1.Mă întreb dacă ultimul argument al formării şcolare este cel de a-i putea manipula pe ceilalţi: învăţaţi, copii, învăţaţi, ca să dominaţi! După zeci de ani de lecturi grele, după ce prin faţa lui a trecut Andrei Pleşu, după ce mintea lui a înregistrat texte filozofice grele (ţin minte şi acum seara în care l-am ascultat prima oară la Societatea Română de Fenomenologie, supărat cum era pe interpretările heterodoxe ale lui Heidegger în ceea ce priveşte textele fundamentale ale creştinismului), Mihail Neamţu a ajuns să redacteze şi să difuzeze o frază ca aceasta: „(Vrem) un Stat care răsplăteşte meritul şi munca, nu lenea şi hoţia”, parafrază a celebrului slogan „nici muncă fără pîine, nici pîine fără muncă”. A ajuns aici în cinci ani.
În ultimul număr al revistei 22, Rodica Palade semnează un editorial al cărui titlu pare inspirat din aşa-numita platformă electorală a mişcării lansate de Neamţu, Noua Republică: „Cetăţeni şi consumatori” („primul pas” spre „Noua Republică” este acesta: „Suntem o națiune formată din cetăţeni, nu doar contribuabili sau consumatori.”). Editorialista crede că a venit vremea ca politicienii să-şi trateze cu mai mult respect alegătorii, iar ceva mai la vale, Andreea Pora crede că „Manualul de luptă” al noii mişcări, deşi uneori „ridicol”, este un început. Un început a ce? A respectării alegătorului ca cetăţean, nu a tratării lui ca un consumator bolnav de adicţie. Bine, am zis, hai să vedem cum vede Noua Republică cetăţeanul pe care-l invită să voteze.
2. De aceea, din „Manualul de luptă” al Noii Republici – un text tabloid abia diferit de cel al PPDD – mă voi referi numai la tema opoziţiei dintre cetăţean şi consumator. Ia să văd, îmi spun, îmi redă mie demnitatea de cetăţean această platformă? Pentru a rămîne la acest nivel, mă văd obligat să refuz orice comentariu ideologic idealist care ar porni de la premisa că în politica românească există dreapta şi stînga. De asemenea, trebuie să renunţ la subtila critică filozofică a platformei făcută pe CriticAtac de Alex. Cistelecan: mi se pare orz stricat pe gîşte. Mihail Neamţu a citit cărţi grele douăzeci de ani pentru ca să înţeleagă mai bine cum funcţionează un manifest politic în era tabloidelor. A citit filozofie ca să înţeleagă un lucru simplu: pentru a convinge, trebuie să te adresezi ca un tinichigiu cu sînge rece altor tinichigii complexaţi.
Dar să presupunem că Mihail Neamţu este un om de bună credinţă, că gesturile lui din ultimii ani nu sînt acţionate de dorinţa de putere şi că viziunea lui politică este echidistantă politic (aşa cum încearcă să ne convingă şi alţii). Să presupunem deci că Mihail Neamţu chiar visează la o politică cetăţenească, făcută pentru şi cu cetăţeni informaţi, care pot înţelege ceea ce trăiesc, care pot pune în perspectivă ceea ce citesc, care au îndoieli şi speranţe de anvergură mai mare decît spectatorii unui meci de fotbal din campionatul românesc. Reducînd aşadar intenţiile oamenilor din spatele acestei mişcări la absurdul unei bune-credinţe pline de optimism şi echilibru, prima constatare este că-şi bat joc de noi. Să citim: „nu nomenclaturiştii, nu şmecherii sau cocălarii au dărîmat dictatura”… Cocălarii? Mihail Neamţu s-a făcut teolog pentru a putea difuza public o frază care inserează cuvîntul „cocălar”. Una dintre definiţiile pe care le-am găsit pentru acest termen este: „Ţigan care adună oase de animale moarte cu scopul de a face piepteni. Provine din ţigănescul “kokalo” care înseamnă “os”. Numele acestui clan este “kokălarea”, substantiv plural.”
Pff, era vorba de hermeneutică filologică deghizată în manifest politic, m-am liniştit. Deci nu ei au făcut revoluţia, cocălarii, ci „cîteva inimi curajoase” (Victor Stănculescu, de pildă, tot l-am văzut de curînd la televizor). Aflăm imediat apoi că România are nevoie de „idealişti pragmatici”, iar sintagma este oferită, desigur, cetăţeanului informat, nu amărîtului de consumator: este fix idealismul invocat de Ceauşescu în lansarea sintagmei „romantism revoluţionar”: „Să nu uităm că a fi comunist cere să fii şi puţin idealist, în sensul nu al concepţiei idealiste, în sensul unui anumit romantism revoluţionar, cum îl numeam noi pe timpuri.” (Ceauşescu, 1971). Adică să nu te uiţi la stele, să faci ceva, din idealism. Acelaşi cetăţean trebuie să ştie că, deşi condus de un partid intitulat „de dreapta”, dezamăgirile lui nu vin decît din moştenirea „de stînga”, cea „care perpetuează mita şi hoţia” şi care, mai ales ne „amanetează viitorul”. Şi Ceauşescu gîndea cam la fel: rezistaţi voi încă vreo cîţiva ani în frig şi umilinţă şi, între timp, vistieria se umple, iar România va fi prosperă. Ideea era deci bună, crede Neamţu, doar nu s-a făcut degeaba teolog. Trebuie sacrificat prezentul pe altarul viitorului: aceasta este atitudinea adevărată de cetăţean, în vreme ce stînga încearcă să ne menţină în ţarcul prezentului ca pe nişte animale „consumatoare”. Va să zică, dreapta e escatologică, iar stînga e prezenteistă. Bun.
Cetăţeanul mai trebuie să afle, sau măcar să se convingă (dacă se îndoieşte, ţinut cum e în lesa dezinformării de televiziuni impostoare) de o altă realitate ascunsă: „capitalismul creează locuri de muncă şi stabilitate”. Perfect: uite-o lanternă în peşteră, hai după ea. Acum, în 2011, lipsa de stabilitate dată de reaua-voinţă a opoziţiei care nu vrea să reunţe la un regim socialist (dar parcă e vorba de opoziţie… taci, taci şi fii atent aicea:) nu creează locuri de muncă. A, şi uite ce chestie deşteaptă: „stînga ne lasă la cheremul cămătarilor şi statelor cu trecut şi prezent comunist.” Adică ne lasă lîngă Cuba şi Coreea de Nord? Dar cămătarii? Cămătarii capitalişti, marshalizaţi, care sug sîngele poporului, care-s ăia?
3.Bine. Ajunge. Avem două variante: fie Noua Republică minte şi ţinteşte către nişte indivizi pe care-i ia drept idioţi – şi care se pot simţi, ca şi mine, jigniţi că cineva li se adresează ca unor retardaţi – fie nu minte şi ar trebui să se simtă ea însăşi ofensată de propriile alegaţii decerebrate pe care le lansează în spaţiul public. Dar eu cred că aici se întîmplă exact ca atunci cînd cineva vrea să se culce neapărat cu cineva şi încearcă forma de persuasiune cea mai vulgară: sînt bun, baby, ştiu că mă vrei, hai. Dacă reuşeşte, Mihail Neamţu n-a citit degeaba cărţi grele de filozofie vreme de douăzeci de ani. Cu cît ajungi mai sus, cu atît drumul înapoi e mai lung. Al lui încă nu s-a terminat.
Text apărut pe Observator Cultural