În faţa masacrelor perpetuate de regimul lui Gaddafi în Libia, cum se pot oare mulţumi ţările europene să dea doar telefoane care să incite la “reţinere”? Cum de se pot limita doar la îngrijorarea faţă de afluxul de refugiaţi? Cotidianul El Pais se indignează într-un editorial. (Sursa presseurop.eu)
Această Europă nu este la înălţimea revoluţiilor care au loc în Magreb şi Orientul Apropiat. Tăcerii şi paraliziei cu care au fost primite manifestaţiile care au pus capăt dictaturilor lui Ben Ali şi Mubarak, în Tunisia şi Egipt, li se adaugă acum indiferenţa reacţiei la masacrul comis de dictatorul libian Muammar el Gaddafi. Când un tiran trimite tancuri şi avioane împotriva cetăţenilor care îl repudiază, şi deja se numără morţii cu sutele, este pur şi simplu ruşinos să se vorbescă de reţinere în folosirea forţei.
Cele din aceste zile nu sunt primele crime pe care le comite Gaddafi, dar sunt cele pe care le-a comis la modul cel mai provocator. În faţa lor, Europa s-a arătat mai preocupată de modalitatea de a-i menţine pe libieni închişi între propriile frontiere decât de sprijinirea unor cetăţeni care au luat cuvântul şi care îşi riscă viaţa pentru a combate o veche tiranie.
Îngrijorarea UE în faţa consecinţelor migratorii
În faţa acestei demonstraţii a barbariei, subtilităţile comunicatului emis de Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă, Catherine Ashton, nu valorează nimic; nici cele ale Consiliului de Miniştri europeni care a avut loc lunea trecută (pe 21 februarie). E mai bine să nu ne înşelăm: dacă două ţări precum Italia şi Republica Cehă au putut să ajungă la o poziţie comună a fost, printre alte motive, pentru că restul celor Douăzeci şi Şapte au fost de acord cu rezultatul final şi l-au considerat acceptabil. Doar că nu este acceptabil din niciun punct de vedere, nici măcar dacă îl priveşti la lumina unei posibilităţi temătoare, şi de aceea victoria celor două state membre asupra celorlalte este, în realitate, o înfrângere umilitoare a tuturor.
În timp ce Înaltul Reprezentant şi Consiliul de Miniştri jucau acest rol trist, Comisia sporea ruşinea Europei prin vocea purtătorului de cuvânt pentru Afaceri Interne, Michel Cercone. Acesta a asigurat că UE este preocupată de consecinţele revoltelor din Magreb şi Orientul Apropiat în materie de imigraţie. Dacă într-adevăr aceasta este preocuparea care a pus stăpânire pe Uniune în aceste momente, înseamnă că birocraţia de la Bruxelles a pierdut capacitatea de a face o ierarhie a problemelor şi nu priveşte mai departe de lungul nasului, punând în acelaşi plan seismul politic care agită una dintre regiunile cele mai defavorizate din lume şi o obsesie care mai întâi a fost a forţelor populiste europene şi, mai apoi, a partidelor democratice dispuse la absolut orice în schimbul voturilor.
Europa a refuzat să mai distingă un imigrant de un refugiat
Ceea ce vrea să însemne, în plus, că această Europă de începuturi de secol a renunţat la diferenţierea unui emigrant de un refugiat, urmărită de propriile fantome. În faţa unei crime în masă precum cea pe care o comite Gaddafi, Europa comite şi ea o răutate de neiertat întrebându-se care este cea mai bună formă de a-i închide pe libieni între graniţele lor, lăsându-i la mila unei represiuni feroce.
Din contră, preocuparea sa ar trebui să fie cum să contribuie la finalul unui regim despotic şi cum să salveze vieţi omeneşti. Din comunicate şi declaraţiile oficiale nu se deduce nici una nici alta, cu factorul agravant că, în timp ce cei Douzeci şi Şapte continuă să-şi şlefuiască limba de lemn cu poziţia lor comună, Gaddafi recurge la mercenari pentru a-i reprima pe manifestanţi şi multiplică climatul de teroare împiedicând ridicarea cadavrelor de pe stradă.
Sunt incontestabile erorile istorice comise de marile puteri cu Magrebul şi Orientul Apropiat prin acceptarea dogmei potrivit căreia o dictatură era un rău mai mic în comparaţie cu ameninţarea fanatismului religios islamic. În realitate, este vorba de doi duşmani care s-au alimentat între ei, şi care au ţinut captivi milioane de oameni în lumea arabă într-o constantă a privării de libertate şi de orice speranţă de progres. Acum că aceşti cetăţeni îşi fac auzite vocile cu riscul vieţii, marile puteri nu pot să mai adauge o nouă greşeală tot de dimensiuni monumentale.
Cel puţin, nu poate şi nici nu trebuie să o facă Europa, pentru că ar însemna consacrarea unei trădări definitive a marilor principii pe care a vrut să-şi construiască Uniunea. Cetăţenii care s-au ridicat, care se ridică împotriva dictaturilor cerând libertate şi demnitate au nevoie să primească din exterior, de la lumea dezvoltată şi democratică, mesajul fără echivoc potrivit căruia revendicarea lor este legitimă. Iar Uniunea Europeană nu poate să se pronunţe prin şoapte nici să facă paradă de temerile sale meschine.