Între primele sloganuri auzite în Piaţa Universităţii a fot „Alegeri anticipate, nu comasate”, probând astfel miza practică, dar şi simbolică a comasării alegerilor.
I. Conform sesizării Uniunii Social Liberale se arată, între altele că „dispunând cu privire la comasarea alegerilor stabileşte în realitate şi o prelungire cu aproximativ 6 luni a mandatelor aleşilor locali, aflaţi în prezent în funcţie, de vreme ce aceştia şi-au dobândit mandatele ca urmare a alegerilor ce au avut loc în iunie 2008.
„Nu este admisibil să se modifice un act normativ în vederea acordării unui beneficiu (al prelungirii mandatului) strict pentru o categorie de aleşi locali – cu atât mai mult cu cât acest demers se realizează cu nerespectarea principiului acţiunii legii în timp”, se mai arată în sesizare.
USL a sesizat Curtea Constituţională cu privire la Legea privind comasarea alegerilor, după respingerea moţiunii de cenzură depuse după asumarea răspunderii Guvernului pe acest act normativ, reprezentanţii Uniunii menţionând că cer CC „o atitudine de respect faţă de lege şi democraţie”.
Conform articolului 38 alineatul (1) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, consiliul local se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organica, în caz de război sau catastrofă.
Deci dacă legea vorbeşte de 4 ani, se referă literalmente la 48 de luni, iar situaţiile de excepţie în care poate (deci nu este obligatoriu) fi prelungit este cazul de război sau catastrofă. Aceste excepţii sunt limitativ prevăzute şi de strictă interpretare, deci nu pot fi aplicate la nici un alt caz (analogia este interzisă).
CCR avea şansa, dar şi obligaţia de a tranşa această problemă. Instinctul (politic, juridic) le-a spus că miza este mare:
a) echivalarea unei nu foarte semnificative sume (Guvernul nu s-a obosit să clarifice cuantumul) sau mai bine zis, lipsa acesteia, cu un caz de catastrofă;
b) s-ar crea un precedent ale cărui efecte nu pot fi evaluate.
În aceste condiţii, a amânat pronunţarea din 18 ianuarie 2012 pentru 25 ianuarie 2012, ratând o şansă istorică.
II. Strada este în conflict cu clasa politică („PDL = USL = aceeaşi mizerie”).
Cel care ar fi putut arbitra [Preşedintele] (şi) acest conflict a fost prea mult timp jucător ca să mai fie credibil.
În aceste condiţii rămânea doar ca „observatorii federali” [Curtea Constituţională] să dea un verdict şi să tranşeze această problemă în mod elegant şi normal, în mijlocul anormalităţii acestor zile.
Ar fi demonstrat prin aceasta funcţionarea, chiar firavă, a statului de drept şi o oarecare independenţă a actului jurisdicţional.
Dar ce face CCR? Amână pe motiv că ar avea nevoie să cunoască impactul financiar al comasării alegerilor asupra Guvernului.
Prin aceasta, în afară de faptul că dă dovadă de laşitate, Curtea face şi următoarele greşeli:
a) Îşi depăşeşte competenţa (articolul 1 alineatul (2) din Legea nr. 47/1992)[1], prin aceea că nu intră în atribuţiile CCR să analizeze impactul financiar al unui scrutin, dar şi limita învestirii (articolul 11 alineatul (1)[2] şi articolul 15 din Legea nr. 47/1992[3]), deoarece nu i s-a solicitat să analizeze impactul financiar al comasării.
b) Decizia de astăzi induce ideea că democraţia se tranzacţionează, adică se aplică doar atunci şi numai în măsura în care ne permitem financiar.
III. În ultimii ani totul s-a mercantilizat, toată realitatea a devenit o marfă, iar logica pieţei, a comerţului s-a aplicat şi în domenii în care nu ar trebui să se aplice vreodată: în actul medical, în actul de justiţie, în actul legislativ, în actul educativ, etc.
Laşitatea CCR constă în aceea că nu a avut curajul ce trebuie să îl aibă orice jurist-cetăţean (şi mai puţin politician) de a se opune transformării justiţiei în negoţ.
Parafrazându-l pe Benjamin Franklin: cei care renunţă la democraţie pentru bani, nu merită nici democraţia, nici banii.
[1] Art. 1. – ((2) Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România.
[2] Art. 11. – (1) Curtea Constituţională pronunţă decizii, hotărâri şi emite avize, după cum urmează:
A. Decizii în cazurile în care:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
[3] Art. 15 – (1) Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.