Liceenii anti-rock&roll şi imposibila schimbare la faţă a României

Cu aproximativ două săptămâni în urmă în urmă, Fundaţia Soros a dat publicităţii un studiu care descrie pe larg preferinţele şi atitudinile adolescenţilor din România. Studiul se apleacă către o generaţie care nu a cunoscut deloc comunismul, care a fost educată şi crescută în spiritul democraţiei şi al economiei de piaţă, acel obiectiv  de aur al  întunecoasei tranziţii în care şi-au trăit anii copilăriei…Poate tocmai datorită acestei particularităţi biografice majoritatea comentariilor pe marginea studiului s-au focalizat pe valorizarea de către acest grup de vârstă a perioadei comuniste, pe care nu au cunoscut-o direct. Inclusiv Fundaţia Soros accentuează acest aspect prin comunicatul de presă afişat pe site  şi prin organizarea unei dezbateri întitulate „Istoria comunismului în educaţia românească”, împreună cu IICCMER. Această abordare canalizează dezbaterea pe un drum deja bătătorit, trăgând semnale de alarmă false şi lăsând în umbră alte aspecte importante pe care studiul le scoate în evidenţă. Zic false pentru că, din câte observ citind studiul  (disponibil pe pagina www.soros.ro, secţiunea publicaţii) adevărata problemă mi se pare a fi în altă parte, fiind mult mai complexă decât simpla “nostalgie” a unor vremuri netrăite.

Ce ne relevă cercetarea Soros, cum arată adolescentul anului 2010?  Din datele prezentate în studiu se desprinde chipul unui adolescent mai degrabă oţărât şi apatic, mult mai dezamăgit de performanţele sistemului decât părinţii săi[1], care, cu cât înaintează în vârstă, cu atât devine mai nesatisfăcut: numărul celor mulţumiţi de funcţionarea sistemului democratic şi a economiei de piaţă este de două, respectiv de trei  ori mai mic în clasele a XII-a decât în clasele a VIII-a. În paralel cu această nemulţumire, creşte  şi valorizarea trecutului comunist. Interesant este că valorizarea tot mai pronunţată a trecutului comunist merge în paralel cu fenomenul de descreştere a radicalismului politic, manifestat prin acceptarea unui regim militar[2] şi cu o toleranţă sporită faţă de diferite minorităţi sexuale, etnice sau religioase. Altfel spus, cu cât înaintează în vârstă, cu atât adolescenţii devin mai toleranţi faţă de homosexuali, bolnavi de SIDA, maghiari, evrei, romi  şi încep să evalueze pozitiv  sistemul democratic[3]. Tendinţă care ar fi cumva firească daca nu ar fi însoţită de o sporire a nostalgiei pentru comunism şi de o creştere tot mai pronunţată a insatisfacţiei faţă de performanţele democraţiei şi chiar de un abandon simbolic al comunităţii politice din care fac parte (nu se mai simt mândri de calitatea de cetăţeni ai României).

Avem oare de-a face cu o revigorare a  ideologiei de stânga în rândul adolescenţilor? Răspuns este mai degrabă negativ. Adolescenţii din România nu tind să adopte valori stângiste, ba din contra. Cercetarea măsoară adeziunea elevilor pentru un set de valori liberale versus valori de stânga, social democrate, iar răspunsurile oferite îi situează pe adolescenţii români într-o zonă călduţ-centristă, cu o foarte, dar foarte uşoară înclinare a balanţei în favoarea modelului social democrat. Totuşi, cu cât cresc, cu atât elevii tind să prefere valorile social-economice ale modelului liberal. Astfel, este absolut neclar cum ajunge autorul capitolului „Tinerii români şi sistemul politic: a fi sau a nu fi  cetăţean” la prăpăstioasa concluzie că adolescenţii de azi „vor fi cetăţeni care consideră că statul ar trebui să fie puternic, să intervină în domeniul economic şi, mai cu seamă, să fie responsabil pentru bunăstarea fiecărui individ”. Pe ce se bazează când formulează acest argument? Concluzia este cu atât mai bizară şi pică ca din cer cu cât acelaşi autor constată, ceva mai devreme, că „scorul mediu (al răspunsurilor) este apropiat de valoarea medie a scalei, sugerând că elevii  încă nu şi-au dezvoltat o preferinţă clară cu privire la modelul de economie de piaţă pe care l-ar prefera” şi că “se poate observa că elevii din clasele mai mari au scoruri medii mai apropiate de modelul liberal, pe când elevii din clasele mai mici au scoruri medii mai apropiate de modelul social-democratic”. Altfel spus, o dată cu avansarea în vârstă, adolescenţii tind să prefere mai degrabă modelul liberal, iar dacă această tendinţă se menţine, nu văd cum putem ajunge să avem o generaţie de cetăţeni ce aşteaptă rezolvarea tuturor problemelor de către stat, mai ales că aceşti viitori elevi denotă o pozitivare fără echivoc a competiţiei, pe care o văd ca un “lucru bun, care îi ajută pe oameni să muncească mai mult, să dezvolte idei noi”. Cei ce se tem că fantoma comunismului bântuie în rândul tinerilor de mâine nu au motive de frică, adolescenţii noştri îmbrăţişează lent, dar sigur, modelul liberal promovat de discursul oficial.

Ce înseamnă toate astea? Cum se explică coexistenţa preferinţei crescânde pentru un sistem democratic cu valorizarea tot mai mare a trecutului comunist, fără o adeziune reală la valorile stângii? Moşteneşte generaţia post-decembristă  sindromul părinţilor, care preferă democraţia altor forme de guvernare, dar considera comunismul o idee bună?

Probabil că da, dar nu acesta este lucrul cel mai grav, nu asta mă şochează. Alarmantă mi se pare refugierea tinerilor în distopii paseiste, în locul zămislirii unei utopii proprii,  precum şi retragerea adolescenţilor din faţa politicului. Se retrag din faţa politicului atunci când afirmă că pentru un bun cetăţean nu este important să se informeze despre politică (46%), nici să discute despre politică (66%), când preferă sistemul democratic, dar boicotează participarea politică şi o limitează la simpla exercitare a dreptului la vot.

Ce fel de tineri ne înfăţişează deci studiul?

Nişte adolescenţi care recunosc, cu un realism feroce, că doar relaţiile contează daca vrei sa schimbi ceva şi mai puţin participarea la o acţiune de protest. O generaţie îmbătrânită prematur, uzată, blazată înainte de a începe să muşte din viaţă.  

Adolescenţi anti-rock&roll, lipsiţi de simţul  protestatar, a căror singură formă de revoltă este pasivitatea în faţa unui sistem-caracatiţă, atitudine ce nu face decât să perpetueze viciile sistemului actual. Adolescenţii bătrâni, supuşi, pentru care cea mai importantă trăsătură a unui bun cetăţean este respectarea legilor (88%), mai degrabă decât ignorarea unei legi care încalcă drepturile omului (54%) sau participarea la o acţiune de protest paşnic (62%). Nişte adolescenţi de un cinism anormal  pentru  vârsta lor, ale căror idealuri par a se sparge în cioburi atunci când se lovesc de zidul realităţii. Cu ajutorul studiului, reuşesc să desluşesc o generaţie  care este anti-sistem în cel mai convenţional mod posibil, construindu-şi marea utopie adolescentină în jurul unei distopii moştenite de la părinţi, precum nostalgia comunismului, în locul plăsmuirii unui mare vis plasat în viitor, în viitorul lor sau chiar al copiilor lor. În 62 % dintre cazurile în care părinţii au o atitudine favorabilă faţă de trecutul comunist, copiii preiau această opinie, în timp ce 60% dintre cei care consideră informarea despre politică ca fiind importantă se informează pe această temă de la părinţi. Unde este rebeliunea acestei generaţii?  Cine este responsabil pentru sucombarea elanului lor protestatar uneori înainte ca acesta să prindă contur?

Cu certitudine, o responsabilitate uriaşă o joacă performanţa sistemului, care tinde să împingă pe oricine într-o zonă de cinism amorf. Clientelismul, corupţia, dispreţul pentru cetăţean îl fac pe adolescentul de azi să se refugieze din calea acestui „sistem ticăloşit” şi a ceea ce el consideră a fi chintesenţa sa – politicul. Numai că prin eliminarea politicului, suntem condamnaţi la o disoluţie graduală a comunităţii colective, la o atomizare a societăţii care ne va lăsa pradă unor activităţi de rutină, considerate importante, precum munca din greu (62%), competiţia cu semenii şi consolidarea propriei bunăstări, ceea ce finalmente ne va arunca în arena unei lupte crâncene între semeni.

Pentru adolescenţa furată a acestei generaţii sunt responsabili şi intelectualii. Frustrarea şi insatisfacţia sunt chintesenţa adolescenţei, dar grav e când această frustrare se dezumflă în resemnare placidă, în clişee de care geme opinia publică românească, precum antisemitismul sau fantasmele autoritariste.  Intelectualii sunt de vină pentru că nu au oferit tinerilor o alternativă valabilă, în jurul cărora să se coaguleze revolta adolescenţilor. Captivi ai unui discurs riguros anti-comunism, ei au lăsat adolescenţilor ca singură formulă de revoltă valorizarea, prin opoziţie, a comunismului mult criticat, un proces la fel de mecanic şi străin de spiritul critic ca şi anti-comunismul. Sunt prea multe idei uzate şi convenţionale în spaţiul nostru public, prea puţine idei sau mişcări cool, care să jongleze cu idei radicale, poate chiar uşor iresponsabile, uneori chiar anarhiste, dar atractive pentru un adolescent de 15 ani. În lipsa lor, adolescenţii noştri  preferă să meargă la biserica în loc să protesteze[4], cred în extratereştri[5] şi în viaţa de apoi[6] în loc să creadă în puterea lor de a schimba lumea.

Şi atunci, de ce ne facem griji cu privire la predarea trecutului comunist în sistemul românesc de educaţie, din moment ce copiii oricum se încred, cum şede bine unui adolescent cuminte şi cu scaun la cap, în judecata părintească? Oare lipsa de propagandă anti-comunistă în şcoli să fie problema acestei generaţii sau mai degrabă pasivitatea şi  lipsa spiritului critic, absenţa detaşării de ideile pre-fabricate, facile, servite pe tavă?  

physical therapy salary
muscular dystrophy association
megabus promotion code
macys printable coupons
chase banking online