Tuzla e un oraş industrial din Bosnia cu o populaţie de o sută şaizeci de mii de locuitori. Pînă cînd n-a fost distrus de privatizare, fusese cel mai important centru industrial al regiunii. Azi sînt de a
proape două ori mai mulţi şomeri decît angajaţi.
În toată Bosnia, şomajul atinge aproape şaizeci la sută. Federaţia bosniacă, în realitate extrem de laxă şi de decentralizată, e guvernată efectiv de Uniunea Europeană. Cu rezultate catastrofale. Cum se ştie, pe vremea războaielor sud-slave, în afară de Kosovo, aici au avut loc ciocnirile etnice cele mai sîngeroase. Luna trecută lumea, respectiv acea parte nesemnificativă a mass media est- şi sud-est-europene care s-a obosit să menţioneze măcar această ţară uitată de lume şi lipsită de speranţă, s-a arătat interesată doar de pericolul conflictelor etnice (numite uneori dispreţuitor „tribale”) şi a celor religioase.
Uneori s-a profetizat că sîrbii, croaţii şi „bosniacii” (adică musulmanii bosniaci – căci, altfel, sîrbii şi croaţii din Bosnia sînt tot „bosniaci”) se vor apuca din nou să se măcelărească între ei, de vreme ce pentru opinia publică europeană educată acesta este rolul popoarelor est-europene în scenariul mondial. Lupta ce are loc în Ucraina se potriveşte cu „naraţiunea” orientalistă care pune în discurs Europa de Est ( Est / Vest, EU / Putin, naţionalişti / democraţi, liberali / postcomunişti, „imperiu” rusesc şi / sau american). Groaznica tragedie ucraineană e, din punct de vedere politic, tocmai opusul revoltelor sud-slave: în Ucraina s-au aruncat în luptă dreapta şi extrema dreaptă anti-rusească şi cea pro-rusească, adică, într-un sens abstract, „puterea” şi „poporul”, dar reprezentanţii cei mai activi ai acestuia din urmă sînt huligani microbişti neonazişti (Pravii Sektor), pe cînd prima e reprezentată de lunetiştii KGB-ului ucrainean. Tipologic opoziţia e clasică: de o parte conflictul politic pur (de putere), iar de cealaltă criza socială şi revolta populară în stare pură.
Nu prea se vorbeşte de Tuzla.
Deşi, între timp, revolta muncitorească de acolo s-a extins şi la Sarajevo şi Banja Luka, pentru a cuprinde mai apoi Bosnia toată. Apoi Kosovo. Muntenegru. Şi Macedonia. Dar asta nu mai ajunge în presa din Ungaria, România, Polonia sau Europa de Est în general. Pînă şi în Vest informaţii în această privinţă sînt de găsit tot mai mult doar pe internet, deşi o mişcare socială teritorial atît de vastă, de intensă, de amplă şi de profundă n-a mai văzut Europa – şi lumea – de la 1989 încoace.
Între timp, în Bosnia, muncitorii şi studenţii revoltaţi ocupaseră clădiri publice şi au obţinut demisia – fără succesori – a unor guverne regionale („cantonale”). Pînă la urmă, ei au obligat forţele armate să dea înapoi. Mişcarea a fost pornită de comitetele sindicale ale marilor fabrici sortite privatizării ori închiderii.
Ele au cerut ca fabricile privatizate să fie cedate comunităţii producătorilor – şi nu statului! A renăscut cît ai clipi ideea autoorganizării producţiei, aceea de a crea consilii muncitoreşti. De cînd există mişcare muncitorească europeană – adică de pe la mijlocul secolului al XIX-lea –, această revendicare e neschimbată.
E permanentă.
Muncitorii cer demisia imediată a tuturor autorităţilor, guvernelor şi direcţiunilor de fabrică. Şefii se şi grăbesc să-şi ia tălpăşiţa.
Muncitorii cer reprimirea în societate a şomerilor, care fuseseră excluşi în felul acesta, respectiv punerea sub control democratic – popular! – a politicii de bunăstare şi a îngrijirilor sociale.
Ei doresc ca salariul funcţionarilor de toate felurile şi nivelurile să nu fie mai mare decît salariul mediu al muncitorilor care-şi cîştigă pîinea cu forţa braţelor. O revendicare ce datează încă de pe vremea Comunei de la Paris!
Spre deosebire de fanteziile presei pariziene de lux despre grobienii balcanici fără pantofi şi locuind la marginea oraşelor, protestatarii cărau pancarte imense pe care stătea scris:
„MOARTE NAŢIONALISMULUI!”
Pe diversele afişe şi placarde din Sarajevo, Banja Luka, Priştina sau Skopje, apelurile încep în felul următor: „NOI, ANTIFASCIŞTII DIN TUZLA…”
Mai zi ceva!
După ce au răsturnat organele de stat, muncitorii revoltaţi n-au preluat puterea, ci au desfiinţat-o şi, cît ai zice peşte, au introdus o democraţie participativă, directă, sub forma „forumurilor cetăţeneşti”, care se aflau în şedinţă permanentă, la fel ca în cazul oricărei revoluţii populare care se ia în serios. Aceste forumuri se cheamă, de fapt, „plenurile cetăţenilor şi cetăţencelor”, în spiritul a ceea ce la Budapesta organele competente (de presă) consideră a fi doar un capriciu ce ţine de teoria gender, izolat, marcat de un feminism elitist, de campus, adică dezrădăcinat, (iudeo-)liberal, cosmopolit şi decadent. În timp ce oamenii despre care vorbim sînt proletari sud-slavi şi albanezi ce caută în magazinele second, poartă bluze chinezeşti şi cojoace din piele de oaie primite de la rudele de la ţară.
Fapt e că sînt bătăuşi. Se năpustesc cu mîinile goale – şi cu succes – asupra trupelor de intervenţie, care au aceeaşi origine socială şi pot fi destul de duri, dar care par că luptă fără prea multă tragere de inimă.
Mişcarea nu e condusă de avangarda bolşevică, bine organizată a clasei muncitoare.
Nimeni n-o conduce.
Mişcarea nu are candidaţi la preşedinţie sau la deputăţie. Nu vrea noi alegeri. Nu vrea directori de fabrică.
Vrea să trăiască fără superiori.
Muncitorii regiunii sud-slave n-au citit cele cîteva sute de monografii izvorîte dintr-un liberalism de duzină în titlurile cărora putem citi lucruri precum: „de la clasă la identitate” (săptămîna trecută s-a lansat o asemenea carte la Budapesta, scrisă de un excelent coleg croat).
Dar n-au citit nici măruntele noastre scrieri anarhomarxiste, care propuneau odinioară dispersia proprietăţii şi distribuirea egală a puterii, la fel ca plenurile cetăţeneşti din Bosnia şi Muntenegru. N-au trebuit să răsfoiască de zor bibliografiile şi anexele. De cum s-a declanşat caftul şi-a început scandalul, au ştiut de-ndată ce-i de făcut.
În sfertul de secol care a trecut de la 1989 a părut că popoarele est- şi central-europene uitaseră limba revoluţiei, opoziţia faţă de proprietate şi putere, faţă de autoritate şi stat, limba societăţii fără clase, a internaţionalismului, a antimilitarismului, a antifascismului – şi a antisexismului! (Dar mişcările din anul trecut şi din anul acesta din România au arătat însă că măcar o parte a muncitorilor protestatari vorbeşte cursiv pînă şi limba ecologiei serioase.)
Oamenii acceptaseră sau suportaseră dialectul politic al etnicismului, al elitismului de piaţă, al paradei statului-naţiune sau al „Europei” (prin părţile noastre, aceasta din urmă nu prea înseamnă altceva decît recunoaşterea clientelară, calică a superiorităţii claselor domnitoare şi a ordinii dominante din ţările bogate).
Şi iată.
După ce stafia c…-ului n-a prea mai dat prin Europa, ne trezim că zdrenţuroşii regiunii sud-slave vorbesc limba revoluţiei de parcă le-ar fi limbă maternă!
S-a terminat cu ora de religie sau de germană şi putem merge în faţa blocului, unde începe viaţa adevărată, unde copiii de muncitori îşi pot vorbi limba maternă.
Pe asta.
În timp ce treceam în revistă materialele video sau scrise trimise de colegii mei care se pricep mai bine – şi citesc în sîrbocroată –, îi spusesem cuiva la telefon: „nu peste mult vor flutura drapelele roşii şi cele negre”, iar asta tocmai în timp ce mă uitam pe internet la nişte fotografii din ziarul Magyar Szó [Cuvîntul ungar] din Novi Sad (nu tocmai ultrastîngist) – participanţii la demonstraţia de solidaritate purtau drapelele roşii şi negre ale revoluţiei! Muncitorii şi studenţii din regiune sînt mai rapizi ca mine, simpatizantul de la distanţă.
Iată ce scrie Boris Buden:
„Nu trebuie să punem botul la logica în care iraţionalul e opus raţionalului, iar barbarul civilizatului, căci asta e aceeaşi logică prin care am ajuns la această situaţie fără ieşire. În violenţele ce tocmai au izbucnit eu văd un gest raţional. Nu l-aş numi <violenţă fondatoare>, ci acţiune creativă. E vorba de un moment în care deconstrucţia unor raporturi sociale vechi şi construcţia unora noi are loc simultan. E gestul suveranităţii, distrugerea socialităţii care le-a fost impusă oamenilor de sistemul existent, degenerat la stadiul de autodistrugere socială, şi instituirea unor raporturi sociale noi, în afara instituţiilor existente, pe ruinele acestora.
La Tuzla, a doua zi după demonstraţiile violente, oamenii au curăţat molozul şi gunoiul, iar asta n-a fost o <trezire> dintr-o presupusă <stare de ebrietate>, ci gestul introducerii autocontrolului. Oamenii ştiau că statul e mort şi ei înşişi trebuie să cureţe, nu după ei, ci înaintea lor. Ei sînt cei suverani, nu statul. Plenul a fost următoarea mişcare logică. E vorba de un început, de crearea unei noi socialităţi, care-şi va produce ea însăşi formele sale de expresie politică şi instituţională.
Aceşti oameni ştiu că Bosnia-Herţegovina nu e pur şi simplu un failed state, ci o închisoare <identitată> în care, în ultimii ani, a avut loc procesul autodistrugerii sociale perfecte.
Plenurile sînt germenii autocreării sociale. Ele reprezintă începutul unui alt proces, mai incert, despre care nu putem spune astăzi nimic mai mult decît că e democratic într-un mod credibil, printre altele pentru că e în stare să prelucreze în mod raţional pînă şi propria-şi violenţă. Dar să nu ne amăgim. Forţele thermidor-ului, ca-ntotdeauna, se pregătesc deja pentru un răspuns nemilos.” (Traducere după traducerea în maghiară realizată de Viktória Radics.)
Adesea uităm că discursul egalitar e de două feluri: 1. O versiune e cea a redistribuţiei, care acceptă autoritatea instanţei menite să creeze egalitate (dreptate socială) – de obicei, statul. Criticii burghezi ai social-democraţiei clasice şi ai statului de tip sovietic cunosc doar această versiune. 2. Cealaltă versiune operează tocmai cu subminarea instanţelor de autoritate (printre altele, a statului redistributiv şi a celorlalte ierarhii moderne), cu autonomia comunităţilor biopolitice de consumatori şi producători, cu eliminarea medierilor, cu ştergerea sistematică a diferenţei dintre „corporal” şi „spiritual”, cu desfiinţarea proprietăţii. Ea nu face proprietatea mai dreaptă (fie ea de stat sau privată), ci o expropriază la modul absolut şi, prin asta, tot la modul absolut, transformă viaţa în ceva subiectiv.
În timp ce în regiunile sud-slave „rămase în urmă” muncitorii zdrenţăroşi anihilează, în spiritul c…-ului şi al a…-ului, ierarhia şi puterea, Franţa cea „progresistă” şi „modernă” devine – cu o viteză uluitoare – tot mai fascistă: demonstraţii de sute de mii de oameni împotriva homosexualilor şi a imigranţilor, pe deasupra cu accente brutal antifeministe; atacuri poliţieneşti şi teroriste împotriva taberelor de ţigani cu sprijinul ministrului de interne „socialist”; în Elveţia cea „democrată” – un referendum victorios şi fructuos împotriva imigranţilor; în Marea Britanie cea „liberală” – măsuri guvernamentale împotriva drepturilor sociale ale imigranţilor; în Germania „antinazistă” – campanii de propagandă împotriva imigranţilor, adică tocmai împotriva noastră, a est-europenilor… „Intelectualii progresişti” de la Budapesta cred (fără niciun temei) că forţele de centru-dreapta (şi uneori de centru-stînga) din Vest nu vor să ia vîntul din pînzele extremei drepte, pentru că aşa ceva se poate întîmpla doar în Ungaria: pe cînd, în privinţa asta, Ungaria corespunde perfect normelor occidentale. Că, din acest motiv, dreapta ungurească e criticată în Europa Occidentală (de altfel, obiectiv vorbind, în mod corect şi justificat) ţine doar de o compensare a conştiinţei rele a liberalilor, social-democraţilor şi verzilor occidentali.
Revoluţiile sînt, bineînţeles, înăbuşite, aşa cum au fost ele în 1871, 1919, 1934, 1956, 1968, 1981 – uneori chiar cu concursul activ al liderilor revoluţiei, aşa cum s-a întîmplat în Rusia în 1921 sau în Polonia după 1989. Asta ar putea deveni şi soarta protestatarilor bosniaci, kosovari, muntenegreni sau macedoneni, care nu prea au încă o „intelectualitate organică”.
Slavoj Žižek scrie:
„Demonstraţiile din Bosnia indică faptul că pasiunile etnice nu pot fi domesticite prin impunerea cu forţa a codexului liberal. Liberalii mainstream cred că trebuie să alegem între libertatea liberală şi opresiunea fundamentalistă. Pe cînd conflictul dintre permisivitatea liberală şi fundamentalism e, la urma urmei, unul fals – cercul magic al două poluri care se produc şi se fugăresc unul pe celălalt. Ceea ce spusese Max Horkheimer despre fascism şi capitalism în 1930 (cei care nu critică şi capitalismul, să nu zică nimic despre fascism) e valabil şi pentru fundamentalismul zilelor noastre: cine nu e dispus să critice democraţia liberală, să tacă din gură în ce priveşte fundamentalismul. Răspîndirea fascismului e eşecul stîngii şi demonstrează că există un potenţial revoluţionar şi o frustrare pe care stînga n-a fost încă în stare să le mobilizeze. – Înainte de demonstraţiile de masă din prezent, în Bosnia-Herţegovina şi în alte state exiugoslave doar pasiunile etnice şi cele religioase au reuşit să provoace asemenea mobilizări. În vara lui 2013 s-au organizat două demonstraţii de masă în Croaţia, unde e o mare criză economică, cu şomaj şi disperare profundă. Sindicatele angajaţilor din comerţ au încercat să organizeze o adunare masivă pentru drepturi muncitoreşti, în timp ce naţionaliştii de dreapta s-au revoltat împotriva autorizării alfabetului chirilic. Croaţia nu e deloc o excepţie: din Balcani pînă în Scandinavia, din America pînă în Israel, din Africa Centrală pînă în India se vede la orizont o nouă epocă întunecată, în timp ce valorile iluministe stau să dispară. Pasiunile etnice şi cele religioase aşteaptă deja de ceva vreme, noutatea e lipsa de pudoare cu care se laudă. Protestatarii bosniaci se ridică însă împotriva elitelor naţionaliste, căci în sfîrşit poporul bosniac şi-a dat seama cine e duşmanul lui adevărat: nu alte etnii, ci propriii săi conducători, care se fac că îi apără de alte popoare. Ei se revoltă şi împotriva UE [aşa cum am reamintit: Bosnia e guvernată de Uniunea Europeană], căci aceşti deputaţi putred de bogaţi colaborează cu elitele naţionaliste şi mediază între ele. Chiar dacă protestele îşi pierd din intensitate, rămîne scînteia speranţei. Ca atunci cînd după terminarea Primului Război Mondial, soldaţii din tabere opuse au ajuns să fraternizeze…” (Traducere după traducerea în maghiară realizată de Viktória Radics.)
Aş nota doar că Uniunea Europeană „se gîndeşte” (bun cuvînt!) să trimită noi trupe în Bosnia…
Srećko Horvat evocă vorbele din 1968 ale lui Pier Paolo Pasolini, din perioada bătăliei de la Valle Giulia, cînd studenţii protestatari din clasa de mijloc i-au rănit pe jandarmi. La vremea aceea, simpatia lui Pasolini s-a îndreptat către poliţişti, care erau proletari şi pe care aroganta nouă stîngă îi privea de sus şi cu scîrbă (ca agenţi conformişti şi represivi ai puterii). Horvat povesteşte că, la demonstraţia de la Sarajavo, muncitoarele le-au strigat trupelor de intervenţie: „Treceţi de partea noastră!” Sînt de acord: asta e propoziţia corectă. Aceste muncitoare cu batic ştiu foarte bine ce vorbesc. Doar vorbesc limba maternă a revoluţiei.
E fantastic că n-au conducători, nu propun nicio soluţie „nemaiauzită”, nu vor niciun alt guvern. Nu doresc niciun fel de guvern.
Asta e.
Nu e nevoie de niciun fel de guvern.
Poporului îi e bine şi fără guvern. Se poate autoguverna de minune. Există speranţă. Pînă şi în aceste vremuri aşa de întunecate cum de mult n-au mai fost, în mijlocul obscurităţii – există speranţă. Aceeaşi speranţă. Mereu aceeaşi.
Traducere de Alexandru Polgár