.

Suplimentar, în funcţie de angajator, se preferă fie angajatele mai tinere fie cele care au avut proprii copii în întreţinere, respectiv o experienţă personală în îngrijirea copiilor. Majoritatea familiilor din România preferă guvernantele cu experienţă de lucru în industria domestică din străinătate. Contractele semnate cu acestea sunt încheiate pe o perioadă de minim doi ani, cu posibilitate de prelungire. Acestea locuiesc de regulă la domiciliul angajatorului, fie într-o cameră separată, fie în cameră cu copilul de care trebuie să aibă grijă. În rare cazuri, anagajatorii le pun la dispoziţie un spaţiu independent, în afara locuinţei în care îşi desfăşoară activităţile lucrative. În toate situaţiile, atât cazarea cât şi masa sunt asigurate de angajator, suplimentar faţă de salariul stipulat prin contractul de muncă.

Diferenţele culturale sunt chestiuni care sunt valorizate pozitiv de către majoritatea persoanelor care angajează guvernante filipineze. Acestea consideră că împărtăşirea acestor diferenţe culturale reprezintă mai degrabă o oportunitate de dezvoltare pentru copii, decât o barieră.

Recrutarea şi plasarea filipinezelor în România

Cum aducerea bonelor filipineze se transformă din ce în ce mai mult într-o chestiune cotidiană, mulţi potenţiali angajatori români îşi găsesc viitoarele angajate fie pe internet – CV-urile acestora fiind postate pe site-urile diferitelor firme de recrutare, fie printr-o vizită la agenţiile de recrutare, care le vor face oferte care să corespundă cerinţelor lor. Înainte de a o selecta pe cea pe care o vor angaja, românii au opţiunea de a analiza mai multe CV-uri sau chiar de a realiza un interviu telefonic/Skype cu respectiva persoană, aceasta fiind şi o bună metodă de verificare a cunoştinţelor de limba engleză ale potenţialei angajate.

Plasarea lucrătoarelor filipineze pe piaţa forţei de muncă din România reprezintă un proces relativ dificil, însă acesta tinde să devină un automatism pentru firmele care se specializează în aducerea în ţară a lucrătoarelor domestice din zona Asia-Pacific. Aceste firme nu sunt acreditate pentru desfăşurarea unor astfel de activităţi în mod particular, iar relaţia dintre firme şi angajat/angajator se realizează, de regulă, în baza unor contracte comerciale. Legislaţia din România nu recunoaşte, însă, decât relaţia directă dintre angajat şi angajator. Însă, aşa cum ne-a spus un reprezentant al ORI, “dacă noi nu le recunoaştem, asta nu înseamnă că ele nu există”.

Firmele de recrutare din România lucrează împreună cu firme de recrutare/agenţii din Filipine. Acestea din urmă “se ocupă de recrutarea candidaţilor, de analizele lor medicale, testări psihologice, testări practice, verificarea cazierului judiciar, pentru a ne asigura că persoanele propuse spre angajare corespund cerinţelor pieţei muncii din România”, a precizat o reprezentantă a unei firme de recrutare din România.

Durata de aşteptare este de aproximativ 3-4 luni, timp în care, contra unui comision de 3000-3500 de euro, firma din România şi cea din Filipine se vor ocupa de realizarea dosarului pentru solicitarea autorizaţiei de muncă, obţinea vizei, achiziţionarea biletului de avion şi, ulterior, obţinerea permisului de şedere în scop de muncă. De cele mai multe ori acest comision este achitat de către angajator, însă există şi cazuri în care lucrătoarele însele au achitat firmei de recrutare din Filipine un comision ce variază între 400 de dolari (respectiv valoarea unui salariu lunar) şi  2500 de dolari^[19]. Chiar şi în cazuri în care angajatorul plăteşte acest comision, suma respectivă este uneori dedusă ulterior, în mod ilegal, din salariul angajatei.

 În vederea alcătuirii dosarului pentru obţinerea autorizaţiei de muncă, firmele de recrutare sunt nevoite să traducă şi să echivaleze diplomele de studii şi de calificare ale filipinezelor, acestea fiind o precondiţie necesară pentru a aduce în România un lucrător calificat.

Conform OUG nr. 56/2007, autorizaţiile de muncă trebuie solicitate direct de angajatori, însă aceştia mandatează firma de recrutare care se va ocupa de depunerea documentelor necesare pentru obţinerea acestor autorizaţii de la Oficiul Român pentru Imigrări. Pentru a putea aduce o lucrătoare filipineză, angajatorul trebuie să se supună prevederilor legislative în vigoare, făcând dovada faptului că nu are datorii la bugetul de stat şi că are capacitatea financiară de a achita lunar salariul viitoarei angajate.

Firmele de recrutare din România şi Filipine lucrează în colaborare cu POEA (Philippine Overseas Employment Agency), o agenţie de ocupare a forţei de muncă emigrante, care le oferă acestora un certificat de acreditare ce le permite să recruteze lucrători din Filipine. Conform statisticilor oficiale acesta procesează circa 200.000 de cereri anual. Contra unui comision din partea tuturor lucrătorilor înregistraţi în străinătate, agenţia se ocupă de respectarea drepturilor acestora şi luptă împotriva traficului de persoane în scop de muncă, având o strânsă legătură cu ambasadele din ţările de destinaţie ale migranţilor filipinezi. Aceasta solicită ca toţi migranţii filipinezi care lucrează în străinătate să aibă o calificare profesională pentru a putea presta un anumit tip de muncă. Astfel, în vederea eliberării documentelor necesare părăsirii ţării, instituţia solicită şi o copie a contractului de muncă cu angajatorul din străinătate. Cu toate că aceste contracte nu pot fi înregistrate oficial decât după ajungerea la destinaţie a migrantului, POEA se mulţumeşte cu o copie semnată de ambele părţi, însă neautentificată de vreo instituţie publică din ţara de destinaţie a migrantului.

Firmele de recrutare din România, acreditate de POEA, transmit ambasadei o serie de documente precum: acordul de colaborare între agenţia din Filipine şi cea din România, contractul de manadatare a agenţiei din Filipine, ce îi permite acesteia să recruteze în numele agenţiei din România, cererea de forţă de muncă (număr de lucrătoare), modelul de contract de muncă, certificatul de înregistrare fiscală al firmei româneşti. Dosarul este trimis către POEA, care avizează recrutarea şi părăsirea ţării de către lucrătoarea migrantă.

Odată ajunse în ţară, imigrantele filipineze semnează contractul de muncă, ce va fi ulterior înregistrat la Inspecţia Muncii. Acestea încep să lucreze imediat, chiar dacă permisul de şedere în scop de muncă este obţinut la un anumit interval de timp după depunerea solicitării.

Puţine dintre firmele de recrutare păstrează legătura cu lucrătoarele, după plasarea acestora la domiciliul angajatorului şi puţine sunt dispuse să îşi asume integral responsabilitatea când li se semnalează abuzuri. Acestea intră în acţiune pentru a media relaţia dintre angajata filipineză şi angajator, în cazul în care lucrătoarea depune o plângere la ambasadă în legătură cu eventuale abuzuri, nerespectarea contractului de muncă, suprasolicitare etc. În acest lanţ, angajată – ambasadă – firmă de recrutare – angajator, responsabilitatea aparţine tuturor în mod egal, însă problemele sunt întotdeauna semnalate de către lucrătoare. 

Problemele lucrătoarelor filipineze

Indiferent dacă ocupaţia stipulată în contract este cea de guvernantă sau bonă, filipinezele din România lucrează şi locuiesc în spaţiul angajatorului. Această situaţie aduce cu sine multe contexte problematice, fiind un teren fertil pentru practicarea de comportamente abuzive. La aceasta contribuie şi faptul că, în România, munca la domiciliu nu face obiectul vreunei legi speciale, motiv pentru care Inspecţia Muncii^[20] şi Oficiul Român pentru Imigrări nu pot realiza verificări periodice ale condiţiilor de muncă ale lucrătoarelor filipineze, acestea aflându-se pe o proprietate privată. În opinia unora dintre lucrătoare, vinovate în mare măsură pentru crearea şi perpetuarea abuzurilor sunt firmele de recrutare, care le promit angajatorilor că angajata va presta munci nestipulate în contract, va lucra multe ore peste program, adesea invocând faptul că există un angajament verbal cu lucrătoarele în acest sens.

Acestea sunt numai unele dintre considerentele care fac ca situaţia lucrătoarelor filipineze să fie fragilă, iar soluţionarea acestora să fie pusă pe umerii uneia sau alteia dintre părţile implicate. În continuare, vom dezvolta câteva dintre problemele cu care acestea se confruntă şi care, de cele mai multe ori, sunt rezultatul nerespectării contractului de muncă, a normelor etice sau a drepturilor omului, atât din partea unor angajatori cât şi a unora dintre firmele de recrutare.

1. Percepţia publică creată de firmele de recrutare

“În Filipine o bonă câştigă, în fiecare lună, doar 50 de dolari. Aici, pentru salariul de 300-500 de dolari sunt dispuse ca, în afară de a avea grijă de copii, să facă şi alte treburi casnice: mâncare, curaţenie, spălat. Se poate spune că sunt un fel de sclave în casă. Sunt foarte supuse. De aceea sunt căutate“, declară cu nonşalanţă reprezentanta unei firme de recrutare din România. Aceasta nu este singura care consideră că termeni precum “sclav” şi “supus” sunt caracterizări care au menirea de a convinge potenţialii angajatori să importe forţă de muncă din Filipine. Astfel, atât angajatorii cât şi unii jurnalişti jonglează mult prea uşor cu aprecieri care variază de la “blânde, atente, muncitoare, răbdătoare” la “supuse, cap plecat, umile, dispuse să lucreze non-stop”, toate acestea fiind valorizate pozitiv.

Într-adevăr, de multe ori, munca internelor filipineze (îngrijirea copilului, bucătărie, curăţenie, cumpărături) le face pe acestea să fie considerate şi uneori chiar tratate de angajatori ca nişte sclave. Acest lucru are repercusiuni asupra demnităţii lucrătoarei, precum şi a exercitării raporturilor de muncă. Îndiferent dacă această “supunere” este considerată a fi o chestiune ce ţine de cultură, tradiţie etc., o parte dintre potenţialii angajatori nu au noţiunea respectării drepturilor şi demnităţilor umane, considerând că plata salariului lunar reprezintă o formă de închiriere a persoanei, care devine automat un executant. Astfel de comportamente sunt promotoare ale unor forme de neo-sclavagism, care ar trebui anchetate şi sancţionate corespunzător.

2. Reţinerea documentelor personale

Unele dintre reclamaţiile lucrătoarelor se referă la faptul că anumiţi angajatori le reţin abuziv actele (paşaport, permis de şedere, autorizaţie de muncă) pe perioada şederii în România. Chiar reprezentanţi ai unor firme de recrutare, care din motive lesne de înţeles au decis să îşi menţină anonimatul, recomandă familiilor care au în casă angajate filipineze “să le ţină paşapoartele sau alte documente importante. Cu siguranţă, în aceste condiţii, ele nu vor fura nimic din casă după care să dispară^[21]“.

Afirmaţii şi gesturi precum acestea dau dovada unei lipse de cunoaştere a drepturilor lucrătorilor din partea celor care pun în practică astfel de măsuri ilegale, care pot fi cu uşurinţă sancţionate civil sau penal, după caz. De cele mai multe ori, în astfel de situaţii, ambasada contactează firma de recrutare şi îi solicită acesteia să discute pe care amiabilă cu angajatoul pentru a nu se ajunge la depunerea unor plângeri penale.

 3. Nerespectarea contractului de muncă şi exploatarea – obligativitatea lucrului peste program şi a îndeplinirii unor sarcini nestipulate în contract

“Înainte de a veni în România, toate femeile au verificat contractul şi acesta era ok. Nu contractul este problema ci respectarea sa. Înainte de a veni noi, unele dintre familii aveau un bucătar, o menajeră şi o bonă româncă. Acum noi trebuie să facem tot ce făceau cele trei persoane” ne spune preşedinta Asociaţiei Comunităţii Filipineze.

Munca pentru care filipinezele sunt aduse în România este cel mai adesea cea de bonă, sau guvernantă – meserii stipulate în COR. Însă aceasta rămâne adesea doar un termen înscris în contract, multe dintre lucrătoare primind sarcina de a realiza munci care nu au legătură cu prevederile meseriei pentru care au fost angajate (menaj, cumpărături etc).

       În ceea ce priveşte timpul de muncă, marea majoritate a lucrătoarelor filipineze încep propriu-zis munca la ora 7.00 şi încheie ziua în jurul orei 23.00, în acest interval de aproximativ 16 ore/zi fiind obligate să execute sarcinile impuse de angajator. Deşi contractul de muncă al acestora nu depăşeşte durata de muncă legală stipulată prin Codul Muncii (5 zile/săptămână, 8 ore/zi), realitatea arată că acestea rareori lucrează mai puţin de 90 de ore/săptămână, echivalentul a peste două norme de muncă. Atât firmele de recrutare cât şi angajatorii recunosc faptul că acestea nu au decât ziua de duminică liberă, iar în unele cazuri doar prima parte a zilei de duminică. Deşi uneori li se pune la dispoziţie o cameră separată, multe dintre femei consideră că muncesc 24 de ore pe zi, fiind nevoite să doarmă în aceeaşi cameră cu copiii pe care trebuie să îi îngrijească.

Cu toate că astfel de situaţii sunt facil clasificate ca abuzuri conform legislaţiei din România, depistarea acestora în spaţiul privat reprezintă o problemă încă nerezolvată de instituţiile abilitate cu verificarea condiţiilor de muncă ale angajaţilor din România.

4. Salarizarea

Multe dintre filipinze au depus plângeri la ambasadă, reclamând faptul că nu îşi primesc la timp sau nu îşi primesc integral salariile stipulate prin contractul de muncă. Reţinerile salariale de 50-150 dolari/lună de către angajatori, deşi ilegale, sunt motivate adesea prin recuperarea comisionului plătit firmelor de recrutare. De asemenea, deşi iniţial li s-a promis că masa şi cazarea le va fi asigurată, lucrătoarele mărturisesc că uneori li se cere să plătească pentru anumite cumpărături (igienico-sanitare etc).

Există însă şi cazuri fericite în care lucrătoarele primesc salariile integral şi la timp, au asigurate toate condiţiile, primind şi bonusuri cu ocazia anumitor evenimente din an.                      

5. Abuzuri fizice şi verbale

Din păcate, abuzurile fizice şi verbale, deşi relativ rare,  fac uneori subiectul relaţiilor dintre angajate şi familiile pentru care lucrează. Nu au fost înregistrate cazuri de abuzuri fizice din partea adulţilor din familie, lucrătoarele mărturisind că “pe noi ne abuzează copiii de care trebuie să avem grijă. Unii dintre ei sunt mai mari şi au şi putere să tragă de noi cum vor. Uneori părinţii le atrag atenţia, dar alteori nu le zic nimic. Iar noi nu putem face decât să le explicăm că asta nu e bine. Dar ei se iau după părinţi, nu după noi.” Spre deosebire de abuzurile fizice, cele verbale sunt realizate atât de adulţi cât şi de copii. Cu referire la acestea, lucrătoarele îşi amintesc cum au fost uneori insultate sau au fost tratate cu atitudini  nepoliticoase. 

Concluzii […]

“Pentru noi, migranţii filipinezi sunt un fel de modern day heroes^[22]. Sunt persoane care se sacrifică mult pentru ca familiile lor să poată duce o viaţă decentă, contribuind totodată la economia ţării noastre. Majoritatea lor sunt persoane optimiste şi încrezătoare în soartă. Asta îi face adesea nişte ţinte uşoare pentru cei care vor să îi exploateze” (Benjamin D. Roque, reprezentant al Ambasadei Filipinelor în România).

Aducerea lucrătoarelor filipineze în industria domestică din România a deschis o serie de dezbateri pe forumurile de profil de pe Internet, potenţiali angajatori, firme de plasare a forţei de muncă, precum şi jurnalişti oferind puncte de vedere în favoarea sau în defavoarea unor astfel de iniţiative. Majoritatea familiilor care au angajat interne din Filipine se declară mulţumite, recomandând şi altora să ia în considreare această opţiune, în timp ce firmele de recrutare consideră că, pentru a deveni competitivă, oferta de muncă de pe piaţa naţională va trebui să se califice şi să devină mai consistentă.

În ziua lor liberă, duminica, filipinezele se plimbă prin parcurile oraşelor în care lucrează, sau merg la cumpărături. Majoritatea sunt catolice practicante, motiv pentru care duminica dimineaţa merg la biserică^[23]. Acestea consideră că unele au fost norocoase iar altele nu, însă indiferent de condiţiile de muncă şi relaţiile cu angajatorii, majoritatea speră că vor putea remedia problemele existente şi că îşi vor putea duce la capăt contractele de muncă. Ambasada şi Asociaţia Comunităţii Filipineze organizează întâlniri periodice cu membrele comunităţii, care au astfel ocazia de a împărtăşi experienţele pozitive sau negative ale traiului în România.

Acestea sunt conştiente de faptul că românii le privesc în moduri diferite, unii dintre ei considerându-le ca pe “nişte sclave cu acte în regulă, care insuflă copiilor concepţia că cine ţine capul plecat va ajunge departe”, pe când alţii le privesc cu demnitate şi le consideră ca parte a comunităţii. Cu toate că sunt obişnuite cu migraţia, filipinezele consideră că distanţa faţă de casă este apăsătoare şi se bucură atunci când au parte de angajatori care le lasă să folosească Internetul sau telefonul pentru a comunica ocazional cu familia din Filipine.

Atât în materie de legislaţie cât şi de atitudine civică, imigrantele filipineze contribuie la deschiderea unor noi dezbateri la nivelul societăţii româneşti. Garantarea drepturilor lucrătorilor din industria domestică ar trebui reglementată, iar societatea românească ar trebui confruntată cu imaginea în oglindă a acţiunilor pe care le săvârşesc anumite persoane împotriva celor pe care îi consideră a fi total la dispoziţia lor.

În ceea ce priveşte contribuţia femeilor migrante la dezvoltarea statului Filipine, aceasta este imensă. Există voci care afirmă că economia filipineză se menţine pe linia de plutire datorită remitenţelor – bani vărsaţi în economia naţională, dar care nu au legătură cu procesele de producţie internă. În pofida acestei contribuţii, viaţa migranţilor nu este niciodată sigură iar un nivel relativ de stabilitate se atinge cu dificultate. După mulţi ani de lucru în străinătate, unii dintre aceştia reuşesc să îşi deschidă mici afaceri care să le asigure o viaţă decentă şi după trecerea pragului de 50 ani – când şansele lor de a găsi o slujbă, în ţară sau în străinătate, devin infime, iar contribuţiile pentru pensie sau şomaj nu au fost achitate în Filipine.
“Oamenii din Est sunt cei care adesea caută posibilitatea unei vieţi mai bune în Vest. Ăsta a fost mersul lucrurilor până acum. Poate într-o zi situaţia se va schimba…” îmi spune una dintre doamnele pe care le-am întâlnit într-o zi liberă de duminică, la aniversarea zilei naţionale a independenţei statului Filipine.

 ________________