România Liberă publică un text de JOSEPH STIGLITZ.
Dezastrul ipotecar din Statele Unite a ridicat întrebări profunde despre „statul de drept”, marca universal acceptată a unei societăţi avansate şi civilizate. Statul de drept trebuie să îi protejeze pe cei slabi împotriva celor puternici şi să se asigure că toată lumea este tratată corect. În America, în urma crizei creditelor ipotecare subprime, statul nu şi-a îndeplinit nici unul dintre roluri.
O parte a statului de drept este securitatea drepturilor de proprietate – dacă datorezi bani pentru casa ta, de exemplu, banca nu ţi-o poate lua, pur şi simplu, fără să urmeze procesul legal. Dar, în ultimele săptămâni şi luni, americanii au văzut cazuri în care mai multe persoane au fost deposedate de casele lor, chiar şi atunci când nu aveau datorii.
Pentru unele bănci, aceste cazuri reprezintă doar pagube colaterale: milioane de americani în plus faţă de cei aproximativ patru milioane în 2008 şi 2009 încă mai trebuie să fie daţi afară din casele lor. Într-adevăr, ritmul executărilor silite ar fi crescut dacă guvernul nu ar fi intervenit. Procedurile rapide, docu-mentaţia incompletă şi frauda excesivă care au însoţit graba băncilor de a genera milioane de credite
neperformante în timpul bulei imobiliare au complicat totuşi procesul de curăţare a mizeriei pe care băncile au lăsat-o în urmă.
Pentru mulţi bancheri, acestea sunt doar detalii care pot fi trecute cu vederea. Cei mai mulţi oameni evacuaţi din casele lor nu şi-au plătit ipotecile şi, în cele mai multe cazuri, cei care i-au aruncat în stradă erau îndreptăţiţi să facă acest lucru. Dar americanii nu ar trebui să creadă într-o justiţie care funcţionează în general. Noi nu spunem că cei mai mulţi oameni închişi pe viaţă au comis o infracţiune care merită această pedeapsă. Sistemul de justiţie din SUA cere mai mult şi există garanţii procedurale pentru a satisface aceste cerinţe. Băncile vor să evite aceste garanţii procedurale. Dar nu ar trebui lăsate să facă acest lucru.
Pentru unii, toate acestea sunt reminiscenţe ale întâmplărilor din Rusia, unde statul de drept – şi în special legislaţia privind falimentul – a fost folosit ca un mecanism legal pentru a înlocui un grup de proprietari cu altul. Instanţele au fost cumpărate, documentele falsificate, iar procesul a mers foarte bine.
În America, corupţia este la un nivel mai avansat. Nu numai anumiţi judecători pot fi cumpăraţi, ci şi legile, prin contribuţiile de campanie şi prin lobby, în ceea ce a ajuns să fie numit „corupţie în stil american”.
A fost cunoscut la scară largă faptul că băncile şi companiile ipotecare s-au angajat în practici agresive de creditare, profitând de cei mai puţin educaţi şi de cei mai neinformaţi din punct de vedere financiar pentru a-i determina să contracteze împrumuturi ce maximizau taxele şi care presupuneau riscuri enorme pentru debitori. (Pentru a fi corect, băncile au încercat să profite şi de cei mai sofisticaţi din punct de vedere financiar, precum în cazul titlurilor de valoare create de Goldman Sachs, care au fost concepute pentru a eşua.) Dar băncile au folosit toate legăturile lor politice pentru a opri statele să adopte legi care să limiteze creditarea de ruinare.
Atunci când a devenit clar că oamenii nu vor putea plăti ceea ce datorau, regulile jocului s-au schimbat. Legile privind falimentul au fost modificate pentru a introduce un sistem de „obligaţii contractuale parţiale”. Un individ care, să zicem, are o datorie egală cu 100% din venitul său poate fi obligat să predea băncii 25% din venitul său brut înainte de impozitare pentru tot restul vieţii sale, deoarece banca ar putea adăuga, să zicem, 30% dobândă în fiecare an la suma pe care acea persoană o datorează. La final, o persoană care are un credit ipotecar ar datora mult mai mult decât a primit banca vreodată, chiar dacă debitorul a lucrat, în acest scop, un sfert din timpul său pentru bancă.
Atunci când această lege privind falimentul a fost adoptată, nimeni nu s-a plâns că este în opoziţie cu sanctitatea contractelor. În momentul când debitorii au început să sufere din cauza datoriilor, o lege a falimentului mai umană – din punct de vedere economic şi raţional – le-a dat o şansă pentru un nou început în cazul în care sarcina de rambursare a datoriilor devenea prea împovărătoare. Aceste cunoştinţe ar fi trebuit să stimuleze creditorii să acorde împrumuturi numai celor care le puteau rambursa. Dar creditorii ştiau probabil că, dacă republicanii deţin controlul guvernului, ar putea face creditele
neperformante, iar apoi ar putea schimba legea pentru a se asigura că îi vor constrânge pe cei săraci să plătească.
Cu unul din patru credite ipotecare în SUA la apă – persoane care datorează mai mult decât valorează casele lor -, există un consens în creştere în ceea ce priveşte singura modalitate de a rezolva această mizerie, prin consemnarea valorii debitorului principal (ceea ce datorează).
America are o procedură specială de faliment corporativ, numită Capitolul 11, care permite o restructurare rapidă prin consemnarea datoriei şi transformarea unei părţi din aceasta în capitaluri proprii. Este important ca întreprinderile să continue să funcţioneze ca conglomerate economice pentru a asigura locuri de muncă şi creştere economică. Dar este de asemenea important ca familiile şi comunităţile să rămână intacte. Deci America are nevoie de „un capitol 11 al proprietarilor de locuinţe”.
Creditorii se plâng că o astfel de lege ar încălca drepturile lor de proprietate. Dar aproape toate modificările din legi şi regulamente favorizează pe unii în detrimentul altora. Când legea falimentului din 2005 a fost adoptată, creditorii au fost beneficiari; ei nu şi-au făcut griji în legătură cu modul în care legea va afecta drepturile debitorilor.
Inegalitatea în creştere, combinată cu un sistem de finanţare defectuos al campaniei, riscă să transforme sistemul juridic din America într-o parodie de justiţie.
Unii ar putea să îl numească în continuare „stat de drept”, dar nu va fi un stat care îi protejează pe cei slabi împotriva celor puternici. Mai degrabă, acesta le va permite celor puternici să-i exploateze pe cei slabi.
În America de azi, revendicarea mândră „justiţie pentru toţi” este înlocuită cu revendicarea mai modestă „justiţie pentru cei care îşi pot permite”. Numărul de persoane care îşi pot permite este în scădere rapidă.