Înghesuit între cheltuielile de pregătire pentru război, costul clientelei politice angajate la stat de cele două partide-mamut ale coaliției la putere și amenințările unor birocrați, care tună și fulgeră împotriva deficitului bugetar al României de parcă majoritatea guvernelor din Uniunea Europeană ar fi ieșit pe excedent din frigurile pandemice și febra sancțiunilor comerciale, premierul Marcel Ciolacu a avut curajul să tatoneze posibilitatea anulării unora dintre privilegiile fiscale împărțite cu atâta mărinimie de partidele postdecembriste.
Să nu facem aprecieri pripite. De ani de zile liderii Partidului Social Democrat amenință periodic cu reintroducerea impozitării progresive a veniturilor, parcă pentru a le aduce aminte celor uluiți de o asemenea idee – banală și pentru regimuri capitaliste mult mai insensibile față de soarta oamenilor care chiar muncesc, precum cel din Marea Britanie – că primul premier care a luat în brațe apologia cotei unice a fost un PSD-ist, Adrian Năstase, tocmai în 2003. Dar nici măcar experții Băncii Mondiale, cu graficele lor cu tot, nu au fost capabili să-i convingă pe politicienii români să și facă ceva în acest sens. De ce ar reuși cu eliminarea privilegiilor fiscale, recomandare înscrisă negru pe alb, exact ca în proiectul de ordonanță trimis către presă, în Raportul privind sistemul fiscal din România pe care evaluatorii internaționali l-au livrat pe banii din Planului Național de Redresare și Reziliență? Foarte probabil, și măsurile anunțate acum prin surse necunoscute sunt doar un exercițiu de imaginație, cel mult o tatonare, în cel mai rău caz o fentă.
Unii economiști influenți s-au pronunțat deja în favoarea reformei fiscale. Din culcușul protector al Băncii Naționale a României, unde icrele negre sunt la mare căutare, Valentin Lazea le-a arătat politicienilor obrazul: „În aceste condiţii, dacă nu se iau urgent o serie de măsuri, deficitul bugetar la sfârşitul anului 2023 riscă să depăşească 6% din PIB, adică ar constitui un regres faţă de nivelul de deficit de 5,7% din PIB înregistrat în 2022. Este uşor de imaginat consternarea pe care ar stârni-o la Bruxelles şi pe pieţele financiare o asemenea contraperformanţă: o ţară care s-a angajat să reducă în acest an deficitul bugetar la 4,4% din PIB şi care nu este în stare să-şi reducă, nici măcar marginal, deficitul faţă de anul precedent ar fi – probabil – o premieră la nivelul UE. În continuare, constrângerea (matematică): pentru a evita ruşinea de a nu avea deloc consolidare fiscală în acest an, România ar trebui să implementeze de la 1 septembrie un pachet fiscal echivalent cu cel puţin 2 procente din PIB. Şi acum, soluţia: soluţia o reprezintă, pe termen scurt, revenirea la adevărata cotă unică, clamată de toţi dar respectată de prea puţini; din cauza numeroaselor scutiri şi exceptări de la plata taxelor şi impozitelor, România are astăzi un sistem fiscal regresiv, în care cei care câştigă mai mult plătesc la buget mai puţin”.
Matematică și rușine. Așadar e mai bună panica bugetară și lepădarea de IT-iști decât să-ți crape obrazul de rușine față de birocrații din Comisia Europeană și bănci. Și nici să nu ne gândim la progresivitate. Ne dăm seama că sistemul de impozite este profund incorect față de cetățenii cu venituri mici, dar pretindem că soluția e întoarcerea la punctul de start al inechității, impozitarea proporțională, ea însăși un privilegiu fiscal după standardele economiilor capitaliste contemporane.
Este adevărat totuși că, în ciuda începutului dezarmant, articolul din care am citat cuprinde și o serie de observații utile despre „lăcomia mediului de afaceri” și sofismele cu care acesta atacă orice posibilă modificare a privilegiilor fiscale. Valentin Lazea e un economist capitalist ce se consideră neafectat de ideologie, în opoziție cu apologeții statului minimal, care „preferă să trateze problema echilibrului bugetar de o manieră ideologică, iar procedând astfel pierd din vedere urgenţa şi dimensiunea problemei concrete care trebuie rezolvată”.
Academicianul Daniel Dăianu, funcționar emerit în Consiliul fiscal, o instituție de stat pe care executivul Băsescu-Boc a inventat-o în anul 2010 pentru a centraliza și sistematiza îngrijorările/anxietățile/spaimele oamenilor de afaceri în ceea ce privește fiscalitatea, altminteri o voce mai armonioasă decât altele din corul funebru al economiștilor români din generația sa, ne previne într-un mod asemănător, însă dă de înțeles că mai rea decât rușinea de „a ieși în relief prin deficitul bugetar” ar fi reacția pe fond nervos a piețelor: „Deficitul bugetar este o vulnerabilitate majoră, care nu poate fi întreţinută la nesfârşit. În anii următori, România va ieşi în relief iar prin deficitul bugetar dacă nu va avea loc o ajustare a acestuia. Pieţele vor reacţiona, posibil nervos, bonitatea financiară va fi lovită. De aceea, Guvernul trebuie să adopte măsuri care să inverseze dinamica deficitului bugetar ce se îndreaptă către 7% din PIB în acest an. Dacă s-ar obţine un deficit semnificativ mai jos în 2023 faţă de 2022 (când a fost de 6,2% din PIB în metodologie europeană, ESA), chiar dacă sensibil peste 4,4% din PIB (ţintă devenită nerealistă acum), este de prezumat că pieţele nu vor reacţiona în mod nervos”. Poftim, piețele ar putea reacționa nervos. Dar deocamdată nu reacționează nervos. Muncitorul care abia supraviețuiește de la o lună la alta cum reacționează? Nervii lui de ce nu contează? România nu „iese în relief” în permanență cu sărăcia oamenilor care muncesc și modul de viață opulent al celor care-i conduc?
Știind că, în general, celelalte guverne europene tratează cu relativă relaxare devierile de la planurile de cheltuieli, deoarece starea de excepție a perioadei de molimă și război a aruncat în aer cam toate regulile formale, o asemenea obsesie pentru strângerea curelei ridică întrebări spinoase despre capacitatea aparent inepuizabilă de autosabotaj a micii burghezii naționale, care își prinde singură degetele în ușa Comisiei Europene. Comisarul european pentru piața comună, Thierry Breton, a declarat încă din luna mai că Uniunea Europeană trebuie să intre în modul „economie de război”. À la guerre comme à la guerre. Nu zice nimeni că statul ar trebui să continue să arunce cu valută în afaceri dubioase, cum a făcut în perioada pandemiei, dar cu ce bani mai importă rachete, tancuri, submarine, avioane ș.a.m.d. dacă îl apucă brusc rușinea de deficit?
Ambii economiști români citați mai sus sunt bine intenționați. Acceptă că vârful de aur al piramidei apasă prea greu pe temelia din chirpici a economiei naționale. Încearcă să salveze „mediul de afaceri” de el însuși în ceasul al 12-lea. Dar o fac fără să pună în discuție vreo clipă resorturile politice profunde ale persistenței și creșterii privilegiilor fiscale, așadar fără să se intereseze de constrângerile economice impuse de politica de clasă, fără să critice modelul dependent de dezvoltare promovat de clasa conducătoare națională. Iar mediul de afaceri pare că nu vrea să fie salvat.
Marcel Ciolacu abia a încercat marea cu degetul și valurile s-au dezlănțuit ca la o furtună.
Reizbucnește războiul neprovocat al „clasei de mijloc” împotriva PSD. Încep să lovească dronele din prima linie: micii întreprinzători formatori de opinie. Ei sunt sincer îngrijorați, și pe bună dreptate. Micii întreprinzători sunt veriga slabă a lanțului trofic capitalist, partea cea mai slabă a sistemului: nici atât de săraci încât să respingă iluziile despre justețea lui, nici atât de bogați încât să se simtă în siguranță. Sunt precum peștii mijlocii, vânați din ce în ce mai agresiv de peștii mai mari, în condițiile în care peștișorii proletari fie au migrat spre vest, fie au rămas doar piele și os.
Dan Negru zice că noile măsuri vor face să dispară clasa de mijloc. Într-o conversație cu Ionuț Cristache, care are dividende și ne îndeamnă să ieșim în stradă, Marius Tucă se plânge de eliminarea cotei preferențiale de 9% TVA la afacerea cu restaurantele. Ambii acuză măsuri „anticapitaliste”. Celebrul bucătar Adrian Hădean rezumă cel mai bine frica binecunoscută a micilor întreprinzători de a nu cădea în rândurile proletarilor pe care-i angajează: „O să sfârșim cu toții angajați (dacă ne-o mai vrea cineva) sau emigranți. (…) Am reușit muncind 14-16 ore pe zi, dar reușita asta e în realitate un echilibru fragil, pe care-l menținem jonglând cu facturile, creditele și taxele”.
Diverse organe de presă plantează mine: sondaje de opinie improvizate pentru cititori, în care variantele de răspuns sugerează atitudini aiuristice. Europa Liberă Romania întreabă „Cum catalogați pachetul de măsuri fiscale propus de Guvern pentru a strânge mai mulți bani la bugetul de stat?”. Varianta de răspuns câștigătoare: „Proastă. Lovește în clasa de mijloc, în cei care muncesc” (91%). G4 Global Journalism SRL (prin intermediul portalului economedia.ro) întreabă pe cititorii care se identifică drept antreprenori ce părere au. Dacă e să luăm în serios asemenea sondaje, majoritatea se simt afectați de impozitul pe dividende de 10% (47,7%, 943 de răspunsuri). Când sunt întrebați ce vor face, 50,3% amenință că vor renunța la afacerile din România, 22,6% bifează că vor falimenta, 26,9% că vor plăti și 26,4% că se apucă de evaziune și alte ilegalități (probabil pentru prima oară în viața lor).
Artileria patronală bate tactic, de la mare distanță, fără grabă, fără panică: Camera de Comerț Americană în România identifică riscuri, cum că ajustorul fiscal descurajează, cum că ar trebui să rămână totul ok cu prețurile de transfer (cele cu care banii diviziilor naționale ale corporațiilor își iau zborul peste graniță). Să fie stabilitate. Confederația Patronală Concordia zice că „este necesar, în primul rând, ca statul să eficientizeze modul în care sunt cheltuiți banii publici pentru a reduce risipa”. Să fie eficiență.
Uniunea Națională a Barourilor din România confundă lipsa subimpozitării cu supraimpozitarea și „denunță tendințele de supraimpozitare a avocaților și a celorlalte profesii liberale, ceea ce reprezintă o inechitate socială, o discriminare nejustificată în raport cu alte categorii de contribuabili”. Tache Farfuridi strigă „discriminare!”. Ministra justiției liberale, Alina Gorghiu, uitând că e membră a guvernului care propune astfel de reforme, a sărit ca arsă în apărarea breslei din care face parte și a anunțat pe Facebook că „rezonează cu îngrijorările”.
Niciuna dintre obiecțiile inflamante ale celor ce se erijează în reprezentanții clasei de mijloc românești nu se referă la chestiunea de fond a împărțirii echitabile a plății cheltuielilor de întreținere ale statului, cu generalii lui, cu ambițiile lui de bază militară, cu birocrații de lux din agențiile de control ce sunt controlate de firmele pe care ar trebui să le controleze, cu directocrația lui recrutată din sectorul privat pe relații și pile, cu „cheltuielile de investiții” țintite spre buzunarele oamenilor de afaceri preferați de politicienii la putere, cu ajutoarele de stat pentru companii, cu subvențiile pentru proprietarii de ferme, cu voucherele pentru fertilizare in vitro și mașini electrice, cu voucherele de vacanță cerute de patronii neperformanți din HORECA ca să umfle prețurile nejustificat, cu „tainul” rezervat companiilor străine în urma unor aranjamente politice internaționale etc. Ce să mai spunem de cheltuielile sociale pe „căminele groazei” sau șantajul permanent al companiilor farmaceutice (banii sau viața!) care împing în sus costul asigurării de sănătate? Lucruri scumpe, costă mult. Cum ar putea fi ele finanțate dintr-o piață care mizează pe forța de muncă ieftină, adică pe salarii cât mai mici? Evident, compensând lipsa de competitivitate a clasei antreprenoriale naționale cu diverse privilegii fiscale și deplasând povara obligațiilor de pe umerii celor puțini care câștigă mult pe spatele celor mulți care câștigă puțin.
Așa că are sens să ne întrebăm de ce un proprietar de afacere consideră că nu e ok să plătească din banii pe care îi încasează drept dividende 10%, cât plătește și un angajat la salariul minim pe veniturile din muncă. De ce nu se aplică zeciuiala la sumele provenite din renta financiară a unei întreprinderi așa cum se aplică banilor mărunți din portofelul unui angajat oarecare? Hai să luăm și un exemplu concret: de ce ar fi normal ca un proprietar de afacere medicală și ministru al sănătății să muncească ca medic specialist la propria clinică SRL cu venituri salariale medii nete lunare de 1.200 lei, dar să încaseze în același an în medie 11.416 lei lunar net ca dividende (impozitate cu 5% în anul 2020)? „Optimizare fiscală” zic unii, în realitate o mică învârteală de afacerist-politician fără scrupule, una printre multe altele. Aici ar trebui să se manifeste rușinea pe care o invoca Valentin Lazea. Și nu față de Comisia Europeană, ci față de cel care câștiga pe bune un salariu minim în 2020 și a plătit 10% din venit, plus contribuțiile obligatorii la sistemele de asigurări (inclusiv de sănătate).
Hai să stabilim odată pentru totdeauna de ce e important pentru poporul român ca acei practicanți ai așa-numitelor „profesiuni liberale” care au venituri foarte mari să plătească cheltuielile comune pentru asigurările sociale de sănătate la un nivel plafonat, mult inferior celui al veniturilor realizate – aproape la jumătate față de contribuția care s-ar cuveni după regula proporționalității, cea aplicată salariaților, după cum recunoștea pe Facebook Daniel Fenechiu referindu-se la breasla avocaților, una foarte bine reprezentată în legislativul țării. Și așa mai departe. Să discutăm despre speculanții imobiliari care își spun „dezvoltatori”, despre noii moșieri, despre palate, iahturi și mașini de lux. Câți cetățeni au mai multe locuințe cu valoare impozabilă însumată de peste 2.500.000 lei (aproximativ jumătate de million de euro)? Iar cei care le au, cât de mult suferă dacă plătesc 1% din diferența dintre suma valorilor impozabile individuale ale acelor locuințe și plafonul de 2.500.000 lei, adică 1% din ce depășește jumătate de million de euro? Câți sunt la număr, sărmanii de ei, și ce venituri anuale au? Poate ajung la mila publică după ce statul le va lua acest uriaș procent de 1%. Vor ajunge să doarmă pe străzi, ca oamenii lipsiți de locuință? Vă temeți că rămâne familia Iohannis fără case?
Dacă termenul „democrație” ar mai avea vreun sens în actualul aranjament social-politic național, discuțiile acestea ar trebui să înceapă la modul serios, documentat, nu să fie întrerupte cu vociferări arțăgoase tocmai de cei care au în traistă pâinea și cuțitul.
Richard Stallman este un programator și activist american care a creat, începând cu anii ’80, o mișcare politică globală în absența căreia probabil că jumătate din piața actuală de IT nici nu s-ar fi născut: mișcarea pentru software liber. Într-unul dintre momentele memorabile din istoria televiziunii românești, invitat la NașulTV, Stallman a abordat în treacăt problema subminării democrației de către oamenii de afaceri. Transcriu: „Aceasta este marea problemă a politicii în ziua de astăzi, avem state care sunt democratice în formă, dar nu și în substanță. Ei bine, nu am o soluție pentru asta. Dar mă gândesc că, dacă… În primul rând, o mare parte a problemei este faptul că statele au fost corupte de mediul de afaceri. Așadar, în formă e democrație, în substanță e plutocrație. Ei bine, dacă înlăturăm puterea politică a mediului de afaceri, vor spune că o să se prăbușească cerul. Vor zice: «dacă nu ne lăsați întreaga noastră influență va fi un dezastru!». Prin urmare, dacă nu spun că anumite măsuri vor cauza un dezastru, înseamnă că nu îi atacați îndeajuns. Aceasta este prima regulă. În cazul în care firmele nu strigă toate spunând: «dacă ne luați această putere, dacă ne impozitați mai mult, dacă nu ne lăsați să avem acest tip de influență, atunci va fi un dezastru!», asta înseamnă că nu faceți suficient”.
Astfel de afirmații au făcut-o pe moderatoarea emisiunii să scuture din cap ca și cum ar fi văzut un OZN. Ce șoc! Dar cine poate spune că mediul de afaceri nu deține o uriașă putere politică sau că antreprenorii nu ridică vocea prea tare când vine vorba de plata impozitelor? Richard Stallman a văzut multe, știe multe. Ba mai e și ITist. Un argument în plus pentru ideea că măcar unele din masurile fiscale tatonate de guvernul Ciolacu ar fi un pas pe calea cea bună. Hai să vedem dacă are voie să le pună în practică.
Sursă foto: fivethirtyeight