Lacrimi și sfinți. Note de contabilitate transcendentală

De la mitropolitul Simion Ştefan încoace, ideea că am putea înţelege natura banilor după modelul limbajului (sau invers) i-a frământat pe mulţi. Georgios Papadopoulos nu e decât ultimul din acest şir de martiri. Prin a sa Notes Towards a Critique of Money[1], ceea ce aduce nou tânărul grec în această tradiţie nu este, aşadar, o nouă schemă de analogie, ci mai degrabă o înţelegere diferită a limbajului. Pentru Papadopoulos, acesta trebuie înţeles pornind de la teoriile lui Lacan şi Baudrillard. De pe aceste baze prestigioase (chiar dacă oarecum ireconciliabile), Papadopoulos îşi trasează o descendenţă nobilă şi presimte un viitor glorios pentru proiectul său: „Critica marxistă a economiei politice a desfăşurat mistificările formei marfă; critica baudrillardiană a economiei politice a semnului a atacat forma semn; în timp ce analiza de faţă are sarcina de a combina şi duce mai departe (s.m.) cele două critici ale semnificării şi producţiei, concentrându-se în special asupra banilor, care sunt consideraţi a fi forma organizatoare a ordinii simbolice capitaliste” (p. 61).

 La prima vedere, Papadopoulos pare să-şi fi făcut temele în materie de postmodernism. Preliminariile teoretice şi inventarul conceptelor sale îi plasează demersul în linia unui constructivism social radical, în care discursul şi ideologia (interşanjabile, la Papadopoulos) nu sunt reflecţii ale realităţii, ci sunt cele care constituie realitatea. „Realitatea socială”, ne asigură autorul, „nu este ceva dat, independent de intenţionalitatea umană, ci e construită în mod necesar şi mediată de către discurs” (p. 20). Dar chiar şi aici, printre aceste intuiţii de manual, cititorului îi sunt rezervate anumite surprize. Opoziţia lacaniană dintre Real şi Simbolic, de pildă, capătă, la Papadopoulos, aspecte extrem de interesante. Ea pare să corespundă distincţiei dintre natural şi social: „Faptele naturale există independent de fiinţele umane şi de atitudinea lor faţă de realitate, în timp ce lucruri ca banii, guvernele şi corporaţiile încetează să mai existe atunci când dispar oamenii… Tipurile distincte de existenţă ale naturalului şi socialului şi, implicit, imposibilitatea de a domestici naturalul prin social şi Realul prin Simbolic sunt cele care animă şi menţin antagonismul social” (p. 31). Ceea ce e de două ori ciudat. În primul rând, distincţia lui Papadopoulos dintre natural şi social pare mai degrabă o combinaţie între distincţia kantiană dintre fenomene şi lucruri în sine şi distincţia lui Dilthey dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele spiritului; în orice caz, ea nu prea are vreo legătură cu opoziţia lacaniană dintre Real şi Simbolic. Pentru Lacan, Realul e ceea ce există şi se manifestă numai în imposibilitatea simbolicului de a-l reprezenta; or, naturalul, mai mult decât socialul, e poate chiar primul obiect de simbolizare şi formalizare pentru om. Realul lui Lacan nu e mitologicul copac care se prăbușește în pădure fără să aibă vreun martor, așadar în afara oricărei experiențe umane; ci e ceva mai à la Escher, e, poate, pădurea care se prăbușește în copac. În al doilea rând, ideea că antagonismele sociale derivă din imposibilitatea de a domestici naturalul prin social şi Realul prin simbolic are, la rândul său, două consecinţe problematice: mai întâi, toate conflictele şi antagonismele sociale devin probleme de reprezentare şi, sunt, astfel, interne discursului; şi apoi, dată fiind necesitatea activităţii transcendentale a discursului în constituirea realităţii, aceste conflicte devin anistorice, necesare şi inevitabile. Teoria lui Papadopoulos ne permite, poate, să explicăm astfel crizele şi conflictele recurente din societate; ceea ce devine însă inexplicabil sunt momentele de consens şi stabilitate.

De asemenea, la același capitol de gafe de manual, lectura lui Papadopoulos a teoriei marxiste a ideologiei e, la rândul său, una – ca să spunem astfel – foarte interesantă. Papadopoulos îi reproşează lui Marx viziunea raţionalistă asupra ideologiei, în care aceasta nu e decât o expresie distorsionată a realităţii şi chiar „principalul obstacol în stabilirea unei relaţii corecte cu realitatea” (p. 22). Papadopoulos îl plasează astfel pe Marx în categoria idealiştilor doar pentru a-l critica de pe poziţiile unui idealism și mai înalt. Din această perspectivă, e clar că ideologia nu poate fi o expresie distorsionată a realităţii, de vreme ce nu există realitate care să nu fie deja constituită – în mod distorsionat, căci activ – prin discurs. Ideea lui Marx că „principalul obstacol” e nu ideologia, ci condiţiile reale care fac această ideologie necesară devine, astfel, oarecum naivă şi irelevantă. Care condiţii reale?

Cum se raportează, atunci, aceast eşafodaj teoretic instabil la bani şi economie? Foarte simplu: banii, preţurile şi, în general, piaţa nu sunt decât avatarii economici ai mecanismului transcendental al limbajului şi semnificării. „Logica preţului şi logica semnificării aderă la aceeaşi formă structurală” (p. 64). Banii atribuie un semnificant – preţul – obiectului real (fie-mi iertat acest nonsens) şi astfel îl constituie, îi conferă o semnificaţie, în acelaşi fel în care limbajul, numind obiectele, le constituie în orizontul sensului. Această constituire simbolică a realităţii aduce cu sine, ca într-un fel de interpelare ideologică àla Althusser, şi momentul identificării imaginare a subiectului. Conform lui Papadopoulos, se pare că-i revine neoliberalismului sarcina de a asigura această interpelare ideologică a subiectului, generând ataşamentul afectiv al acestuia la structura simbolică a pieţei.

Ce-i rău în asta? A priori, nu-i nimic rău aici, confirmă Papadopoulos. Problema cu discursul economic „nu este că e ideologic, ci că tinde să fie universalizat” (p. 20). La urma urmei, conform teoriei postmoderniste pe care se bazează autorul, avem oricum nevoie de discurs şi ideologie pentru a constitui realitatea şi a permite, astfel, participarea noastră în ea. Din această perspectivă, „economismul capitalist este doar una, şi probabil nu cea mai rea, dintre posibilele mitologii de care avem nevoie pentru a organiza şi explica realitatea socială” (p. 15). Problema apare numai atunci când această mitologie economică devine hegemonică şi universală.

Dar aici apar problemele şi pentru Papadopoulos. Trecem cu vederea faptul că, prin definiţie, cam orice ideologie tinde să devină universală, hegemonică şi să-şi şteargă urmele ideologice. Rămâne faptul că, pentru a putea explica această evoluţie istorică prin care ideologia economică devine hegemonică, Papadopoulos ar trebui să părăsească, măcar pentru o clipă, domeniul dinamicii interne a discursului şi să caute un punct de ancorare în nişte condiţii istorice, materiale, reale. Pentru o clipă, într-adevăr, Papadopoulos flirtează cu această posibilitate: „Discursul economic pare să se fi emancipat de politică şi cultură… Globalizarea, imperialismul, marşandizarea, alienarea, raţionalizarea şi birocratizarea sunt câteva manifestări ale intensificării integrării economice”. (p. 14). Dar asta-i tot, aceste şase cuvine, șase clișee (globalizarea ş.a.m.d.) sunt tot ceea ce Papadopoulos oferă ca explicaţie istorică. După care se refugiază din nou în a priori-ul discursului, căutând aici o explicaţie imanentă pentru hegemonia ideologiei economice. Aceasta se găseşte, pare-se, în faptul că valoarea pe care o exprimă banii este vidă şi goală. „Vacuitatea valorii economice, consecinţă a auto-referenţialităţii valorii în general, face ca operaţia banilor să devină dominantă” (p. 49). Dar asta e şi mai problematic. În primul rând, Papadopoulos nu oferă nici un argument în sprijinul ideii că valoarea economică este una goală. Cu siguranţă, nu aşa stăteau lucrurilela Marx: aici, valoarea ascunde şi dezvăluie totodată o anumită relaţie socială.La Papadopoulos, singura tentativă de argument pare să fie una prin analogie: pentru căla Lacansemnificantul dominant este semnificantul fără semnificaţie, banii, atunci când devin dominanţi, trebuie să fie şi ei nişte semnificanţi goi, fără semnificaţie. Dar asta înseamnă să pui carul înaintea boilor: valoarea economică nu e dominantă pentru că e goală, ci e goală pentru că e dominantă. În cel mai bun caz, argumentul e circular. Dar problema e şi mai groasă de-atât: spectrul istoriei vine din nou să bântuie argumentul aprioristic al autorului. Căci dacă explicaţia pentru hegemonia pieţei rezidă în vacuitatea valorii economice, atunci discursul pieţei ar fi trebuit să fie hegemonic de la bun început; dacă, în schimb, valoarea economică a devenit goală şi, astfel, hegemonică doar în urma unui anumit accident istoric, atunci acest accident istoric, şi nu logica internă a discursului economic, ar fi trebuit să fie principalul obiect al analizei.

Dar astea sunt probleme secundare pentru Papadopoulos. Preocuparea sa e mai degrabă să crească urgent miza teoriei critice. Ar trebui, spune el, să nu ne mai pierdem vremea cu asemenea chestiuni minore precum critica neoliberalismului şi a capitalismului. „Adevărata problemă este de a sfida sistemul producţiei de sens într-o economie în care semnul şi preţul colapsează unul în celălalt… Principiul structural e cel care e determinant; regulile de bifurcare şi separare ale formei de conţinut, dominaţia semnificantului asupra semnificatului. Putem demasca şi înlătura mistificările sistemului socio-simbolic de producţie doar dacă această separaţie este distrusă” (p. 65). Altfel spus, problema nu e exploatarea sau lupta de clasă; problema e acest antagonism insuportabil dintre semnificant şi semnificat, conflictul nesfârşit dintre formă şi conţinut – şi principiul generării lor, care e mecanismul discursului însuşi. Problema nu e decât vechea dramă biblică a căderii lumii în păcat și limbaj – și iată cum îl regăsim, din nou, pe anarhistul Papadopoulos în compania preasfințitului Simion Ștefan.

Ne-am putea întreba cum ar fi posibil să chestionăm şi distruge acest sistem de producere a sensului, acest mecanism discursiv al tensiunii dintre semnificant şi semnificat, formă şi conţinut, în condiţiile în care această logică discursivă a fost postulată ca necesară şi inevitabilă de la bun început. Papadopoulos preferă să nu abordeze această problemă – dacă nu din alt motiv, măcar pentru că lăsând-o neadresată, se poate lansa în misiunea nobilă şi sisifică a unei revoluţii care e, în acelaşi timp, necesară şi imposibilă. Această revoluţie este juisarea totală, absolută, neinhibată de castrarea simbolică. „Singura doleanţă revoluţionară şi, deci, politică, este juisarea… Juisarea totală presupune sfârşitul reprezentarii simbolice, însă distrugerea codului semiotic este o sarcină imposibilă. Revoluţia este imposibilă tocmai pentru că trebuie să sară peste propria-i umbră, pentru că trebuie să treacă dincolo de ordinea simbolică… şi să transceandă chiar şi limbajul”. (p. 108). Interesant, oricum, modul în care scepticismul baudriallardian – care era pus mereu la lucru atunci când era vorba de a dezamorsa încrederea în realitatea unor obiecte şi mărfuri reale, cu valoare de întrebuinţare şi calitate inerentă, dincolo de semnificantul stabilit prin preţ – este cu totul suspendat atunci când e vorba de posibilitatea unei juisări absolute de dincolo de limbaj. Cu tot scepticismul şi postmodernismul radical al autorului, ideea că juisarea absolută şi extralingvistică ar putea fi o simplă proiecţie a limbajului nu i se pare demnă de a fi luată în seamă, deși același mecanism de scepticism radical fusese aplicat în mai tot restul cărții.

Din nefericire, după această desfăşurare romantică şi incendiară, postfaţa lui Yannis Stavrakakis vine ca duşul rece al unui examen de maturitate. Aici, ni se reaminteşte că, pe lângă lacanianismul nerăbdător, imatur şi periculos – pentru că potenţial totalitar – al lui Papadopoulos, există şi un lacanianism de treabă, matur, aşezat, sceptic, într-un cuvânt: liberal. Un lacanianism bazat pe angajamentul reformist „de a recunoaşte şi explora posibilităţile noului în situaţii contingente”, şi care urmăreşte nu o „juisare ideologică a închiderii” ci o „juisare etică a deschiderii” (p. 113). Ceea ce e, în sfârşit, adevărat: de îndată ce pornim de la ideea absolutului limbajului, putem spera fie într-o imposibilă juisare de dincolo de limbaj, fie într-un bricolaj fără iluzii, fără utopie, dar plin de speranţă, în interiorul constrângerilor impuse de limbaj. Între nostalgia revoluției ca obiect a, ca obiect care există numai ca deja pierdut, sau reformismul liberal, plin de încredere în scepticismul său binevoitor. Dar ca să fim, măcar o dată, la fel de radicali ca Papadopoulos, poate că în loc să optăm pentru una din cele două variante, ar trebui să refuzăm chiar punctul lor de plecare, absolutul discursului. It’s (also) the economy, Einstein. Realul luptei de clasă.

______________