Un preşedinte își dă cu părerea despre ce e în capul altui preşedinte. Zi de zi, de jumătate de an deja se aud dinspre vest zvonuri despre invadarea Ucrainei dinspre estul său. Sute de mii de soldaţi ruşi se uită în prezent foarte încruntaţi peste acea graniţă nesigură. Nu ştiu cîte ajutoare pentru democraţie vin în Ucraina sub forma unor transporturi aeriene de arme din Marea Britanie şi alte bastioane ale păcii. Documentele scrise, tratatele şi conversaţiile parcă nu mai contează.
Problema de fond e cît se poate de serioasă, dar modul în care e prezentată rămîne unilateral şi limitat – cu excepţia făcută de AMP, cu ascuţenia-i specifică. Dar cine riscă azi să mai ia în considerare şi raţiunea rusului, aşa cum e ea?
Cu toate astea, nu trebuie să fii de partea vreunei din tabere ca să observi că, de data aceasta, escaladarea tensiunilor e, să zicem, opera ambelor părţi şi că Occidentul a avut ocazia să pună capăt tensiunilor, şi încă mai are, dar a ales deocamdată să nu o facă. Dimpotrivă.
Pentru transparenţă, aş spune de la început că ideea lansată oficial la Bucureşti în 2008, cum că Ucraina şi Georgia sînt următoarele care vor intra în NATO, a fost o idee proastă şi a rămas de atunci o politică perdantă. Să nu uităm că acel summit de la Bucureşti din 2008 a fost unul dintre cele mai ruşinoase şi anti-democratice episoade ale tranziţiei. Pe atunci, aproape toţi intelectualii, jurnaliştii şi politicienii, de dreapta sau de la stînga nominală, mari apărători ai democraţiei, s-au făcut că nu văd sau chiar au justificat violenţa şi absurdul reprimării protestatarilor – de la opririle arbitrare la graniţele României la bătăile administrate în Bucureşti.
În tensiunile actuale, la mijloc între marile puteri rămîne, ca întotdeauna, regiunea, care e perdantă indiferent cine ar avea cîştig de cauză în cazul declanşării conflictului. Transformarea regiunii într-o zonă de conflict ar trebui să fie opusă vehement de toate culorile politice locale. În loc de asta, se vorbeşte mult şi tare despre război şi mai rău, despre strategii, tancuri, mobilizare etc. Ca şi cum ar mai rămîne ceva de discutat după zece minute de bombardamente cu rachete trimise de la sute de kilometri distanţă. Normalizarea discuţiei despre război e în sine o problemă, dar pe fundal se derulează mai multe transformări peste care se trece cu vederea. Situaţia din Ucraina are relevanţă globală fiindcă s-a ajuns la un moment de cumpănă al globalizării:
1. Sistemul mondial a ajuns la bifurcaţie.
“Globalizarea” se află într-un moment de inflexiune. Se schimbă în altceva, cu tot haosul presupus de asemenea transformări de amploare.
Pe termen lung, modernitatea capitalistă a ajuns la un moment de intensificare a contradicţiilor, atît interne cît şi externe, şi de normalizare a excepţiilor. Asta indică cel puţin sfîrşitul unui mare ciclu, dacă nu epuizarea unui sistem. De obicei, cînd aud de aşa ceva, ideologii şi prozeliţii noii ordini postsocialiste – atît de dreapta, cît şi dinspre stînga nominală – încetează să mai asculte şi se fac că nu înţeleg. Mulţi lucrează doar în acum-şi-aici, ca şi cum realitatea însăşi s-ar supune îngustării comode a parametrilor. Iată însă cum descria Wallerstein acest proces real în contextul marii crize financiare din 2008:
“Cînd ajungem în acest punct sistemul se bifurcă (în limbajul studiilor complexităţii). Consecinţa imediată e turbulenţa haotică care afectează sistemul-lume în prezent şi care va continua poate încă 25-50 de ani. Pe măsură ce toţi împing în direcţia considerată a fi cea mai bună pentru ei în perioada imediat următoare, o nouă ordine va apărea din haos, pe una dintre cele două căi alternative foarte diferite. Putem afirma cu certitudine că actualul sistem nu poate supravieţui. Ceea ce nu putem prezice e care nouă ordine mondială îl va înlocui, deoarece aceasta va fi rezultatul unei infinităţi de presiuni individuale. Dar mai devreme sau mai tîrziu, un nou sistem se va instala. Acesta nu va fi un sistem capitalist, dar ar putea fi ceva mult mai rău (chiar mai ierarhic şi divizant) sau ceva mult mai bun (relativ democratic şi relativ egalitar). Alegerea unui nou sistem e principala luptă politică globală a timpurilor noastre” [Immanuel Wallerstein, “The Depression: A Long-Term View”, 15 octombrie 2008].
Evidenţele se acumulează de peste tot şi din mai toate domeniile. În primul rînd, după ce i s-a dat din nou frîu liber la nivel global prin politicile neoliberale în anii 1970 şi încă o dată în anii 1990, capitalismul a ajuns să ameninţe cu extincţia nu doar alte civilizaţii şi popoare indigene, ci însuşi echilibrul ecologic al planetei. O asemenea problemă nu se repară într-o zi, într-un mandat politic, sau printr-o minune tehnologică.
Speculaţia financiară dereglementată a produs deja crize precum cea din 2008, cu consecinţe pe care încă le plătim. Excesele şi abuzurile normalizate ale extractivismului şi stilul nesustenabil de viaţă în consum şi risipă, bazat pe arderea combustibililor fosili şi în goană permanentă după profit dovedesc necesitatea tot mai apăsătoare a unei schimbări civilizaţionale. Nici asta nu se rezolvă doar prin adăugarea unui obiectiv sau două la lista de mai ieri.
După reducerile neoliberale şi în unele cazuri eliminarea cu totul a reglementărilor şi asistenţei statului social, mai toate sectoarele economice au ajuns să fie dominate de monopoluri, cvasi-monopoluri, carteluri şi oligarhii, care demonstrează constituţia reală a capitalismului, dincolo de “piaţa liberă” – întocmai ca în acea carte scrisă demult sub o lampă verde. Această problemă, cu toate dezechilibrele, nesimetriile şi inelasticităţile sale, se rezolvă cu atît mai puţin lăsînd lucrurile să evolueze “de la sine”.
În fine, minimizarea statului coincide istoric cu maximizarea evaziunii de capital şi înflorirea paradisurilor fiscale internaţionale, împotriva cărora încă nu s-a găsit vreo soluţie.
Pe lîngă adîncirea contradicţilor interne, în ultimii doi ani, contradicţia externă a pandemiei a evidenţiat picioarele de lut ale colosului capitalist şi absurditatea sistemului construit astfel: s-a văzut, într-adevăr, că ţările bogate continuă să să se bazeze pe “munca esenţială” a celor mai săraci şi migranţi, pe care industriile culturale capitaliste continuă însă să îi reducă la invizibilitate sau la criminalitate; s-a văzut că bătrînii societăţilor “dezvoltate” au fost abandonaţi şi practic ucişi cu cinism; că lanţurile aprovizionării globale sînt fragile; iar între timp cei mai bogaţi zece indivizi de pe planetă şi cele mai mari corporaţii s-au îmbogăţit şi mai tare – cu ajutorul direct (nu cel indirect) al statelor capitaliste. Iar asta într-o perioadă istorică în care, dacă scoatem populaţia Chinei din calculele Băncii Mondiale, reiese că sărăcia nu a făcut decît să crească la nivel global în toată această perioadă de libertate globală a capitalului [vezi Jason Hickel, Diviziunea. Scurt ghid despre inegalitatea globală și soluțiile sale, IDEA, 2019, cap.2].
Nici ideologia laissez-faire, nici întoarcerea la “valorile tradiţionale”, nici progresismul gradualist nu pot rezolva astfel de probleme sistemice. Nu e de mirare, aşadar, că modernitatea occidentală însăşi e contestată azi ca model civilizaţional, dimpreună cu cei care o susţin ca unică opţiune posibilă. Sistemul mondial actual e nesustenabil: o mare transformare e necesară, iar multe semne arată că o mare transformare are deja loc, fie că vrem fie că nu vrem, în ritmul aparent lent al unor structuri gigantice, întemeiate vreme de jumătate de mileniu. Nimeni nu susţine însă că viitorul ar fi în mod necesar mai bun, după cum cîntam altădată despre anii 2000.
2. În toiul unei mari transformări, existenţa şi orientarea statelor periferice şi semi-periferice sînt puse în chestiune.
Pe parcursul tranziţiei de după 1989, România a reintrat pe deplin în sistemul mondial capitalist, unde s-a reacomodat cu statutul de semi-periferie globală, cu tot ce înseamnă asta – de la fenomene de periferalizare la administrarea relativ lucrativă a dependenţelor.
În toiul marii transformări la nivel global, unii lucrează pentru “revenirea la normalitate”, iar alţii pentru amplificarea opţiunilor alternative sau cel puţin pentru deschiderea percepţiilor. Între timp, marea majoritate a lumii se ocupă cu menţinerea pe linia de plutire. Supravieţuieşte vînzîndu-şi forţa de muncă şi făcînd apel la altfel de economii, nebazate în primul rînd pe bani. De partea lor, elitele politice de la periferii şi semi-periferii sînt adesea clientelare puterilor capitalului existent, vechiului sistem şi/sau autorităţilor globale, şi preferă să îşi bage capul în nisip: nu aud, nu înţeleg şi nu văd nicio schimbare fundamentală, aşteptînd docil direcţii despre toate astea de la vîrful sistemului. Imitaţia şi imaginea sînt reţeta succesului în această lume superficială. Dacă “invazia” e ştirea zilei în Washington, atunci “invazia” e ştirea zilei şi la Bucureşti. “Rusia” despre care se vorbeşte la Bucureşti e într-o măsură semnificativă Rusia americană, văzută de la Washington. Iar Rusia americană a fost, în mod bizar, principalul subiect de ştiri în media liberală corporatistă pe întreaga durată a mandatului lui Trump.
Cercul acesta vicios poate fi depăşit printr-o mişcare populară şi cooperativistă de amploare, capabilă de recompoziţie socială – care nu se vede încă. Poate fi depăşit şi printr-o schimbare de profunzime a orientării statului. (Mişcarea pentru “familia tradiţională” – care e o invenţie recentă – poate fi înţeleasă astfel ca o presiune superficială, canalizată de ideologiile dominante, dar mînată de necesitatea reală a recompoziţiei sociale).
Poate că ar fi utilă o distincţie minimă între două orientări mai de profunzime ale statului, care sînt dincolo de jocul electoral, fiindcă orice partid de dreapta sau stînga nominală ce vine la guvernare îşi aşterne programele pe un fond deja existent: statul capitalist şi statul social. Ca orientare, statul capitalist e protectorul pieţei interne şi al marilor jucători (“investitori”) ce vin din sistemul mondial; statul cu orientare capitalistă se întoarce în momente cheie cu spatele la cetăţeanul de rînd şi micile afaceri, în ciuda declaraţiilor de faţadă şi a micilor compromisuri, deschizînd piaţa locală pentru capitalul străin prin oferirea de privilegii; statul capitalist devine astfel instrumentul şi protectorul elitelor şi al marilor afaceri. Nu e nimic nou în asta: primele mari corporaţii capitaliste au fost toate monopoluri garantate de stat; iar cele mai mari corporaţii din prezent beneficiază de privilegii şi scutiri speciale de impozite şi multe au contracte lucrative enorme cu statul. Pentru statul capitalist, “societatea nu există”, ci doar macazurile puterii politice, militare şi financiare. Movers and pushers, iar restul sînt pleavă. De asemenea, în această orientare, domeniile nebazate pe bani sînt doar cheltuieli care trebuie reduse, iar bunurile comune sînt doar valori care nu au fost valorificate încă pe bani. Idealul capitalist al “statului minimal” nu e, de aceea, paznicul de noapte al lui Nozick care lasă să se desfăşoare în pace idila zilei, ci autorităţi însărăcite, în penurie permanentă de fonduri şi resurse, invitate la restaurant de puterile capitalului.
De cealaltă parte, statul social ar fi, în mare, plictisitoarea bancă comună şi biroul central birocratic ce documentează întreaga societate în aceiaşi termeni, de la cei care muncesc la cei mai vulnerabili, marginalizaţi şi care nu mai muncesc; statul cu orientare socială ar fi cel pentru care societatea contează cel mai mult, şi care mediază adăposturi pentru toată lumea şi o redistribuţie mai justă a bogăţiilor comune, nu în ultimul rînd prin susţinerea pe termen lung a domeniilor nebazate pe profit monetar ale educaţiei, culturii inovative şi sănătăţii, prin combaterea formării monopolurilor şi a cartelurilor, şi prin protejarea forţelor productive şi a formelor locale ale valorii.
Nu cred că e nimic controversat în a susţine că transformarea paradigmatică pe care a suferit-o statul românesc după 1989, atît sub mandate de dreapta, cît şi sub cele ale stîngii nominale, s-a materializat predominant în primul sens, al capitalizării statului, care poate fi înţeles şi ca o desocializare a statului. Pe scurt, statul a fost reorientat către capital – un proces ce a avut loc inclusiv prin devalorizare, distrugere, furt, delapidare, preluare oportunistă şi ultima pe listă, cu voia d-voastră, privatizare. După cum spunea un fost nou oligarh român, marile afaceri se fac cu statul. În timp, noi generaţii de politicieni şi funcţionari au crescut, s-au adaptat şi operează în acest nou tip de sistem clientelar, ce a produs deja puternice grupuri de interese private – venind atît dinspre dreapta politică, cît şi de la stînga nominală. Corupţia se face pe bani, nu cu “mentalitatea comunistă”, iar pe măsura adîncirii în condiţia de semiperiferie, jocul electoral devine tot mai mult o competiţie între clienţii cei mai obedienţi. Acele părţi din aparatele statului care mai lucrează şi dezvoltă competenţe în orientarea socială simt mai mereu că înoată contra curentului. Coloratura ideologică nu prea mai contează în sistemul clientelar, iar unica opoziţie semnificativă e formulată de tehnocraţi – dar tot ceea ce ar putea face aceştia e să petecească sacul găurit.
Din partea electoratului, mai toţi cei care îşi manifestă astăzi dispreţul pentru “clasa politică” se opun din lăuntri acestui tip de tranziţie înspre statul desocializat şi clientelar. Ei ştiu că e timpul pentru altceva. Nu sînt “apolitici”, ci caută politizarea acolo unde simt că mai e o şansă de schimbare. Apolitică e de fapt doar acea parte a clasei mijlocii care aspiră doar să se izoleze după porţi înalte şi să plece în vacanţe. Dar acele grupări care s-au reorientat după 1989 în clientelismul cinic ori în imitaţia şi cultul docil pentru “civilizaţia occidentală” rămîn bulversate şi oarbe în faţa marilor transformări. Sigur că e necesară în orice moment o clasă de intermediari care să ştie să vorbească pe limbajul marilor instituţii şi al marilor puteri, însă fără o viziune proprie dincolo de aceasta, şi mai precis fără o mutare semnificativă a accentului pe social, comunal şi ecologic, o grămadă de bătălii sînt pierdute înainte de a fi începute, inclusiv la nivel geopolitic.
Statul e un loc de acumulare a puterilor din toate domeniile (inclusiv cele nebazate pe bani) şi a avuţiei comune, dar este în mod fundamental şi banca ce investeşte în potenţialul nostru al tuturor. Cînd sistemul mondial ajunge la capătul unui mare ciclu şi intră într-o mare transformare, de orice natură ar fi aceasta, orientarea constituţională a statului redevine o problemă publică. Indiferent în ce direcţie se îndreaptă sistemul mondial, desocializarea statului nu face decît să îl slăbească şi să expună comunităţile interne riscurilor inerente unei perioade de turbulenţe. Iar pe teritoriul anticomunist, ars după 1989 de dreapta pînă la cenuşă, cei care capturează nemulţumirile de fond, sistemice, sînt deocamdată doar fasciştii.
Toată discuţia centrată pe geopolitică, şi reducerea politicii la geopolitică nu face decît să reducă radical dimensiunea statului la un stat sub-minimal, fără societate, un stat care e doar exponentul unor puteri. Asta nu face decît să slăbească şi să desocializeze şi mai intens statele aflate la frontiera între marile puteri. Iar golul lăsat în urmă de desocializarea statului, precum sacrificiul făcut de muncitoarele în îngrijire şi curăţenie, nu poate fi reumplut prin apeluri zgomotoase la patriotism şi naţionalism. De aceea, în condiţiile unei posibile transformări sistemice, desocializarea statului e de fapt contra intereselor tuturor forţelor electorale.
3. Pe termen ceva mai scurt, ordinea unipolară a lumii e contestată.
Ideea că ruşii ar fi răul absolut e o aberaţie născută într-o conjunctură concretă.
Hegemonul global, care a ajuns după 1989 în poziţia de vîrf a unui sistem mondial unipolar, trece printr-un moment de polarizare internă extremă şi de contestări externe semnificative ale autorităţii. Dat fiind că industria culturală a SUA e o industrie globală – o industrie de vîrf a sistemului mondial -, mai toţi sîntem familiari, într-o anumită măsură, cu aceste fenomene. Temeri că “s-au dus anii de glorie” sînt exprimate în industria culturală nord-americană zi de zi – dar ele nu trebuie exagerate. Anii 2020-2021 marchează însă, într-adevăr, un moment istoric pe plan extern. Iar dincolo de temerile, speranţele şi afinităţile politice ale fiecăruia, e foarte clar ce şi mai ales cine au fost protagoniştii acestui moment.
În primul rînd, anul 2021 va rămîne în memorie prin dezastrul înfrîngerii şi retragerii SUA din Afghanistan. E o înfrîngere colosală venită după două decenii de lupte şi resurse inimaginabile vărsate în acest război – care se ridică la nu mai puţin de 14 trilioane USD, din care mai mult de o treime s-au dus la contractori privaţi. În final, la putere au revenit talibanii, care nici măcar nu au acceptat cerinţele in extremis de prelungire a duratei evacuării. Scenele de la final cu autodistrugerea echipamentelor, abandonarea în pripă a ambasadei şi avionul ce decolează cu oameni agăţaţi de el ciorchine au îngroşat grotesc cadrul acestui tablou al înfrîngerii. Iar eşecul istoric abia urmează să îşi manifeste toate consecinţele, ce includ evaluarea crimelor de război, dimensiunile abuzurilor şi corupţiei, scara risipei şi a distrugerilor lăsate în urmă de armată, precum şi minciunile şi miturile plasate intenţionat în sfera publică. O consecinţă aparte ar fi reevaluarea complicităţilor comise în războaiele de invazie din ultimele două decenii.
La fel de semnificativ, ideologia liberală, care este alături de conservatorism şi socialism una dintre ideologiile dominante ale modernităţii tîrzii, fiind reprezentată în SUA de Partidul Democrat, parcurge în paralel o gravă criză de legitimitate. Mai tot ce atinge, inclusiv politici progresiste anti-discriminare, devine toxic, transformîndu-se în efecte opuse intenţiilor politice. (Aceasta ar constitui subiectul unei alte discuţii aparte). Actuala guvernare trece printr-o criză a încrederii publice şi o criză ideologică mai profundă.
În al treilea rînd, după cum a simţit mai fiecare, şi criza gazului a indicat schimbări semnificative, care s-au manifestat însă dincolo de puterile marilor puteri. SUA a reuşit, într-adevăr, să amîne deschiderea şi certificarea noii conducte ruseşti de gaz North Stream 2, prin utilizarea armei sancţiunilor şi exercitînd presiuni asupra Germaniei. Consecinţele au fost însă diametral opuse intenţiilor politice. Deşi conducta nu a fost inaugurată încă, creşterea preţurilor la gaz nu e în detrimentul Rusiei, care continuă să încaseze banii şi să îşi întărească poziţia, şi nici în avantajul consumatorului, inclusiv cel occidental, care plăteşte factura. Una din urmările cele mai bizare şi neprevăzute ale acestei crize e transformarea neoliberalilor din UE în cei mai ardenţi ecologişti: tocmai cei care se împotriviseră vehement ideii de preţuri fixe, în numele pieţei care se reglementează singură, se plîng de dependenţa de Rusia după ce au încasat-o pe spot market, şi au început să pledeze pentru o tranziţie verde “mai rapidă” şi “energie curată”. Cînd neoliberalii se grăbesc să se proţăpească în fruntea mişcării verzi înseamnă că lumea se întoarce pe dos şi că semnificatul real al cuvintelor verde şi curat începe să devină maro şi tulbure.
În fine, revenind la subiectul imediat, modul în care Occidentul s-a implicat şi s-a raportat la criza din Ucraina, începînd cu lovitura din 2014 [Vezi de pildă: https://www.counterpunch.org/2014/03/05/chronology-of-the-ukrainian-coup; sau chiar şi: https://www.youtube.com/watch?v=JrMiSQAGOS4&t=3260s], trecînd apoi prin seria lungă de intervenţii şi împrumuturi care menţin guvernarea, primite cu o serie lungă de angajamente de luptă contra corupţiei pînă la politica de înarmare şi invitarea Ucrainei să participe la jocurile de război ale NATO din 2020, şi actuala susţinere militară a Ucrainei – toate acestea nu au făcut decît să înrăutăţească sistematic lucrurile pentru toată lumea – dar mai puţin pentru Rusia [pentru situaţia Ucrainei, vezi: https://lefteast.org/ukraine-in-the-vicious-circle-of-the-post-soviet-crisis-of-hegemony]. Aşadar, încă înainte de izbucnirea conflictului mult-anunţat, se poate spune că direcţia politică unilaterală a produs un eşec repetat. E locul să amintim aici că partea democratică a protestelor din Maidan a fost mult mai complexă şi avansată decît politica actualei guvernări, inclusiv prin dezbaterile deschise despre diferenţele culturale interne [Vezi Vasile Ernu, Florin Poenaru (eds.), Ucraina live.Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil, Antologia CriticAtac 2013-2014, Editura TACT, Cluj, 2014; şi catalogul Bienalei de la Kiev din 2015].
Spre deosebire de acest tablou, în 2021 statul chinez a aniversat cu fast 100 de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist Chinez, care e fără îndoială una dintre cele mai influente mari instituţii din istoria recentă a lumii [Vezi Walden Bello, “Cele trei revoluţii ale Partidului Comunist Chinez, IDEA artă + societate #57/2021, ]. Anume, a sărbătorit momentul devenind cea mai mare economie a lumii, conform FMI – fiind evaluată la 24.2 trilioane USD, în timp ce economia SUA era evaluată la 20.8 trilioane USD [IMF, World Economic Outlook 2020, imf.org]. Mai mult, în 2020, Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN) a devenit cel mai important partener comercial al Chinei, deasupra UE şi SUA. Numerele confirmă o realitate care se vede dealtfel cu ochiul liber – Asia e cea mai dinamică regiune a lumii – şi subliniază întărirea conexiunilor regionale dincolo de controlul sau influenţa Occidentului. Iar China începe 2022 în centrul atenţiei lumii, prin găzduirea Jocurilor Olimpice de iarnă la Beijing. Cu alte cuvinte, în aceeaşi perioadă în care Europa de Est a întors paradigma şi a trecut prin durerile tranziţiei la capitalism, China a crescut cu paşi uriaşi conform indicilor occidentali înşişi, pe calea “socialismului cu caracteristici chineze”, şi a reuşit deocamdată, pînă în prezent, să “ţină pasărea capitalismului în cuşca socialistă” imaginată de Chen Yun şi Deng Xiaoping încă din 1979, în ciuda tuturor prevestirilor sceptice articulate atît dinspre dreapta, cît şi dinspre stînga. (Şi aceasta ar trebui să constituie subiectul unei discuţii critice aparte). Pe plan extern, China a trecut la ceea ce numeşte “diplomaţia lupului”, iar seria de întrevederi diplomatice din 2021 cu înalţii funcţionari de stat americani nu au făcut decît să expună public atît competenţa diplomaţilor chinezi în a-şi avansa propria agendă, inclusiv referitor la Taiwan, cît şi incapacitatea omologilor nord-americani din această generaţie de a răspunde sau în unele cazuri chiar de a înţelege pe cine au în faţă. Toată această serie de întrevederi, de la Anchorage la Tianjin, Zurich şi Roma, pînă la summitul virtual între Biden şi Xi Jinping din noiembrie – s-a terminat cu ultimul cuvînt al Chinei care a afirmat că nu recunoaşte superioritatea globală a Statelor Unite, avertizînd că nu va tolera nicio interferenţă cu suveranitatea, calea sa proprie de dezvoltare şi infrastructura proprie.
De partea sa, statul rus a atins şi el un moment de supremaţie în termenii Occidentului însuşi, pretinzînd nimic mai puţin decît superioritatea tehnologică globală în cîteva domenii strategice. Pentru întîia oară după autodizolvarea Uniunii Sovietice, Rusia nu pretinde nici măcar paritate, ci pur şi simplu superioritate tehnologică şi militară faţă de Occident. Iar asta e informaţie publică, ce a trecut printr-un proces cu mai multe etape, de la anunţarea publică a unor prototipuri acum trei ani, la anunţarea publică a producţiei şi implementării acestor noi sisteme, inclusiv cu teste. E un moment ce nu poate fi subapreciat sau ignorat, fie şi doar la nivel ideologic, şi care rămîne încă să îşi desfăşoare consecinţele, pe timp de pace sau dimpotrivă. Inginerii militari din toată lumea cu siguranţă că nu îl ignoră. Dar, dat fiind că fetişismul tehnologic e unul din pilonii eurocentrismului, o mare parte a Occidentului şi a lumii occidentalizate întîmpină dificultăţi în a înţelege şi a accepta faptul că o putere non-occidentală e cea care deţine superioritatea tehnologică – în special Rusia, asupra căreia e proiectată imaginea de Cernobîl (sic!) a unor hîrburi greoaie cu şefi incompetenţi. Persistenţa în negaţie nu poate duce însă decît la agravarea neînţelegerilor, ca şi cum nu ar fi destulă violenţă în lume deja. Oricum ar sta lucrurile în realitate, poziţia Rusiei nu a făcut decît să se întărească pe plan regional şi global, în ciuda ostilităţii cu care a fost tratată pînă în prezent de actuala guvernare nord-americană, şi indiferent de politica sancţiunilor, care şi-au dovedit pînă în prezent inutilitatea.
În măsura în care această superioritate e confirmată – unele evaluări externe sînt sceptice, altele dimpotrivă; anumite mişcări militare şi diplomatice din 2021 tind să o confirme, inclusiv remarcile negative ale preşedintelui Biden despre Ucraina şi NATO – consecinţele ar fi globale: lumea a intrat într-o epocă a rachetelor supersonice împotriva cărora nu există încă niciun sistem de apărare, şi mai ales niciun tratat de pace şi nonproliferare. În această nouă realitate, noţiunile de spaţiu şi timp sînt măsurate în alte cadre, iar ordinea unipolară a lumii e nesustenabilă. Vechile tratate de pace şi nonproliferare trebuie actualizate (nu doar aranjamentele de securitate), iar politicile externe trebuie regîndite. Asta ar însemna că sistemul mondial a suferit deja o schimbare pe plan militar, iar cei care o ignoră cîntă la vioară în timp ce casa arde. Că s-a intrat într-o nouă cursă a înarmărilor. Pe plan regional, intensitatea creşte iar forţele mobile de ieri pot deveni ţinte într-un butoi. Transformarea regiunii într-o zonă de teste ar fi un dezastru pentru toată lumea, mai puţin samsarii de arme – şi e semnificativ faptul că, după retragerea forţelor americane din Afghanistan şi deci pierderea acestei pieţe, Ucraina a redevenit, cel puţin în ştiri şi pentru piaţa de arme, o zonă de conflict fierbinte.
Într-un asemenea context, agitaţia anti-rusească din ţări ca România şi Lituania e penibilă şi mai rău, poate fi periculoasă. Arătătoare rigide ridicate din România nu fac, de pildă, decît să se repercuteze în probleme create Moldovei, care, printre altele, a dovedit recent că are oameni în stare să articuleze o politică externă mai echilibrată. (Şi asta ar trebui să constituie o întreagă altă discuţie). Mai semnificativ e însă faptul că lupta pentru pace de altădată a fost înlocuită cu o nouă înarmare şi fascinaţie pentru război, şi că diplomaţia a devenit o ocazie pentru poze şi pozări agresive, mai degrabă decît pentru conversaţii dincolo de diferenţe. Specialiştii şi amatorii de diplomaţie şi istorie militară locală ar trebui să ştie că principalele arme ale rezistenţei tradiţionale sînt viclenia, caltaboşii şi murăturile, nu avioanele şi nadpisurile de sus.
Aceste evenimente – cărora le pot fi adăugate multe altele, precum şi multe detalii semnificative – nu indică doar o serializare a inabilităţii recente a administraţiei nord-americane de a-şi impune scopurile politice, ci mai mult: din grupul iniţial al ţărilor BRICS, cel puţin două puteri, Rusia şi China, au făcut paşi decisivi în contestarea ordinii unipolare a lumii şi, explicit, a hegemoniei SUA. Într-un comunicat scris în comun – o premieră istorică – diplomaţii ruşi şi chinezi au cerut explicit “democratizarea relaţiilor internaţionale”. Cît de departe ar putea fi întinsă această democratizare rămîne însă un subiect deschis.
Pentru a mai lărgi viziunea de tunel eurocentristă, e important să înţelegem că cele două state au ajuns în această poziţie urmînd două căi complet diferite: China pe calea socialismului cu caracteristici chineze, o ideologie proprie, nonoccidentală, coerentă în logica sa internă, aşa cum e ea (încă o discuţie în care nu se prea intră), iar Rusia prin edificarea a ceea ce se constituie încă în noul conservatorism rusesc, în proces de formare şi afirmare. (Dacă figurile pro-occidentale băţoase din România ar avea competenţa sau măcar interesul să afle ce spun conservatorii ruşi mai radicali decît actuala conducere a Rusiei, poate că şi-ar mai tufli cîte un pic căciula semeaţă de pe cap). Formele concrete prin care se deschid şi se afirmă cele două proiecte subhegemonice trebuie urmărite în propria lor logică, nu doar prin filtrul eurocentric. Ceea ce contează în primul rînd pentru restul lumii nu e dacă Rusia sau China “sînt sau nu” democratice, ori dacă sînt “mai bune sau mai rele” decît SUA, ci faptul că au trîntit o contestaţie validă pe masa globală. Probabilitatea unei schimbări fundamentale în ordinea globală s-a mărit semnificativ, pretenţiile raţiunii unice şi modelul civilizaţional unic au fost reduse la dimensiuni, iar tocmai acest fapt e fie ignorat, fie deplîns în mediile corporatiste.
În această situaţie, nu doar subhegemonii contestatari îşi revendică o poziţie proprie ce nu mai poate fi ignorată, şi care poate deveni tot mai autoritară în condiţii de tensiune, ci şi subhegemonii aliaţi, în special cei cu tradiţie imperială, precum Marea Britanie sau Franţa.
Înainte de “război”, modul în care reacţionează hegemonul global şi lumea occidentală în faţa acestei duble contestări a autorităţii sale e un subiect relevant pentru întreaga lume. Dacă reacţionează cu ostilitate, şi subhegemonii contestatari vor răspunde cu ostilitate. Iar normalizarea ideii de război şi reducerea celuilalt la ipostaze non-raţionale şi non-umane, la caricaturi ale răului absolut, produce deja consecinţe culturale nedorite. Nu trebuie să fii pro-rus ca să observi intensificarea aproape patologică a rusofobiei în mediile occidentale în ultimii ani, un fenomen care tinde să se răsfrîngă şi asupra est-europenilor. Iar de partea cealaltă, afli că toată lumea e obsedată şi are ceva cu Rusia. Acelaşi lucru e valabil în cazul sinofobiei şi a creşterii recente a actelor de violenţă contra persoanelor asiatice, în special în SUA şi Marea Britanie. La vîrf lucrurile nu diferă foarte mult: seria de schimburi din 2021 între elitele diplomatice din SUA, China şi Rusia nu au dus la mai nimic semnificativ şi a dovedit în primul rînd incapacitatea sau nevoinţa actuală de a menţine o conversaţie ţinînd seama de diferenţe. Relaţiile dintre SUA şi China şi cele dintre SUA şi Rusia nu au făcut decît să se degradeze în 2021. Iar în interiorul “Occidentului colectiv”, Franţa a făcut deja notă aparte prin apelul recent făcut de Macron nu doar la dialog cu Rusia, ci la articularea unei politici europene faţă de Rusia, implicit independentă de politica SUA faţă de Rusia.
Atunci cînd vîrful sistemului se clatină, întreg stabilimentul se simte ameninţat. E un moment plin de pericole şi expus arbitrarietăţii unor decizii luate în grabă sau din ignoranţă. Din exterior, nimeni nu ar trebui să se grăbească să judece “greşelile” făcute sau să se joace de-a strategia, dar, cu un pic de efort, mai toţi ar putea observa împiedicările şi anumite limite.
Lumea se transformă dinaintea războiului. Posibilităţile sînt încă deschise, dar sînt departe de a fi infinite – iar ele includ şi o reîntărire în forţă a hegemonului. Cineva trebuie să cedeze – şi fiindcă în mai toate cazurile posibile Ucraina e cea care va pierde, cel mai probabil e că tot Ucraina va plăti factura. De aceea, în locul retragerii după metereze, sînt tot mai necesare colaborările între vecini şi întărirea solidarităţii regionale în afara geografiei desenată de marile blocuri armate.
4. Timpul local în care aveau loc toate aceste evenimente globale, pe lîngă pandemia ce a produs de două ori mai multe decese în al doilea an decît în primul an, a fost petrecut de sfera formală a politicii româneşti în lupte interne – inclusiv în interiorul aceluiaşi partid.
La periferie, de regulă nimeni nu are timp de filosofie, ceea ce înseamnă că mai toate se fac pe necitite şi în grabă, aici-acum, iar asta se numeşte apoi pragmatism. O mulţime de presiuni şi seducţii împiedică formarea conştiinţei timpului istoric. Abia post-factum, indignarea ia locul criticii cumpănite.
Puzderia de relatări despre pericolul rusesc, invazie, despre ce a mai zis Biden, neamţul nou sau finanţistul norvegian despre cum o să le-arate ei – toate sînt uitări căscate la ce bagă bogatul pe gură, fără să mai întrebe: cum afectează asemenea schimbări fundamentale o semi-periferie ca România? Care sînt interesele regiunii, nu a blocurilor globale de securitate? Care sînt exemplele relevante din care am putea învăţa, din ce zone ale lumii, din ce perioade istorice? Ce fac vecinii noştri şi cum funcţionează? Cine cu cine vorbeşte? Cine are grijă de cine? Care sînt opţiunile deschise sau închise? Ce consecinţe va avea toată această tensiune asupra politicii graniţelor în Europa? Ce opţiuni au şi ce practici întemeiază deja muncitorii migranţi prinşi în zona de influenţă a subhegemonilor? Ce se întîmplă cu migraţia internă din China şi Rusia? Dacă modelul creşterii locale recente s-a bazat pe dependenţa structurală de ţări ca Germania, ce se întîmplă în momentul în care Germania va decide să îşi urmeze interesul propriu şi să schimbe direcţia? Ce se întîmplă dacă Franţa insistă pe separarea politicii europene de agenda nord-americană/NATO? Ori: cum ar putea fi democratizat spaţiul internaţional, cu “ocazia” destrămării unipolarismului, într-o direcţie cu adevărat pluriversală şi decolonială? Care sînt resursele de rezistenţă comunală şi comunitară? În ce se manifestă de fapt suveranitatea populară, şi unde?
De reţinut că asemenea întrebări nu sînt reinventări ale roţii, ci erau la ordinea zilei şi în anii 1960-1970, şi au fost reactualizate în mişcările populare anti-război şi anti-globalizare din anii 2000 – care şi-au dovedit între timp pe deplin dreptatea.
Istoric, în timpul unor mari transformări, poziţia periferiilor şi a semi-periferiilor e afectată de turbulenţe, care ating în primul rînd noţiunea de suveranitate. După explozia populară din 1989, tranziţia la statul capitalist a restrîns treptat noţiunea de suveranitate, care a devenit ceva vag şi confuz, chiar externalizat, apoi ceva reapropriat şi revendicat aproape exclusiv de aparatele interne ale statului, şi anume în special de cele din serviciile de securitate – spre deosebire de ce ar însemna suveranitatea populară. Muncitorii din fabricile închise, locuitorii oraşelor industriale, însărăciţii ruralităţii, cei pensionaţi în timpul devalorizărilor după o viaţă întreagă de muncă – toţi şi toate au fost abandonaţi de stat şi lăsate să se descurce. Ceea ce au şi făcut, în spaţiul internaţional şi în comunităţi autonome, strecurîndu-se printre toate obstacolele, ierarhiile şi diviziunile sale nedemocratice. Pierderea lor internă, precum şi mărirea majorităţii tăcute ce şi-a pierdut complet interesul pentru jocurile electorale constituie o pierdere masivă a suveranităţii populare, ce se adaugă la catastrofa demografică a tranziţiei la capitalism.
În ciuda sensului restrîns al suveranităţii într-o tranziţie ce a stat sub semnul colonialităţii, Europa de Est (precum şi cea de Sud) prezintă însă, deja, un tablou mai divers de atitudini decît Europa Occidentală şi Nordică, unul care variază de la exerciţii în obedienţa docilă şi imitarea occidentului, la manifestări zgomotoase şi adesea deplasate ale contestării explicite. Deocamdată, această diversitate e superficială, marşează pe etno-naţionalism şi menţine fondul ideologic dominant al anticomunismului, eurocentrismului şi capitalocentrismului. (Eurocentrismul eurosceptic protestează contra occidentalilor şi chiar flirtează cu China şi Rusia, dar din propria felie privată de supremaţie şi europenitate; capitalocentrismul naţionalist menţine statul clientelar dar numai pentru capitaliştii noştri). Dar într-un context al transformării, crăpăturile superficiale se pot adînci. Suveranitatea nu mai e ceva de la sine înţeles, o scuză pentru a nu mai gîndi atunci cînd faci parte din alianţa militară cea mai tare, cînd copiezi modelul de civilizaţie al altuia sau cînd recurgi la naţionalism, ci se decide prin muncă, în funcţie de capacitatea de a crea şi a menţine conversaţii directe cu toată lumea, şi mai ales revendicînd libertatea de a lua o cale proprie de organizare a muncii, economiei şi societăţii, o cale proprie de dezvoltare, comunizare şi ecologizare.
De fapt, după cum au observat mulţi alţii, tranziţia întreagă a fost ca un lung război. O campanie în iarnă, cu cîteva momente de repaos. “Civilizarea” prin integrarea europeană, nord-atlantică etc., a atins cîteva borne (cu un preţ imens), dar dacă e lăsată să avanseze pînă la capătul logicii sale, duce direct în cîmpul violent al barbariei. La marginile căreia care ne aflăm. Azi, cînd normalizarea ideii de război şi a inumanităţii celuilalt au devenit la ordinea zilei, poate ar fi timpul măcar să studiem nişte opţiuni alternative, dacă e prea mult să revenim la lupta pentru pace.