Pe 1 iunie, la conferinţa de presă a Pavilionului României la cea de-a 54-a ediţie a Bienalei de la Veneţia, expoziţia Performing History, curatoriată de Maria Rus Bojan şi Ami Barak, cu artiştii Ion Grigorescu, Anetta Mona Chişa şi Lucia Tkácová, era gata. Lucrările video şi fotografiile lui Ion Grigorescu instalate pe pereţi, video-ul Ieşirea în stradă (2011) proiectat pe canapea şi lucrarea Covorul (2008) – pe sol. În dreapta, lucrarea video Try again. Fail again. Fail better [Încearcă din nou. Esuează din nou. Esuează mai bine] (2011) a Anettei şi Luciei pe un ecran mare. Pe cele două ziduri frontale ale Pavilionului, cu litere albe pe gri, cel de-al doilea proiect al artistelor, intervenţia 80:20 (”80% of reasons to be in the Biennale, 20% of why not to be there” [80% motive de a fi în Bienală, 20% de a nu fi acolo]).
Ce s-a întâmplat a doua zi dimineaţă, pe 2 iunie, înaintea vernisajului de la ora 14.15, a dat o nouă conotaţie proiectului şi a deschis multe discuţii. Despre relaţia artist-curator, tip de display, pierderea/câştigarea identităţii artistice, act artistic subversiv, spectacol/ne-participarea la spectacolul de la Veneţia, bienalizare/de-bienalizare. Pe scurt, a avut loc un fenomen pe care artiştii l-au numit de „recâştigare a expoziţiei”, de reapropriere a unui show în care artiştii sustineau că nu îşi mai regăsesc identitatea. Anetta şi Lucia, împreună cu Ion Grigorescu, au reacţionat la expoziţia proprie printr-un act performativ. La ora 10 dimineaţa, au intrat în Pavilion, şi – cu spray portocaliu – au scris peste toate lucrările prezente în expoziţie, în timp ce Ion Grigorescu a filmat. Un text care cuprinde întreg spaţiul expoziţional, o lucrare conceptuală care leagă proiectul Performing History1.
Ceea ce au făcut artiştii în propria expoziţie este gestul lor ultim, modul lor de a performa istoria, fiecare apelând la practica artistică proprie. Din partea duo-ului feminin, este o performare prin puterea „magică” a cuvântului „capabil să transforme”, asa cum afirmă ele însele în dialogul realizat de către Raluca Voinea si publicat în catalogul expozitiei. Cuvântul dă naştere istoriei orale, anulează istoria oficială şi devine o glosare pe marginea prezentului (expoziţiei); pentru Ion – este de-subiectivarea, privirea obiectivă a realităţii date şi a propriei persoane, un act aproape „autist”, al „participantului-martor”.
Pentru curatori, actul artistic este rapid recuperat, refunctionalizat. Se vorbeşte după acest eveniment despre posibilităţile pe care le dă un proiect deschis, despre performing la prezentul continuu, de o punere împreună a trei identităţi artistice care, prin lucrările lor, fie se puteau contrazice, fie puteau dialoga şi puteau „lucra” împreună. Se vorbeşte despre gest artistic sincer, dar şi despre lipsa de loialitate a artiştilor care au performat pe ascuns2.Despre nemulţumiri nerostite la timp, frustrare, suport impropriu pentru lucrări, despre imposibilitatea ca artist de a te identifica cu expoziţia finală, dar şi despre self-marketing la Bienala de la Veneţia.
Au fost multe voci care au fost sceptice în privinţa dialogului transgeneraţional care poate avea loc între Ion/Anetta şi Lucia prin Performing History. Dialogul se realizează dincolo de expoziţia propriu-zisă, post-factum, şi proiectul din Pavilionul Românesc capătă o dimensiune de spectacol. Reintră în ordinea celorlalte Pavilioane, chiar dacă, pentru o zi, a încercat să aibă o altă formă, împotriva celei împământenite de „parc tematic”3.
Curatorii au vrut o expoziţie care să „îl prezinte pe Ion Grigorescu ca pe o figură istorică majoră”. O expoziţie care să demonstreze existenţa unei alte modernităţi, „nuanţate”, „întârziate”, printr-un display eviscerat. Eliminate toate elementele care ar putea re-crea show-ul mult aşteptat de către Vest din partea Estului, eliminat spectacolul, precaritatea, orice slăbiciune estică, si propunerea în loc a unui altfel de show despre Est. Lăsată în loc o expoziţie curată, apropiată unei estetici de muzeu, cu lucrări expuse clar pe perete, fără să lase loc îndoielii; imagini „performate sub lupă”, care să ofere o viziune clară asupra Estului, folosindu-se de instrumentele Vestului.
Faptul că artiştii au reacţionat arată că Veneţia şi Estul poate nu sunt gata pentru un asemenea tip de display. Sau o asemenea formă de expunere a lui Ion Grigorescu este de neconceput pentru o artă ca a lui, care are în esenţa ei tactilitatea, fragilitatea, materialitatea. „În loc de pânze mari si covoare, au preferat fotografii drepte şi lucioase, mari, perfecte”, declară artistul la vernisaj. În acelaşi timp, Performing History deschide discuţia despre noile moduri de a curatoria Estul, despre crearea unei altfel de estetici pentru imaginea Estului; nu continuarea unui „discurs al marginalităţii”, ci discutarea modernităţii, crearea unui cadru de gândire, „curăţarea de elementul naţional, deschiderea către modernitate”, printr-o expoziţie pe care aş putea-o numi ecranată.
Ceea ce s-a întâmplat în Pavilionul Român la Bienala de la Veneţia este un subiect deschis. Ce mi se pare interesant este că în acest proiect fiecare dintre cei implicaţi a făcut până la final acel lucru în care crede mai mult. Catalogul Performing History este martorul perfect. De altfel, toate micile citate din acest text, pe care am preferat să le las aşa, se regăsesc în acest catalog.
—————
1Textul scris peste toate lucrările din expoziţie este o lucrare colectivă a celor trei artişti. Iată – de la un capăt la altul – mesajul care se aşază peste expoziţia iniţială: The curator bets on the artist, not the artist on the curator. Deal or feel. Risk or mercantilism. Reclaim or sustain. Money or more. Yell or whisper.[Curatorul pariază pe artist, nu artistul pe curator. Afacere sau sentiment. Risc sau mercantilism. Pretinde sau sprijină. Bani sau mai mult. Tipă sau sopteste.]
2 Aici trebuie făcută o paranteză. Gestul este „pe ascuns”, deoarece a fost pus la cale fără voia sau ştiinţa curatorilor. Planul era ca artiştii să performeze singuri în Pavilion (Ion Grigorescu realizând documentarea, adică înregistrarea video a intervenetiei). Lucrurile au făcut ca acest gest să aibă loc – pur întâmplător, deşi s-a speculat şi despre această conjunctură – în faţa lui Ami Barak şi a comisiei de jurizare a Bienalei, care făcea turul Pavilioanelor Naţionale.
3Sintagma “parc tematic” pentru caracterizarea Bienalei de la Veneţia apare în catalogul general al Bienalei de la Venezia, ediţia a 54-a, ILLUMInazioni, în eseul ”The Bazaar of Venice”, scris de către istoricii de artă Beat Wyss şi Jörg Scheller (pp.112-129).
