Mohamed Hassan, în dialog cu Grégoire Lalieu & Michel Collon
Mohamed HASSAN este specialist în geopolitică și în lumea arabă. Născut la Addis Abeba (Etiopia), a luat parte la mișcările studențești din timpul revoluției socialiste din 1974, care a avut loc în țara sa. A studiat științe politice în Egipt, înainte de a se specializa în administrație publică la Bruxelles. Diplomat pentru țara sa în anii ’90, a lucrat la Washington, Pekin și Bruxelles. Coautor al volumului Irak sous l’occupation [Irak sub ocupație] (EPO, 2003), a contribuit la diverse lucrări colective despre naționalismul arab și mișcările islamice, cât și despre naționalismul flamand. Este unul din cei mai avizați cunoscători contemporani ai lumii arabe și musulmane.
După Tunisia și Egipt, revoluția arabă va învinge și în Libia?
Ce se întâmplă acum în Libia este diferit. Absența libertății era flagrantă în Tunisia și Egipt. Însă condițiile sociale deplorabile sunt cele care au determinat, de fapt, tinerii să se revolte. Tunisienii și egiptenii nu mai întrezăreau nici un viitor.
În Libia, regimul lui Muammar Gaddafi este unul corupt, deține monopolul asupra unei mari părți din bogățiile statului și a reprimat în permanență, cu duritate, orice tentativă de opoziție sau contestare. Dar condițiile sociale ale libienilor sunt mai bune decât în țările vecine. Speranța de viață în Libia este mult mai însemnată decât în tot restul Africii. Sistemul de sănătate și cel educațional este convenabil. Libia este, de altfel, una din primele țări africane care a eradicat malaria. Chiar dacă există inegalități puternice în distribuția avuțiilor, PIB-ul pe cap de locuitor este de aproape 11 000 de dolari. Unul din cele mai ridicate în întreaga lume arabă. Prin urmare, nu vom putea depista aceleași condiții obiective care au condus la revoltă populară în Tunisia și Egipt.
Și-atunci cum explicați ceea ce se întâmplă în Libia?
Pentru a înțelege mai bine evenimentele din prezent, ar trebui să le replasăm în contextul lor istoric. Cândva Libia a fost o provincie otomană. În 1830, Franța a acaparat Algeria. Mai mult decât atât, guvernatorul egiptean Mohamed Ali, aflat sub tutela Imperiului Otoman, ducea o politică din ce în ce mai independentă. Pe de o parte, prezența francezilor în Algeria, pe de alta – Mohamed Ali în Egipt, au provocat teama otomanilor că vor pierde controlul în regiune: așa că și-au trimis trupele în Libia.
În perioada aceea, frăția Senoussi exercita o influență extrem de puternică în țară. Aceasta a fost înființată de către Sayid Mohammed Ibn Ali as Senoussi, un algerian care, după ce și-a făcut studiile în țara sa și în Maroc, a mers să predice propria viziune despre islam în Tunisia și în Libia. La începutul secolului al XIX-lea, Senoussi a început să adune numeroși adepți, însă el nu era văzut prea bine de către anumite autorități religioase otomane pe care le criticase în predicile lui. După un pelerinaj prin Egipt și la Mecca, Senoussi a decis să se exileze definitiv la Cirenaica, în estul Libiei.
Confreria lui s-a dezvoltat astfel, orânduind viața în regiune, percepând taxe, aplanând conflictele dintre triburi etc. Deținea chiar propria armată, oferindu-și serviciile pentru a escorta caravanele negustorilor care se aflau în trecere pe acolo. În sfârșit, frăția Senoussi s-a transformat în guvernul de fapt din Cirenaica, lărgindu-și influența până în nordul Ciadului. Dar apoi au sosit puterile coloniale europene care s-au stabilit în Africa, divizând regiunea subsahariană a continentului. Acest fapt a avut un impact negativ asupra confreriei Senoussi. Invazia Libiei de către Italia va periclita și mai mult hegemonia frăției în regiune.
În 2008, Italia a plătit Libiei despăgubiri pentru crimele coloniale. Chiar atât de îngrozitoare a fost colonizarea? Sau Berlusconi a dorit să intre în grații pentru a putea încheia acorduri comerciale cu Gaddafi?
Colonizarea Libiei a fost atroce. La începutul secolului XX, o grupare fascistă a început să difuzeze materiale propagandistice, pretinzând că Italia, învinsă de armata etiopiană în bătălia de la Adoua din 1896, trebuie să restabilească primatul omului alb asupra continentului negru. Marea națiune civilizată trebuia spălată de afrontul adus de mârșăvia barbarilor. Propaganda mai afirma că Libia era o țară sălbatică, locuită de câțiva nomazi rătăciți, dar care le-ar conveni de minune italienilor, pentru a se oploși prin acele ținuturi agreabile, cu un peisaj de carte poștală.
Invazia Libiei a dus apoi la războiul turco-italian din 1911, un conflict extrem de sângeros, soldat cu victoria Italiei un an mai târziu. În tot acest timp, puterea europeană nu deținea controlul decât în regiunea Tripolitania și trebuia să facă față unei rezistențe tenace în restul țării, mai ales în Cirenaica. Clanul Senoussi îi sprijinea pe Omar Al-Mokhtar, care ducea în munți o luptă de gherilă remarcabilă. A provocat daune considerabile armatei italiene, chiar dacă aceasta din urmă era mai bine echipată și numeric superioară.
În sfârșit, pe la începutul anilor ’30, Italia lui Mussolini a luat măsuri radicale pentru a anihila rezistența. Represiunea a devenit un eveniment extrem de feroce, iar unul din călăii cheie, generalul Rodolfo Graziani, avea să scrie: „Soldații italieni erau ferm convinși că au fost investiți cu o misiune nobilă și civilizatoare. Trebuiau așadar să îndeplinească această îndatorire umană, oricare i-ar fi fost prețul. Dacă libienii nu vor lua aminte la prețul celor ce li se propun, atunci italienii vor trebui să ducă o luptă neîntreruptă împotriva lor și chiar vor nimici întreg poporul libian ca să aducă pacea, pacea țintirimelor.”
În 2008, Silvio Berlusconi a plătit Libiei compensații pentru crimele coloniale. Este, bineînțeles, un demers interesat: Berlusconi și-a dorit să intre în grațiile lui Gaddafi pentru a încheia apoi parteneriate economice. Cu toate acestea, se poate spune că poporul libian a suferit teribil pe de urma colonialismului. Iar a vorbi despre genocid nu este o exagerare.
Cum și-a câștigat Libia independența?
În timp ce coloniștii italieni reprimau rezistența din Cirenaica, liderul frăției Senoussi, Idriss, s-a exilat în Egipt pentru a negocia cu britanicii. După cel de-al Doilea Război Mondial, imperiul colonial european a început să se dezintegreze, iar Libia a devenit țară independentă în 1951. Sprijinit de Marea Britanie, Idriss a preluat puterea. Cu toate acestea, o parte a burgheziei libiene, influențată de naționalismul arab care s-a dezvoltat la Cairo, își dorea ca Libia să fie alipită Egiptului. Însă puterile imperialiste nu-și doreau să vadă cum ia naștere și se dezvoltă o mare națiune arabă. Au sprijinit, prin urmare, independența Libiei, plasându-și marioneta în teren, pe Idriss.
Iar regele Idriss a răspuns așteptărilor?
Absolut. Odată cu independența, cele trei regiuni care formează Libia – Tripolitania, Fezzan și Cirenaica – au fost reunite într-un sistem federal. Însă trebuie știut că teritoriul Libiei este de trei ori mai mare decât Franța. Din cauza lipsei infrastructurii, granițele acestui teritoriu n-au putut fi clar stabilite decât după inventarea avionului. Iar în 1951, țara număra nu mai mult de un milion de locuitori. În plus, cele trei regiuni nou reunificate aveau o cultură și o istorie foarte diferite. În sfârșit, țara mai ducea lipsă și de căile care ar fi permis regiunilor să comunice între ele. De fapt, Libia se afla într-un stadiu extrem de înapoiat, nu era o națiune adevărată.
Ați putea preciza acest concept?
Statul-națiune este un concept legat de apariția burgheziei și a capitalismului. În Europa, în timpul Evului Mediu, burghezia capitalistă dorea să-și extindă comerțul la o scară cât mai largă posibil, dar era împiedicată de tot felul de bariere ale sistemului feudal. Teritoriile erau fărâmițate în numeroase mici entități, ceea ce incumba negustorilor să achite un număr foarte mare de taxe pentru a-și putea livra marfa dintr-o partea în alta. Fără a mai pune la socoteală numeroasele privilegii pe care trebuiau să le acorde seniorilor feudali. Toate aceste bariere au fost înlăturate prin revoluțiile burgheze capitaliste care au favorizat crearea statelor-națiune, cu marile lor piețe naționale neîngrădite.
Dar națiunea libiană a fost creată în timp ce se afla încă într-un stadiu precapitalist. Nu avea infrastructură, o mare parte a populației mai era încă nomadă și imposibil de controlat, discrepanțele erau și ele foarte mari în sânul societății, se mai practica sclavagismul. Mai mult, regele Idriss nu avea nici un proiect de dezvoltare a țării. Depindea în totalitate de ajutoarele americane și britanice.
De ce avea susținerea Marii Britanii și a Statelor Unite? E vorba de petrol?
În 1951, petrolul libian nu fusese încă descoperit. Însă anglo-saxonii aveau baze militare în această țară care ocupa o poziție strategică pentru controlul Mării Roșii și al Mediteranei.
Abia în 1954, un texan bogat, Nelson Bunker Hunt, a descoperit petrolul libian. La vremea aceea, petrolul arab se vindea în regiune cu 90 de cenți barilul. Dar petrolul libian era cumpărat cu 30 de cenți, într-atât de înapoiată era țara asta. Era, poate, cea mai mizeră din întreaga Africă.
Dar banii pătrundeau în țară totuși datorită petrolului. La ce erau folosiți?
Regele Idriss și clanul său, cei din frăția Senoussi, au făcut averi personale. După care au redistribuit în mod egal o parte din profiturile petroliere în contul celorlalți șefi de triburi, pentru a mai aplana tensiunile. O mică elită a luat naștere grație comerțului cu petrol și a fost construită o mică parte din infrastructură, în principal pe coasta mediteraneană, partea cea mai relevantă în comerțul cu spațiul extern. Dar zonele rurale din inima țării rămâneau în continuare extrem de sărace, iar mulțimea nevoiașilor se înghesuia în mahalalele din jurul orașelor. Acest fenomen a continuat până-n 1969, când trei ofițeri l-au detronat pe rege. Iar printre aceștia – Gaddafi.
Cum se explică faptul că revoluția a fost demarată de către niște ofițeri de armată?
Într-o țară profund marcată de diviziunea tribală, armata este, de fapt, singura instituție națională. Libia, așa cum o știm, nu există decât prin această armată. Pe lângă asta, clanul Senoussi al regelui Idriss poseda o miliție proprie. Însă tinerii libieni, proveniți din diferite regiuni și triburi, se putea reîntruni în cadrul armatei naționale.
Gaddafi a crescut mai întâi în mijlocul unui grup nasserist, însă atunci când a înțeles că această facțiune nu va fi capabilă să răstoarne monarhia, s-a înrolat în armată. Cei trei ofițeri care l-au destituit pe regele Idriss erau foarte influențați de Nasser. Gamal Abdel Nasser a fost el însuși ofițer al armatei egiptene care l-a detronat pe regele Faruk. Inspirat de socialism, Nasser se opunea amestecului puterilor neocoloniale și propovăduia unitatea lumii arabe. De altfel, el este cel care a naționalizat canalul Suez, gestionat până atunci de Franța și Marea Britanie, atrăgându-și furia și bombardamentele Occidentului în 1956.
Panarabismul revoluționar al lui Nasser a avut un efect însemnat asupra Libiei, mai ales în rândurile armatei și asupra lui Gaddafi. Ofițerii libieni, autori ai loviturii de stat din 1969, au urmat aceeași agendă ca și Nasser.
Care au fost efectele revoluției în Libia?
Gaddafi avea două opțiuni. Fie să lase petrolul libian pe mâinile companiilor occidentale, așa cum a procedat regele Idriss, iar Libia ar fi devenit atunci una din acele monarhii petroliere din Golf în care sclavagismul se mai practică încă, unde femeile nu au nici un drept și unde arhitecții europeni pot străluci prin construcția unor turnuri năstrușnice cu bugete astronomice, extrase, de fapt, din avuția poporului arab. Fie să urmeze un traseu independent de puterile neocoloniale. Gaddafi a făcut această a doua alegere, a naționalizat petrolul libian, provocând mânia imperialiștilor.
În anii ’50, circula o glumă pe la Casa Albă, în interiorul administrației Eisenhower, care s-a dezvoltat după aceea, în timpul lui Reagan, într-o adevărată teorie politică. Cum să faci diferența dintre un bun arab și arabul rău? Un bun arab execută ceea ce-i spun Statele Unite. Și primește, în schimb, avioane, autorizarea de a-și depune banii în Elveția, este invitat la Washington etc. Eisenhower și Reagan îi considerau buni arabi pe următorii: regele Arabiei Saudite și al Iordaniei, șeihii și emirii Kuweitului și ai Golfului, Șahul Iranului, regele Marocului și, bineînțeles, pe Idriss al Libiei. Răii arabi? Cei care nu ascultau Washingtonul: Nasser, Gaddafi, mai târziu Saddam…
Totuși, Gaddafi nu este chiar așa de…
Gaddafi nu este un rău arab pentru că a tras în mulțime. Același lucru se întâmplă în Arabia Saudită sau la Bahrain, iar liderii acestor țări primesc toate onorurile Occidentului. Gaddafi a fost un rău arab în măsura în care a naționalizat petrolul libian, pe care companiile occidentale îl considerau – până la revoluția din ’69 – ca aparținându-le de drept. După această realizare, Gaddafi a înfăptuit schimbări pozitive în Libia, la nivelul infrastructurii, educației, sănătății, a condiției femeilor etc.
Am înțeles, Gaddafi răstoarnă monarhia, naționalizează petrolul, se opune puterilor imperiale și aduce schimbări pozitive în Libia. Cu toate acestea, patruzeci de ani mai târziu, devine un dictator corupt, care anihilează opoziția și redeschide porțile țării pentru puterile occidentale. Cum poate fi explicată această schimbare?
Încă de la început, Gaddafi s-a opus marilor puteri coloniale și a sprijinit cu generozitate diverse mișcări de eliberare din lume. Cred că a făcut bine procedând așa. Dar pentru a completa, mai trebuie spus că Gaddafi era și anticomunist. În 1971 spre exemplu, a deturnat spre Sudan un avion care transporta dizidenți sudanezi comuniști și care au fost în acest fel executați de către președintele Nimeyri.
În realitate, Gaddafi n-a fost nicicând un mare vizionar. Revoluția lui a fost o revoluție de naționalist burghez prin care a instaurat în Libia capitalismul de stat. Pentru a înțelege cum a căzut în derivă regimul său, trebuie să analizăm contextul, care n-a jucat în favoarea lui, dar și erorile personale ale colonelului.
Am văzut, mai întâi, că Gaddafi a pornit de la zero în Libia. Țara era extrem de înapoiată. Nu existau, prin urmare, acolo oameni educați sau o clasă muncitoare consolidată pentru a putea pune în practică o revoluție. Majoritatea persoanelor cu educație făcea parte din elita care vindea bogăția libiană puterilor neocoloniale. Evident, acești oameni nu aveau de gând să sprijine revoluția, iar cea mai mare parte din ei a părăsit țara pentru a pune la cale o mișcare de opoziție în străinătate.
În plus, ofițerii libieni care l-au detronat pe regele Idriss erau destul de influențați de Nasser. De altfel, Egiptul și Libia se pregăteau să lege un parteneriat strategic. Dar moartea lui Nasser în 1971 a făcut ca proiectul să fie abandonat, iar Egiptul să devină o țară contrarevoluționară, aliniată cu Vestul. Noul președinte egiptean, Anwar Al Sadat, s-a apropiat de Statele Unite, a liberalizat treptat economia și s-a aliat cu Israelul. Va izbucni chiar un mic conflict cu Libia în 1977. Imaginați-vă situația în care se afla Gaddafi: țara care l-a inspirat și alături de care trebuia să formeze o alianță capitală a devenit dintr-o dată dușmanul său!
Un alt element contextual a jucat în defavoarea revoluției libiene: scăderea semnificativă a cursului petrolului din anii ’80. În 1973, în cadrul războiului israeliano-arab, țările producătoare de petrol au provocat un embargo, făcând să explodeze prețul barilului. Acest embargo a provocat primul transfer al bogățiilor dinspre Nord spre Sud. Însă în anii ’80 a avut loc ceea ce am putea numi o contrarevoluție petrolieră, orchestrată de către Reagan și saudiți. Arabia Saudită și-a crescut considerabil producția de petrol și a invadat piața, provocând o cădere radicală a prețurilor. Barilul a trecut de la 35 de dolari, la 8 dolari.
Arabia Saudită nu-și punea, astfel, singură, bețe-n roate?
Aceasta a avut, de fapt, un efect negativ asupra economiei saudite. Dar petrolul nu este cel mai important lucru pentru Arabia Saudită. Primează, înainte de toate, relația cu Statele Unite, întrucât sprijinul Washingtonului este ceea ce permite ca dinastia saudită să se mențină la putere.
Acest flux petrolier a avut consecințe catastrofale pentru numeroasele țări producătoare de petrol care se îndatoraseră. Iar toate acestea au avut loc la numai zece ani după ascendența la putere a lui Gaddafi. Liderul libian, care a pornit de la zero, contempla o dată în plus puținele mijloace, de care dispunea pentru a putea construi câte ceva, cum se topesc precum zăpada la soare, odată cu prăbușirea cursului petrolului.
Să nu uităm, de asemenea, că această contrarevoluție petrolieră a accelerat prăbușirea URSS-ului, încremenită în Afganistan la vremea aceea. Odată cu dispariția blocului sovietic, Libia a pierdut principalul său sprijin politic și a devenit extrem de izolată pe scena internațională. O izolare cu atât mai profundă, cu cât administrația Reagan trecuse Libia pe lista statelor-teroriste, impunând o întreaga serie de sancțiuni.
Care ar fi erorile comise de Gaddafi?
Cum am mai spus, el nu a fost un mare vizionar. Teoria dezvoltată în jurul cărții sale verzi este un amestec de anti-imperialism, islamism, naționalism, capitalism de stat, plus încă vreo câteva chestii. Înafara lipsei sale de viziune politică, Gaddafi a mai comis o mare eroare atunci când a atacat Ciadul în anii ’70. Ciadul este a cincea cea mai mare țară din Africa, iar colonelul, considerând cu tărie că Libia este prea mică pentru ambițiile sale megalomane, a anexat banda lui Aozou. E adevărat și că, din punct de vedere istoric, frăția Senoussi și-a exersat influența până în această regiune. Iar în 1935, ministrul francez al afacerilor externe, Pierre Laval, a intenționat să-l cumpere pe Mussolini, propunându-i la schimb banda lui Aozou. Până la urmă însă, Mussolini s-a apropiat de Hitler, iar acordul a rămas literă moartă.
Gaddafi și-a dorit, cu toate acestea, anexarea acestui teritoriu și s-a lansat astfel într-o luptă de influență cu Parisul, în aceasta fostă colonie franceză. În cele din urmă, Statele Unite, Franța, Egiptul, Sudanul și alte puteri reacționare din regiune au sprijinit armata Ciadului, care a derutat trupele libiene. Mii de soldați au fost capturați, cât și cantități importante de arme. Președintele Ciadului, Hissène Habré, a vândut acești soldați administrației Reagan. Iar CIA-ul i-a folosit ca mercenari în Kenia și în America latină.
Însă cea mai mare eroare a revoluției libiene a fost că a mizat în totalitate pe resursele petroliere. Când, de fapt, resursele umane sunt cea mai de preț bogăție a unei țări. Nu veți reuși niciodată să înfăptuiți o revoluție dacă nu veți dezvolta armonia națională, justiția socială și dreapta împărțire a avuțiilor.
Or colonelul nu a eradicat nicicând discriminările ancestrale din Libia. Cum să mobilizezi un popor, dacă nu-i arăți libianului că, indiferent de apartenența lui etnică sau tribală, toți sunt egali și pot pune umărul împreună pentru binele națiunii? Majoritatea populației libiene este arabă, vorbește aceeași limbă și împărtășește aceeași religie. Diversitatea etnică nu este atât de semnificativă. Ar fi fost posibilă abolirea discriminării pentru mobilizarea populației.
De asemenea, Gaddafi a fost incapabil să educe poporul libian în scopul unei revoluții. El nu a ridicat nivelul conștiinței politice a cetățenilor săi și nu a fondat nici un partid care să susțină revoluția.
Cu toate acestea, în urma cărții lui verzi din 1975, a instaurat comitetele populare, un soi de democrație directă.
Această tentativă de democrație directă a fost influențată de conceptele marxist-leniniste. Dar aceste comitete populare nu se bazau pe nici un soi de analiză politică, pe nici un fel de ideologie clară. Au fost un eșec. Gaddafi însuși nu și-a înființat nici un partid politic pentru a-și putea sprijini revoluția. Într-un cuvânt, s-a rupt de popor. Revoluția libiană a devenit astfel proiectul unei singure persoane. Totul se învârtea în jurul acestui lider carismatic deconectat de la realitate. Și cum de fiecare dată se cască o groapă între conducător și poporul său, a venit rândul securității și represiunii ca să umple vidul. Excesele s-au multiplicat, corupția a luat o amploare extrem de mare, iar diviziunile tribale s-au cristalizat.
Astăzi, aceste diviziuni renasc în forma crizei libiene. Există, bineînțeles, o parte din tinerii libieni care a obosit de-atâta dictatură și care este puternic influențată de evenimentele din Tunisia și din Egipt. Dar aceste sentimente populare sunt imediat instrumentalizate de opoziția din estul țării care trage spuza pe turta sa, repartiția bogățiilor fiind extrem de inegală în timpul regimului lui Gaddafi. În curând vor ieși la lumină adevăratele contradicții.
Nu cunoaștem, de altfel, mai nimic despre această mișcare de opoziție. Cine sunt oamenii aceia? Care este programul lor? Iar dacă și-au dorit cu adevărat să înfăptuiască o revoluție democratică, de ce au scos de la naftalină drapelele regelui Idriss, simboluri ale vremurilor când Cirenaica era provincia dominantă a țării? Au cerut și părerea celorlalți libieni? Putem oare vorbi despre o mișcare democratică, în timp ce acești opozanți masacrează negrii din regiune? Dacă faceți parte din opoziția unei țări, sunteți patrioți și doriți să răsturnați guvernul, veți încerca să faceți acest lucru în mod corespunzător. Nu veți provoca un război civil în propria țară și nu o veți supune riscului balcanizării ei.
Din ce ne spuneți reiese așadar că ar fi vorba mai mult de un război civil rezultat din contradicțiile dintre clanurile libiene…
Mai rău, cred. Au mai fost contradicții între acele triburi, însă n-au luat niciodată o asemenea amploare. Acum e vorba și de Statele Unite, care alimentează tensiunile cu scopul de a interveni militar în Libia. Încă din primele zile ale insurecției, secretarul de stat Hillary Clinton a propus opoziției furnizarea de arme. Într-o primă instanță, opoziția organizată sub egida Consiliului Național a refuzat orice ingerință a puterilor străine, fiind conștienți că asta va discredita mișcarea. Astăzi însă, anumiți opozanți fac apel la intervenția militară.
De când a izbucnit conflictul, președintele Obama a dispus să se ia în considerare toate opțiunile posibile, iar senatul Statelor Unite face apel la comunitatea internațională pentru a decreta o zonă de interdicție aeriană deasupra teritoriului libian, ceea ce înseamnă un adevărat act de război. Mai mult, portavionul nuclear USS Enterprise, poziționat în golful Aden pentru combaterea pirateriei, a fost redirecționat până aproape de coastele libiene. Două nave amfibie, USS Kearsage și USS Ponce, având la bord mai multe mii de militari marini și flote de elicoptere de luptă, s-au repoziționat în Mediterană.
Louis Michel, fostul comisar european al Dezvoltării și Ajutorului Umanitar al Uniunii Europene, se întreba recent la un post de televiziune, care guvern ar putea avea curajul să apere în fața propriului parlament necesitatea de a interveni militar în Libia. Dar Louis Michel nu a făcut niciodată vreun apel pentru o astfel de intervenție în Egipt sau Bahrain. De ce?
Nu este represiunea mai violentă în Libia?
Represiunea a fost extrem de violentă în Egipt, însă NATO nu și-a poziționat navele de război de-a lungul coastelor egiptene pentru a-l amenința pe Mubarak. A fost somat pur și simplu să găsească o rezolvare democratică!
Cât privește Libia, ar trebui să fim foarte prudenți cu informațiile care ne parvin. Într-o zi se vorbește de 2000 de morți, iar a doua zi, bilanțul e revizuit la 300. S-a afirmat încă de la începutul crizei că Gaddafi și-a bombardat propriul popor, însă armata rusă, care supraveghează situația prin satelit, a dezmințit oficial această informație. Dacă NATO se pregătește pentru intervenții militare în Libia, putem fi siguri că mass-media dominantă va difuza propaganda militară obișnuită.
Același lucru s-a întâmplat în România lui Ceaușescu. În seara Revelionului din 1989, premierul belgian Wilfried Martens a ținut un discurs la un post de televiziune. El pretindea că forțele Securității lui Ceaușescu tocmai omorâseră 12 000 de persoane. Era fals. Imaginile faimosului carnagiu de la Timișoara au făcut înconjurul lumii. Ele ar fi trebuit să denunțe violența oarbă a președintelui român. Dar s-a adeverit mai târziu că totul a fost o înscenare: au fost scoase cadavre de la morgă și aruncate în gropi pentru a impresiona jurnaliștii. S-a mai spus tot atunci că oamenii lui Ceaușescu au otrăvit apa, că erau prezenți în România tot felul de mercenari sirieni și palestinieni sau că Ceaușescu însuși ar fi educat o armată de orfani pentru a-i transforma în mașini de ucis. Aceasta era propagandă pură pentru destabilizarea regimului.
În cele din urmă, Ceaușescu și soția lui au fost uciși, în urma unui simulacru de proces care a durat 55 de minute. Se-nțelege că, la fel ca Gaddafi, președintele român nu era chiar un copil. Dar ce s-a întâmplat de-atunci și până acum? România a devenit o semicolonie a Europei. Acolo se exploatează forța de muncă ieftină. Multe servicii au fost privatizate în contul profiturilor companiilor occidentale, devenind inaccesibile pentru o mare parte a populației. Iar acum, în fiecare an, mulțimi de români merg să bocească la mormântul lui Ceaușescu. Dictatura este un lucru teribil, însă din momentul în care țara este distrusă economic, se transformă în ceva și mai rău!
De ce și-ar fi dorit Statele Unite să-l răstoarne pe Gaddafi? De câteva decenii, colonelul a devenit din nou frecventabil pentru Occident și a privatizat o mare parte din economia libiană în profitul companiilor occidentale.
Aceste evenimente trebuie analizate în lumina noilor raporturi de forță din lume. Puterile imperialiste se află în declin, în timp ce alte puteri sunt în plină expansiune. De curând, China a propus răscumpărarea datoriilor portugheze! În Grecia, populația este din ce în ce mai ostilă acestei Uniuni Europene pe care o percepe ca pe o fațadă a imperialismului german. Aceleași sentimente au luat naștere și în țările estice. De altfel, Statele Unite au atacat Irakul pentru a profita de petrolul de acolo, dar la final, numai o companie americană extrage profit, restul fiind exploatat de companiile chineze și malaieziene. Pe scurt, imperialismul se află în criză.
Mai mult decât atât, revoluția tunisiană a surprins Occidentul foarte mult. Iar căderea lui Mubarak, și mai mult. Washingtonul încearcă să recupereze aceste mișcări populare, dar controlul îi scapă. În Tunisia, premierul Mohamed Ghannouchi, un produs direct al dictaturii lui Ben Ali, a fost însărcinat să asigure tranziția și să creeze iluzia unei schimbări. Însă determinarea populară l-a constrâns să demisioneze. În Egipt, Statele Unite mizează pe armată pentru a menține pe teren un sistem acceptabil. Dar mi-au parvenit niște informații care confirmă că în cazărmile nenumărate împrăștiate pe tot teritoriul țării, ofițerii tineri se organizează în comitete revoluționare din solidaritate cu poporul egiptean. Ba chiar ar fi arestat anumiți ofițeri aliați regimului Mubarak.
Regiunea ar putea, prin urmare, să scape controlului Statelor Unite. Iar intervenția din Libia ar permite astfel Washingtonului să pareze această mișcare revoluționară și să evite extinderea ei în restul lumii arabe și în Africa. De aproape o săptămână tinerii se revoltă în Burkina-Faso, dar mass-media tace. Tot așa și despre manifestațiile din Irak.
Un alt pericol pentru Statele Unite ar fi emergența guvernelor anti-imperialiste în Tunisia și Egipt. În acest caz, Gaddafi nu s-ar mai găsi în izolare, ci ar putea reveni asupra acordurilor semnate cu Occidentul. Libia, Egipt și Tunisia s-ar putea uni și forma un bloc anti-imperialist. Cu toate resursele de care dispun, mai ales rezervele importante de devize străine ale lui Gaddafi, aceste trei țări ar putea deveni o putere importantă în regiune. Probabil chiar mai importantă decât Turcia.
Dar Gaddafi l-a susținut pe Ben Ali în timp ce poporul tunisian se revolta.
Asta arată cât de slab, de izolat și de deconectat de la realitate este el. Însă raporturile de forță care se schimbă în regiune ar putea modifica situația de fapt. Gaddafi ar putea să-și schimbe mantaua, n-ar fi prima oară.
Cum poate evolua situația în Libia?
Puterile occidentale și așa-zisa mișcare de opoziție au respins propunerea lui Chavez de a media conflictul. Ceea ce dă de înțeles că nu doresc o rezolvare pacifică a lui. Însă efectele intervenției NATO vor fi dezastruoase. Am văzut ce-a ieșit în Kosovo sau în Afganistan.
În plus, o agresiune militară ar putea facilita intrarea în Libia a grupurilor islamiste care ar putea pune mâna pe arsenale importante chiar acolo, pe teren. Al-Qaida s-ar putea infiltra și transforma Libia într-un al doilea Irak. Există, de altfel, grupuri armate în Nigeria pe care nu pare să le controleze nimeni. Influența lor s-ar putea extinde în Libia, în Ciad, Mali, Algeria… De fapt, pregătindu-se de o intervenție militară, imperialismul este pe cale să deschidă porțile iadului!
În concluzie, poporul libian merită ceva mai mult decât această mișcare de opoziție care aruncă țara în haos. El are nevoie de o adevărată mișcare democratică pentru a înlocui regimul lui Gaddafi și a instaura justiția socială. În orice caz, libienii nu merită o agresiune militară. Forțele imperialiste în derută par totuși să se pregătească de o ofensivă contrarevoluționară în lumea arabă. Atacul Libiei este soluția lor de urgență. Dar asta li s-ar putea întoarce cu vârf și îndesat.
Traducere de Igor Mocanu
Investig’action – Michel Collon – Presse alternative dédié au décodage des médias et analyse de la mondialisation