Literatura e o ojă. Războiul lumilor: Manolescu şi blogării

Costi Rogozanu pe VoxPublica

Am rîs azi mult. Se poartă luptă grele pe meterezele judecăţii literare. Aşa că m-am documentat.

Cineva s-a hotărît să tragă un premiu literar de 10. 000 de euro pentru proză (detalii aici). A ales trei critici cunoscuţi care să facă o listă. Însă votul decisiv îl vor da 20 de blogări. O altă încercare-iniţiativă de promovat literatură română nouă. Să fie primită. Însă o reacţie a lui Nicolae Manolescu intrigă şi blogosfera, iar blogosfera cu pricina poate ar trebui să ne intrige la rîndul ei. Întrebarea e simplă: cine ne mai hotărăşte premiile sau listele de cărţi noi şi bune?

Revistele literare nu mai au căutare, blogurile – oricît şi-ar face unii iluzii – nu sînt nici ele mari motoare de consum literar, vînzările sînt mici, criticii literari sînt apatici şi prinşi în scheme de putere arhaice. Deci cine mai poate recomanda o carte bună, proaspătă, care să reaprindă interesul de lectură, cam ăsta ar fi punctul în care s-au ciocnit Manolescu şi blogosfera.

Manolescu pune întrebarea cine-s ăştia şi de ce-s ei “cei mai buni”? Un blogăr, care evident nu prea ştie cu ce se mănîncă “instituţia criticii”, se întreabă de ce iau revistele bani de la stat şi că sînt moştenite de la vechiul regim. Te doare capul.

Parcurgem pe sărite texte din blogurile juraţilor. 90% varză totală sau aproape totală. Unul singur mi-a plăcut, cu un titlu dickensian (aici). Restul au fost şi ei adunaţi pentru că a auzit un PR editorial că e bine să te dai pe lîngă blogări.

Despre “instituţii” acum. Pentru Nicolae Manolescu ştiu cum funcţionează algoritmul, a fost verificat funcţionează, îl aprob în bună parte. Se amestecă instituţia academică, revista recunoscută, lumea culturală atestată şi iese o voce credibilă. E mult mai complicat de atît. E şi mai complicat de cînd absolut totul e pe bani, piaţa culturală fără ajutoare de la stat se stinge. Iar mulţi dintre cei care ar trebui să-şi ceară drepturile, să promoveze cultura sînt şi mari neoliberali care cred că piaţa rezolvă tot. Mai are puţin şi-i rezolvă de tot…

Nicolae Manolescu are de apărat şi premiile de la Uniunea Scriitorilor care au pierdut din ce în ce mai mult din influenţă. De ce au pierdut? E altă lungă poveste, care n-are legătură cu reproşurile blogărilor.

Blogării s-au supărat pe Manolescu. Dar ar putea să se uite puţin în ograda lor şi să vadă cum funcţionează. Sînt cîţiva care se tot citează între ei şi se tot apreciază. Folosesc aceleaşi vechi trucuri de consolidare a unui mini-grup de influenţă. Şi uite aşa capătă o voce. Ei pretind că sînt the new shit in materie de recomandare de carte. Şi dacă mă gîndesc bine sînt pe la noi şi cîteva bloguri bune de recomandare, unii blogări (din lista celor 20 de juraţi am găsit unul singur ok) citesc cu atenţie şi scriu deştept – dar poate nu întîmplător nu intră în confreerii din astea cum e cazul juraţilor premiului de care vorbim aici.

Pe de altă parte, şi din postările ofuscate ale lui D. Butuzea, şi din intervenţii critice (un cristian prezintă pe larg reproşurile aşa cum le vede el ca scriitor şi editor) se omit cîteva lucruri. Eu zic că le putem înţelege dacă citim din producţia ” juraţilor” şi vedem esenţialul dintr-o mare parte a blogosferei. Atenţie, e vorba despre toată blogosfera, nu doar despre ăştia care se dau cititori:

• ce e pentru juraţi literatura? ceva drăguţ, ca la ikea, precum cărţile alea în suedeză din rafturi

• deschid de exemplu un blog de narcisism total cu ce-am făcut eu, ce frumoasă sînt eu în poză. plus nesfîrşite adevertoriale pentru un magazin de mobilă care nu ştiu cu ce a răsplătit-o pentru atîta suflet depus
• mutăm pe blogul altui membru al juriului. Rîsul face bine dimineaţa. Dar nu şi cînd te prinde sorbind cafeaua. Iată ce m-a “provocat”:

“Am digerat greu foarte multe pagini din cartea asta, pe care numai eu ştiu cum am dus-o la capăt. Cum să înţelegi ce e de neînţeles, lucruri care nu se leagă pentru că sunt gândite de un drogat? Am rămas totuşi cu nişte imagini drăguţe create de Tatarski.” Poate n-aţi ghicit, dar e vorba despre drogatul de Pelevin. Ajungem la o altă caracteristică a unor blogări literaţi: mulţi cred că ei sînt cei care refuză literatura; numai că uneori şi literatura te poate refuza pe tine deşi e scrisă de vreun drogat sau de vreun beţivan înecat în vomă acum 200 de ani.

• dăm pe Chinezu, care e şi el în juriu. Blogăr cunoscut. Nu ştiu ce caută în juriul de cărţi care recenzează reclame la Vodafone, tot în logica advertorială, cu titlul provocator: “cum vi se pare reclama Vodafone, ultima…”. Chinezu şi alţii ca el trăiesc din şi pentru advertorial – atunci rămîi acolo, frate.
• mai sînt unii care scriu recenzie ca pe vremea cînd cineva zicea scriţi-băieţi-numa’-scriţi: “Poezia lui Ciprian Măceşaru, chiar dacă pierde printr-o diluare involuntară (cred!) a reflexivităţii cu tentă globală, câştigă prin tendinţa de survolare conştiincioasă a gândurilor proprii.”.

• să cităm şi din Butuzea, omul care s-a aruncat ca o vrăbiuţă turbată asupra lui Manolescu. Aleg o recenzie la DeLillo, că e totuşi monstru sacru: “după eșecul cu zgomot alb, am apucat această nuvelă în 4 părți, pentru că e subțire.”. Cum dracu să ai un eşec cu Zgomot alb, e dintre cele mai fluente şi lizibile cărţi ale omului. Şi stai că a ajuns la Cosmpolis. Nici ăsta nu prea e bun. De ce? Pentru că blogărul nostru judecă literatura ca pe laxativ: merge sau nu merge, funcţionează sau nu funcţionează. Deschid altă postare de unde aflăm că a sărit cu paraşuta. Motivul îl aflăm mai jos: “dar cu parașuta mi-am dorit întotdeauna să zbor. pentru că mi-am dorit dintotdeauna să zbor.”. Să ne liniştim deci. Aici e secretul: de ce scriu unii despre literatură fără să priceapă o iotă? Pentru că scriu despre literatură.

• la unul citesc un interviu cu organizatorul evenimentului, interviu luat pentru “Observatorul militar”.

• altă înţelepciune a unei blogăriţe: “sa ma obligi sa citesc pina la capat un roman care nu-mi place e ca si cum m-ai obliga sa maninc o oala din ceva ce-mi displace de la primele trei linguri.”

• La ce mai e bună literatura? Răspuns de la alt jurat: “Saramago are o imaginație așa de dark, așa de ciudată și minunată în același timp. Își închipuie lumi și situații pe care nici cu gândul nu le gândești și le descrie atât de bine, încât te transpune cu totul în carte.”

• printre nişte recomandări la ojă bio am găsit şi lista cărţilor. “Sa nu uit: am fost un pic si la targul de cosmetice, unde spre dezamagirea mea, cam zero produse bio….Mi-am luat in schimb oja de la Zoya. Ceea ce e o mare afacere, pentru ca Opi nu imi mai place deloc, iar cele nou aparute prin saloane, de la Melkior parca, nu imi plac deloc. Zoya insa e si ok si are si niste culori senzationale.” Da, asta-mi place, literatura e o ojă.

• altul. recomandare la papioane şic, cu tot cu preţul şi cu reducerile. apoi, nişte Constantin Rădulescu Motru, ofertă

• recomandare la Farmec. Nu ştiam că e o pîine advertorială de mîncat şi de la ăştia
• altă blogăriţă vede că se scrie despre Cosmopolis. Bagă şi ea cîteva rînduri preţioase: “Cartea lui Don DeLillo, pentru mine prima de acest autor, mi-a lăsat un gust ambiguu. Nu pot spune că nu mi-a plăcut, dar nici că m-a impresionat teribil.” Avem aici altă esenţă tare: mulţi blogări gustă, degustă literatura, sînt nişte “firmini”, vor să rîgîie mulţumiţi după ce termină o carte.

Mai trebuie spus că o camarilă de blogări degrabă vărsători de postări e plimbată din cînd în cînd de cîte o firmă ca să se prezinte cine ştie ce produs nou. Foarte bine, asumă-ţi asta, dar nu mă bate la cap după aia cu maximum de credibilitate (nu numai literară) din opiniile tale. Şi pentru o recomandare de ojă bună e nevoie de o postare care să nu stea stingheră într-o mare de advertoriale scrise contra diverse servicii, excursii etc. Numai că se pare că “cetăţean-jurnaliştii” sînt mai rău decît unii jurnalişti (ştiu şi păcatele vechi ale breslei, nu-i vorbă).

La mulţi dintre blogării pe care i-am “răsfoit” am găsit postări despre “un tur al mărcilor clujene”. Se pare că au fost plimbaţi recent prin Cluj. Se citează între ei, se alintă, se exprimă entuziast sau mai reţinut aşa, că nu dă bine. Ăia de la Scînteia erau mai atenţi cu autenticitatea. Blogării noştri n-au nevoie de cenzură. Şi advertiserilor le place normal: au un buget de online/social media şi alte rahaturi pe care îl consumă eficient. Cu doar cîteva mii de euro îşi fac norma de acoperire a măreţului eveniment. Şeful firmei e mulţumit, internauţii vorbesc despre ei. Şi gata, imaginea e perfectă.

Dar să cităm cîteva fraze pine linkuite şi bine ticluite:

Turul marcilor clujene de prestigiu a inceput de dimineata cu o vizita la primaria Cluj-Napoca, unde ne-a intampinat primarul Emil Boc. Ceea ce e foarte frumos din partea lui, avand in vedere ca e un om ocupat, ce pare sa se preocupe cu adevarat de bunastarea orasului.

Sau:

Cluj Brands Tour este un eveniment TVdece realizat cu sprijinul Primăriei Cluj-Napoca. Sponsori principali: Farmec, Napolact, Ursus, Jolidon, Electrogrup, Arobs, Liliac, Gimmy, Lumea lumânărilor. Partener media: 24 FUN Cluj. Parteneri: Hotel Athos, Bistro Maitresse, Autonom Rent-A-Car, Webfactor.

Se citesc şi se citează între ei tot timpul. Iar informaţiile preţioase nu întîrzie să apară: La Cosmote, reciclezi un mobil vechi şi câştigi unul nou!

Concluzii:

Nicolae Manolescu are o problemă cu propriile premii, cu instituţiile pe care le conduce, ok, pot accepta asta. Dar are dreptate să-şi pună în acest caz întrebarea: totuşi, cum se judecă azi cărţile? Chestia mai nasoală e că chiar se putea face un juriu onorabil din blogări. Sînt oameni care scriu bine despre cărţi, care ştiu ce e aia literatură. Deci ideea nu trebuie refuzată din start.

Răspunsul blogărilor acuzaţi de Manolescu e lamentabil. Dacă ar fi venit din partea unor avangardişti aroganţi, intoleranţi cu vechiul, cu mecanismele ruginite de promovare literară, cu stilul obosit al recenziilor tradiţionale, uf, aş fi fost primul să-i susţin. Se doarme la greu în tranşeele culturale.

Comic e că aceşti blogări funcţionează după credinţa că sînt mai vioi, mai şmecheri cu literatura decît învechiţii. Numai că ei, săracii, citesc literatura mai mult decît rudimentar. Şi dacă te apuci să o calci în picioare trebuie să ai un oarecare “echipament”. Altfel, nu eşti decît unul din miile de veleitari critici care au scris cîndva la poşta redacţie şi acum o ard pe wordpress.

P.S. Mi-am amintit şi de elitismul găunos care a girat diverse premii în alte situaţii. Un elitism care ar merita tratat fără reverenţe. Îmi amintesc cum, acum cîţiva ani, Andrei Pleşu l-a premiat (cu un premiu prestigios şi greu în bani, girat de toate cercurile) pe Cristian Mungiu spunîndu-i că nu i-a văzut filmul (era preşedintele juriului). Păcat că n-am fotografiat ce faţă a făcut Mungiu cînd a auzit pe scenă minunăţia.