Terry Eagleton, The Event of Literature, Yale University Press, 2012
Publicată de curând, „The Event of Literature” de Terrry Eagleton (considerat cel mai important critic englez contemporan) este imaginea actuală a teoriei literare în viziunea unui gânditor de stânga, pe fondul unui declin evident al acelei high theory stângiste ce și-a trăit perioada de glorie în anii 60-70.
Dar este și imaginea unui fost hard-antiesențialist, discipol al marxistului Ray William, care caută astăzi motive pentru sentimente mai echilibrate.
Reflecția lui Terry Eagleton (din a cărui operă s-a tradus în românește doar „Teoria literară. O introducere”, Polirom, 2008) merge însă aici mai degrabă spre o filozofie a literaturii (moștenire anglo-saxonă) decât spre o teorie a literaturii (moștenire continentală); și nici nu e greu de ghicit de ce, la un autor convins deja că trăim timpul de „după teorie” (v. „After Theory”, 2003).
Tip al universitarului dezirabil – relaxat, colocvial, fără morgă (poate chiar prea „open-neck shirted”) –, Eagleton este un „element” substanțial al stângii academice, și unul suficient de elegant pentru a nu se lăsa deprimat de (a câta?) moarte a teoriei și a continua să-i caute condiții de resuscitare. Iar împrejurările funestului eveniment coincid, în opinia sa, cu patologia postmodernă a deconstruirii până la zero a conceptelor mai mult sau mai puțin fondatoare și cu erorile, mai mult sau mai puțin utile, ale elitismului stângist din ultimele decenii. Așa că „Evenimentul literaturii” continuă să fie și să vorbească despre teoria literaturii, căci dacă literatura însăși e despre ceea ce nu există, cu atât mai mult despre teoria ei n-ar trebui să facem atâta caz de starea civilă a subiectului.
Obiectivul principal al volumului este tatonarea unei posibile „definiții a literaturii”, mai precis spus anatomia scepticismului major prin care se răspunde, astăzi, acestei provocări. Cine întreabă „ce este literatura?” primește, în volumul de față, nu o definiție metafizică, universalistă, ci mai degrabă una funcționalistă – un „job description” al literaturii/ literarului. O abordare pragmatică, s-ar spune, dacă Eagleton i-ar avea la inimă pe pragmaticieni. Dar tentația de a se mai afilia azi unui grup se luptă la el cu decepția indusă de soluțiile punctuale ale grupurilor. „The Event of Literature” e, ca atare, o anamneză a eșecului de grup, dar și una a eșecului personal și, în măsura plauzibilității, o încercare de redesenare a propriei baze de discurs.
Primul capitol, „Realiști și nominaliști”, e un mic scenariu de justificare a „culpei” comune, coborât până la strămoși, în speță, până la cearta universaliilor, la William Ockham și la Toma dʼAquino. Rostul acestei discuții nu este acela de a întoarce dreptatea „la origini”, căci Eagleton rămâne un spirit eminamente secularizat și, în plus, cu destul umor pentru a reduce scolastica la cotidian, ci de a chestiona consecințele acestei predeterminări intelectuale occidentale pe tipar esențialist (orice obiect are o „natură”/ esență concretizată în anume proprietăți interne) sau anti-esențialist (așa-zisa natură a obiectului este un artefact al gândirii umane, în varietatea contextelor și a momentelor ale istorice), spre a o confrunta apoi cu eșecul ambelor perspective. N-o să întâlniți însă, în „The Event of Literature”, un Eagleton convertit la esențialism, după atâta mercenariat din pasiune în tabăra nominalistă, ci unul tot mai convins că excesul anti-esențialist – inclusiv în cercetarea literară – nu e decât o altă formă de universalism.
În primele capitole ale cărții („Realiști și nominaliști”, „Ce este literatura?(1)” și „Ce este literatura?(2)”) Eagleton pare mai mult preocupat de identificarea unei diferențe specifice a literarului (cea mai mare parte a argumentelor au o structură negatoare, respingând definiții sau încercări de definiții ale literarului, pe tiparul: „X spune că literatura e y; dar literatura nu e y, căci y se întâlnește și în z (alt domeniu intelectual/ altă formă de discurs); deci literatura nu e nici x, nici y, nici z. Aici avem de-a face cu fibra esențialistă a unui Eagleton frustrat de absența unui miez tare, ireductibil, al literarului. Ultimul capitol („Strategii”) joacă, dimpotrivă, cartea genului proxim (literatura e și x, și y, și z) – înfățișând un Eagleton aparent reîntors la vechile „metehne” anti-esențialiste, care acordă o relevanță superioară căutării genului proxim al artei literare și al gândirii teoretice aferente, în dauna industriilor specifiste.
Critica esențialismului
Gândirea nominalistă (cu specia ei – dezvrăjirea postmodernă) i-a părut o vreme lui Eagleton singura capabilă să construiască o reflecție critică, iar specialitatea sa rămâne, și în acest volum, cu toată prudența de a nu cădea el însuși în dogmatism, decuplarea conceptelor de critică și teorie literară de la sursa lor metafizică și, în linia Marx/ Fredric Jameson, devoalarea structurilor/ subtextelor mundane ce le-au făcut posibile. Autonomia, gratuitatea, non-funcționalitatea artei (cu avatarurile ei de secol XX: arta ca „înstrăinare”, ca deviație de la limbajul comun, arta ca unitate fond-formă, arta ca discurs ermetic etc.) apar prin urmare și aici drept efecte mai mult sau mai puțin întortocheate ale capitalismului, adică al acelui tip de gândire interesată de nechestionarea statu quo-ului. Lucrurile sunt însă puțin obscure: caracterul revoluționar al artei dictează autonomia ei estetică, pe de o parte; pe de altă parte însă, autonomia-estetică-tentacul-al-ideologiei-liberale e adversara unei gândiri de tip revoluționar (cunoscuta dihotomie „artă cu tendință”/ „artă pentru artă”). Autonomia estetică apare, la Eagleton, când ca emanat al doctrinei liberale, când ca emanat al gândirii revoluționare. Cert e însă că pentru profesorul britanic ea rămâne o ficțiune operațională constantă în estetica ultimelor două sute de ani.
Autonomia artei, pe de altă parte, se poate constata chiar citind această carte, n-a generat și o autonomie a teoriei artei, obligată mereu să importe, nu să-și producă sursele; ca de obicei, filosofia e în avans față de teorie. Dar, Eagleton are perfectă dreptate, și filosofia are o hibă: se apleacă mereu asupra operelor din canon, altfel spus validează – servindu-se de ierarhiile ei – chiar critica și teoria literară căreia pretinde că îi oferă instrumente.
Critica anti-esențialismului
Antiesențialist brut în Teoria literaturii (1983), Eagleton nu mai e sigur acum că nominalismul reprezintă o soluție autentică pentru problemele (post)teoriei.
(Post)modernismul ne-a făcut liberi – dar la ce ne folosește libertatea? se trezește Eagleton din reveria antiesențialistă. De la Ockham la Paul de Man și Deleuze, eliberarea de sub tirania Discursului, a Culturii, a Limbajului a devenit o „necesitate” ce a grăbit senzația de apocalipsă. Confortul logic (gândire critică la cel mai înalt nivel) se pierde în disconfort psihologic (à quoi bon?). La urma urmei, probabil nu tentația echilibrului l-a făcut pe Eagleton să scrie această carte, ci un sentiment acut de torpoare after theory, de post-itate care legitimează șomajul intelectual. Pentru a alunga bâzâitul funestei senzații, rămâne în alertă pulsiunea combativă, impresia că, totuși, „mai e ceva de făcut”, măcar la nivel de cizelare a pixelilor în fosta-Mare-Narațiune, de persiflare a unei fraze din X sau Y. Altfel spus, când lupta cu clasa/ categoria/ teoria e pierdută sau devine irelevantă, trânta cu individul rămâne singurul semn vital.
O deconstruire a vechiului dualism esență vs. vacuitate/ arbitrar i se pare, ca atare, mai mult decât urgentă. Că Eagleton se întoarce, aici, spre esențialism e o afirmație excesivă. Urmărește, în schimb, să se servească de beneficiile metodei esențialiste: „Nu cunoaștem toate lucrurile din lume așa cum le cunoaște Dumnezeu [care le-a creat], dar putem măcar încerca să le cunoaștem pe cele create [produse] de noi”. Acesta ar fi un moto potrivit pentru despărțirea lui Eagleton de antiesențialismul dur.
Ochiul mai experimentat al fostului antiesențialist vede acum în postmodernism o falsă recuzare a moștenirii doctrinare moderniste și ante-moderniste. Recuzita urii „universaliste” față de esențe și taxinomii e tot o pulsiune universalistă, descoperă el dezamăgit – pura identitate și pura diferență fiind constructe la fel de abstracte ca limbajul pe care încearcă să-l substituie. Se adaugă, în acest rechizitoriu, critica lui Stanley Fish, demascat ca „inverted essentialist” (și somat să declare de ce rubarba are proprietăți interne, iar literatura lui X nu), răfuiala cu pragmaticienii (care „nu vor să schimbe lumea, ci doar s-o interpreteze”), și cu hermeneuții (pentru care realitatea e răspunsul la întrebarea pe care ne-o punem despre ea). În lipsa unor termeni de raport fermi, și unii, și alții oferă soluții vicioase, constată scurt autorul, căci „răspunsul la context e contextul, răspunsul la canon e canonul.”
Un gest decisiv anti-antiesențialist este și critica concepției negative asupra artei, în speță „înstrăinarea” formalistă și teoriile receptării. De la formaliști la Jauss s-a creat păguboasa convingere conform căreia orice deviază de la norma/ doctrina/ limba curentă e conotabil pozitiv, rutina fiind privită ca moartea artei. Dar nici rutina nu strică! descoperă subit Eagleton (dacă e vorba de rutina anti-burgheză, firește, căci de rutina liberală a artei ne-am săturat). „Ideea conform căreia orice sistem conceptual e inerent constrângător” e punctul slab al teoriilor construite pe deviaționism, susține el aici: „Dacă stalinismul e un astfel de sistem, la fel e și feminismul. Dacă nu cumva și teoria receptării în sine: o prejudecată liberală împotriva formulărilor doctrinare. De parcă nu vor fi existând și doctrine, agende sau manifeste liberale … Nu tot ce e la periferie e sănătos și nu orice sistem e putred”.
Așadar, nu toate sistemele sunt putrede; în plus, spre deosebire de vederile sale mai vechi, din „Criticism and Ideology” (1976), Eagleton își dă seama aici că „unele ideologii sunt, de fapt, productive și utile”. Asta îl face esențialist? Nu, doar pragmatic.
Depășirea blocajului
Și totuși, pentru a depăși anti-esențialismul, Eagleton se întoarce înapoi; dar nu la Ockham, ci la Wittgenstein – la care constată o eficiență procedurală și conceptuală superioară ultimilor postmoderni (dacă, la Derrida, indeterminarea „face lucrurile lălâi”, la Wittgenstein „face lucrurile să meargă”).
Soluția la dilema esență vs. arbitrar, și în genere, la dilema esențialism vs. nominalism; diferență vs. identitate e găsită de Eagleton în conceptul wittgensteinian de „asemănare de familie”, asimilat rapid de teoria literară postbelică. Un concept mai puțin esențialist, prin aceea că nu acceptă existența unui set limitat și stabil de proprietăți caracteristice genului, categoriei, clasei etc. (proprietăți „suficiente și necesare”), și mai degrabă intrinsecalist – admițând existența unor proprietăți interne clasei, genului, categoriei, care nu sunt însă, niciuna dintre ele, nici suficiente, nici necesare (pentru disocierea esențialism/ intrinsecalism, v. Adrian-Paul Iliescu, „Wittgenstein împotriva intrinsecalismului”, în „Ludwig Wittgenstein în filosofia secolului XX”, editori Mircea Flonta și Gheorghe Ștefanov, Polirom, Iași, 2002). Noul Eagleton pare, în aceste condiții, mai degrabă un antiesențialist intrinsecalist, decât unul anti-intrinsecalist, ca Stanley Fish, de pildă. El însuși se declară un „soft esențialist” și pledează pentru o viziune moderată asupra literarului, nerefuzându-i acestuia legătura cu contextul care l-a generat, dar nici posibilitatea de a poseda o sumă de proprietăți interne (între altele, calitatea autoreferențială).
(Conceptul de exemplificare al lui Nelson Goodman – utilizat incognito de Eagleton, în sintagme sporadice, ca monedă curentă preluată via French Theory – se întâlnește și el destul de fertil cu wittgensteinianul „asemănări de familie”, măcar în speța taxinomizării artei/ literaturii, prin refuzul unei ontologii tari și al atributelor necesare și suficiente prin care arta/ literatura se cerea definită în poeticile tradiționale, esențialiste. Din păcate, deși se folosește frecvent de ecourile reflecției lui Goodman în teoria literară actuală, mai ales când își propune să cerceteze nu ce este, ci când este literatura, Eagleton îl ignoră aproape complet pe filosoful american).
Ultimul capitol, „Strategii”, schimbă focalizarea dinspre literar spre teoriile literarului. Ce anume ține laolaltă toate aceste teorii? se întreabă Eagleton. Răspunsul nu-i prea departe, căutați-l în „Teoria literară” sau, dacă nu, chiar în primele capitole ale cărții de față: conceptul „asemănărilor de familie” adaptat la ideea de „strategie”. Plictisiți de atâta varietate? Nu-mi rămâne decât să duc indiscreția mai departe devoalând că pentru Eagleton întreaga teorie literară (ca și filozofia, antropologia, psihanaliza etc.) vede în subiectul său o sumă de strategii, conform cărora literatura, ca și mitul, jocul, actele simbolice etc., lucrează ca un „problem-solving device” (dispozitiv de rezolvare a problemelor) al umanității, din cele mai vechi timpuri până azi.
Dacă în primele capitole teoreticianul englez a căutat fără succes, alături de alții, diferența specifică a literaturii, în partea a doua își redistribuie energia spre conturarea unui gen proxim, care înscrie literatura și cercetarea ei alături de alte discipline. (Impresia e, doar aparent de răsturnare a perspectivei, căci, în fapt, capitolul final, „Strategii”, e tautologic în raport cu restul cărții: dacă în capitolele I-IV se arată că proprietățile x, y, z nu aparțin doar literaturii, ci și altor domenii intelectuale sau forme de limbaj, că diferența specifică a literarului e aproape imposibil de localizat, în „Strategii” aflăm că proprietățile x, y, z aparțin nu doar altor domenii (antropologie, psihologie etc.), ci și literaturii. Relația nu e de simetrie, ci de identitate. Aparenta dinamică teză – antiteză ilustrează de fapt aceeași teză: imposibilitatea definirii literaturii altfel decât prin gen proxim (concepte fuzzy, esențialism slab etc.).
Care este, până la urmă, soluția lui Eagleton pentru o nouă teorie literară/ filozofie a artei? – Teoria literară ca „strategie” și opera literară ca „eveniment” (nu ca obiect), citim în încheierea cărții. Prima e însă o soluție prea laxă, iar a doua – și laxă, și insuficient asimilată (filiera Alain Badiou e prea vagă, nu e o revendicare riguroasă de la conceptul gânditorului francez, ci mai mult o preluare metaforică, o terminologie decorativă. La fel de bine putea fi extrasă din concepția, de acum o sută de ani, a lui A.N. Whitehead, a unei structuri evenimențiale, procesuale a lumii).
Dilema care-l încurcă pe Eagleton (și prin care teoreticienii literaturii ajung, într-un fel sau altul, neo-esențialiști) rezidă în nerezolvarea tensiunii dintre autonomia literarului (de la idealismul german la opera aperta, moartea autorului ș.cl. – un argument și esențialist, și intrinsecalist, literatura autoconstituindu-se dincolo de intenția autorului, de receptor, de mediu, de instituții etc.), și calitatea sa de mind dependent reality, care trimite reflecția asupra literarului în zona extrinsecalismului (literarul fiind subordonat legităților unei entități cu care nu coincide integral – mintea umană). Poziția de acum a lui Eagleton, aceea de anti-esențialist intrinsecalist (literatura nu e caracterizabilă prin anumite proprietăți, suficiente și necesare, dar are un set de proprietăți interne, între care autoreflexivitatea, autoreferențialitatea ș.a.) e încă prea puțin disociată de fantasma autonomiei estetice. Altfel spus, intrinsecalismul post-antiesențialist al lui Eagleton nu e autonomism estetic, dar are, cum să zic, o asemănare de familie suspectă cu vechiul autonomism…
Suita eseurilor din „The Event of Literature” dezamăgește cu siguranță pe cel ce caută aici o nouă teorie literară și chiar o nouă filozofie a artei, și asta în primul rând prin aspectul flagrant de conspect întocmit în vederea unui demers didactic. Sunt și pagini (capitole, bunăoară cel despre „Natura ficțiunii”) nu lipsite de incitație, însă mă tem că, măcar în speța ficțiunii literare, teoreticieni ca N. Goodman, J. Searle, G. Genette sau J.-M. Shaeffer au ridicat înaintea lui Eagleton problematici pe care acesta are aerul că le descoperă aici pe cont propriu. Eagleton surprinde însă nu neapărat prin originalitatea ideilor, cât prin maniera relaxată de rechestionare/ recodificare a lor: acel „Why not?” sau „That doesnʼt mean that…”, promptitudinea prin care identifică o „excepție” de la acel „de regulă” care guvernează reflecția bicentenară asupra literaturii (literatura nu e „morală”? Simplul fapt că nu sunt de găsit romane care să preamărească, azi, virtuțile naziste demonstrează că literatura e morală, că autonomia ei are limite). Că, în genere, teoricismul înalt e combătut cu arme din arsenalul fiziologiei cotidiene (să cerceteze, bunăoară, Searle dacă tușitul sau strănutatul poate fi un act prefăcut, pretended, și abia apoi să vorbim despre ce este literatura…) e însă o opțiune cu dus și întors. Pedagogic, funcționează aproape fără greș (glumițele lui Eagleton detonează scurt și eficient orice aporie) însă, de la un punct încolo, dexteritatea didactică se transformă în dramatizare de amorul artei (v. luxul de a ridiculiza repetat autori nu de primă mână), înmulțind riscurile unei abordări prea „open neck shirted” (patru dintre cele cinci proprietăți ale definiției-soft-a-literaturii-după-Eagleton merg, de pildă, spre aceeași dezarmantă concluzie: literatura nu operează în același fel ca o listă de cumpărături!). Tot didactică va fi fiind și strategia preluării de argumente și exemple ad litteram din volumele anterioare (să nu năucească bieții studenți de atâta diversitate).
Tentația de a expedia întreaga argumentație a unuia sau a altuia printr-un „why not?”, fără alte problematizări, creează, pe de altă parte, senzația că lucrul aplicat cu argumentele prisosește în noua teorie literară. Prea grăbit sau prea asaltat de noi prilejuri de ridicol ce trebuie descăpățânate, Eagleton execută un fel de stand-up comedy contra noilor scutieri ai teoriei, puși la pământ cu concursul filosofiei analitice. Strategia e simplă: iei niște teoreticieni literari prea puțin relevanți la scară planetară și le dai în cap cu Wittgenstein sau cu Putnam; după care închei cu un panseu șic asupra asemănării de familie dintre Tony Blair și clișeul reprezentării extratereștrilor în cinema. Et cela vaut dire gândire critică!
Pe traseul maieuticii post-deconstructiviste, Eagleton se declară la un moment dat în favoarea unei teorii a „literaturilor”, nu a „literaturii” – iată o soluție mai concretă decât sus-zisele „strategie” sau „event”. Înseamnă însă asta o întoarcere la tiparul esențialist ante-formalist al cercetării, la epistema istoriilor literare naționale organiciste, centrate pe opere și autori (în genul lui Lanson, iar la noi Lovinescu și Călinescu)? Nu cred că asta e intenția autorului (căci ce mai poate însemna pentru un leftist nominalist argumentul național?) dar, din păcate, alte detalii nu primim. Jobul teoreticianului literar ar fi acum, se poate totuși deduce, dacă nu acela de a livra o definiție fundațională a literaturii, măcar de a furniza o descriere a literaturilor. Mă tem însă că a manipula astăzi o clasă, o multitudine („literaturi”) în locul unui individ („literatura”) nu mai e atât de simplu ca pe vremea lui Lanson. Scăpând de riscul esențialist al individului (căutăm acel ceva ce aparține doar individului numit literatură), riscul multitudinilor (chiar gândite pe principiul mai avansat al asemănării de familie) stă în potențialul lor inflaționist, asociat imposibilității de a defini conform unui set limitat de proprietăți: care e limita dincolo de care nu se mai poate vorbi de literaturi? Câte literaturi există/ pot exista? Care sunt condițiile generării unei literaturi? etc. Mai devreme sau mai târziu, vom avea nevoie de un set de proprietăți „suficiente și necesare” pentru a avansa o definiție sau o bază de discuție liminară. Cu sau fără ferma adeziune a autorului, asta e în fond concluzia cărții.