Statele Unite s-au angajat în prezent în trei războaie în Orientul Mijlociu: în Afganistan, Irak, şi acum Libia. SUA deţin baze militare peste tot în lume, în mai mult de 150 ţări. Statul nord-american întreţine relaţii tensionate cu Coreea de Nord şi Iranul, şi nu a exclus niciodată acţiunea militară. Atunci cînd a fost demarat în 2002, războiul din Afganistan a fost puternic susţinut de opinia publică din SUA, şi s-a bucurat de susţinere semnificativă şi din alte ţări. La începutul său, în 2003, războiul din Irak a beneficiat şi el de susţinere comparabilă din partea opiniei publice, însă de mult mai puţină din partea altor state. În prezent, Statele Unite au intrat pînă în mijlocul Libiei. Mai puţin de jumătate din publicul nord-american susţine această din urmă campanie, faţă de care există opoziţie semnificativă din partea restului lumii.
Ultimele sondaje de opinie din SUA nu demonstrează doar opoziţie faţă de operaţiunea din Libia, ci şi faţă de cea din Afganistan. Specialiştii în sondaje vorbesc de “lehamite de război”, aşa cum ar trebui, fiindcă e greu de susţinut că SUA ar fi fost victorioasă în oricare din aceste conflicte. Conflictul din Libia se îndreaptă şi el, încet, către împotmolire. În Afganistan, toată lumea încearcă să imagineze o soluţie politică, ceea ce ar însemna implicarea Talibanului la guvernare, şi poate, curînd, chiar dobîndirea puterii depline de către Taliban. În Irak, SUA a planificat retragerea trupelor pe 31 Decembrie, dar a propus şi oprirea în staţionare a 20.000 soldaţi, dacă guvernul irakian solicită aceasta, şi anume cît de repede. Chiar dacă Nouri al-Maliki, Prim-ministrul irakian, ar fi tentat să facă acest gest, mişcarea islamistă condusă de Muqtada al-Sadr i-a transmis că în acel caz îşi vor retrage sprijinul, iar guvernul său va cădea.
Mai interesant este însă ceea ce se va întîmpla la anul, probabil, în politica internă a SUA, odată cu apropierea de alegerile prezidenţiale. Din 1945, Partidul Republican s-a prezentat în campaniile electorale ca formaţiunea care spriijină puternic armata, acuzînd Partidul Democratic de moliciune. Democraţii au reacţionat mereu încercînd să demonstreze contrariul, iar în practică nu au existat diferenţe atît de mari între politicile externe, oricare a fost partidul ce a deţinut mandatul prezidenţial. Într-adevăr, cele mai mari războaie – Coreea şi Vietnam – au fost iniţiate de preşedinţi democraţi. Partidul Democrat a inclus mereu un grup, considerat a fi aripa sa de stînga, care a criticat aceste războaie. Acest grup continuă să existe şi să protesteze însă, printre politicienii aleşi, aceşti democraţi s-au aflat mereu într-o minoritate, în mare parte ignorată.
Partidul Republican a fost mai unit, în jurul unui program de sprijin neobosit pentru armată şi războaie. Foarte puţini politicieni republicani au avut o perspectivă diferită, şi toţi aceştia au provenit din aripa libertariană a partidului. Cea mai remarcabilă persoană care a adoptat o astfel de perspectivă a fost Ron Paul, membru din Texas al Camerei Reprezentanţilor. El a fost şi unul dintre puţinii politicieni care au considerat că sprijinul infinit al SUA pentru Israel e o idee proastă.
Iată care e situaţia din cursa prezidenţială, în prezent. Barack Obama va fi candidatul democraţilor. El nu are concurenţă în interiorul partidului. La republicani, situaţia e complet diferită. Există zece sau doisprezece candidaţi la nominalizare, şi nici unul nu e favorit clar. Cursa e cît se poate de deschisă în interiorul partidului.
Ce înseamnă aceasta pentru politica externă? Ron Paul îşi doreşte nominalizarea. În 2008, nu a beneficiat de aproape nici un sprijin. Acum, campania sa e într-o situaţie mai bună, iar aceasta se datorează în parte poziţiilor sale ferme în ceea ce priveşte politicile fiscale, dar şi poziţiilor sale despre război, care atrag atenţia. În plus, un nou candidat a intrat în ring. E vorba de Gary Johnson, Guvernatorul republican al statului New Mexico. Tot libertarian, el are poziţii chiar mai ferme referitoare la război decît Ron Paul. Johnson cere retragerea totală şi imediată din Afganistan, Irak şi Libia.
Mulţumită diversităţii zonelor din care se exprimă sprijin pentru potenţialii candidaţi, vor fi realizate fără îndoială emisiuni televizate în care toţi candidaţii republicani vor avea ocazia să vorbească şi să intre în dezbatere. Dacă Johnson face din problema războiului argumentul său principal de campanie, toţi candidaţii republicani vor trebui să răspundă.
Iar odată ce aceasta va avea loc, vom descoperi că aşa numiţii republicani Tea Party sînt foarte divizaţi în ceea ce priveşte implicarea în război. Dintr-o dată, toată ţara va dezbate această problemă. Poziţia centristă pe care a încercat să o menţină Barack Obama se va regăsi mutată către stînga, în această nouă situaţie. Pentru a rămîne un centrist, şi el va trebui să se deplaseze la stînga.
Aceasta va fi o turnură majoră în politicile SUA. Ideea că trupele ar trebui să se întoarcă acasă va deveni o posibilitate serioasă. Unii vor spumega de furie, susţinînd că SUA demonstrează slăbiciune. Şi, într-un sens, acesta va fi adevărul. E parte din declinul SUA. Politicienii SUA îşi vor aminti astfel că purtarea unui război are nevoie cu adevărat de sprijinul opiniei publice. Iar în această combinaţie de presiuni geopolitice şi economice resimţite de toată lumea, lehamitea de război devine un factor foarte serios.
Comentariul No. 304, 1 Mai 2011
Traducere de Ovidiu Ţichindeleanu