La mai mult de 26 de ani de la contra-revoluția din decembrie 1989, oamenii se miră cum de distrugerea unei imense părți din avuția națională nu doar că a avut loc, dar a fost și promovată cu entuziasm și „competență” de către „specialiști”. Aceștia au umplut întregul spațiu public cu mesajele lor, și nu atât că dădeau argumente prea grozave – nu dădeau – ci, pur și simplu, nu mai era nimic altceva, atât la nivelul discursului cât și la cel al puterii politice, care să critice acest curent dominant, încât ei, oamenii simpli s-au luat după „leadership”.
De sus nu au existat doar insinuări, doar sugestii, ci idei repetate fără oprire despre binefacerile proprietății private. Iar simplitatea acestor idei – doar se știe de la Hitler că o garanție a influenței ideologice este reducerea problemelor la un singur aspect, și cât mai apropiat de instincte necenzurate de rațiune – a dus la preluarea lor. „Ce-i al tuturor, nu-i al nimănui”, „ce dacă vine patronul, dacă mă plătește”, (dacă „fiecare fură de la locul lui de muncă”), „ei, profită și el, ca toată lumea”.
Pe de o parte, oamenii au fost surprinși: nu credeau că poate avea loc o încălcare atât de nerușinată a cuvintelor asumate de politicienii învingători ai evenimentului din decembrie 1989, nu credeau că „democrația, libertatea și demnitatea” promise pentru ca ei să susțină trecerea la capitalism (de fapt, la capitalismul explicit) pot însemna furturi atât de fără perdea și atât de dăunătoare, nu credeau că mica ciupeală pe care o tolerau sau practicau ca mijloc pentru o viață mai bună poate fi folosită drept șantaj pentru ca să accepte echivalența acelei mici ciupeli cu demolarea proprietății publice. Luarea prin surprindere este o tactică a dominației, oricând și oriunde.
Pe de altă parte, oamenii au fost aduși în situația de a crede sincer în noua ideologie conducătoare. Ei văzuseră aberațiile întâmplate „în socialism”/ „în comunism” în deceniul anterior turnurii – aberații realizate și de incompetența și slugărnicia „cadrelor” și de indubitabili cai troieni ce s-au dezvăluit, și unii și ceilalți, numai odată cu evoluția lor profitabilă după „revoluție” –, fuseseră profund jigniți de evidențierea diferențelor sociale – deși, să nu uităm, cele între salarii erau de 1 la 6 în 1975, Programul PCR de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, p. 88; după ce înainte de 1965 fuseseră mult mai mari, iar în deceniul al nouălea urmau să scadă –, adică de consumul mai ușor și mai ridicat al șefilor/cadrelor de conducere, al milițienilor, securiștilor, activiștilor decât al lor.
Și, deși nu au avut loc loc scăderi în nivelurile de calciu, minerale și proteine în timpul regimului de returnare a datoriei către FMI și băncile private aferente, cozile dar și rațiile la unele produse au fost socotite drept dovezi ale falimentului socialismului.
Această psihologie a populației este ușor de înțeles și a fost un obiect principal de lucru al strategilor internaționali ai căderii Estului. Desigur, aceștia și-au predat know how-ul trepădușilor interni. Psihologia generală este atât de gingașă încât, de exemplu, cel puțin 3 ani după schimbarea orânduirii discursul oficial nu a folosit termenul de capitalism, ci „democrație și prosperitate”: sugerând că democrația – înțeleasă ca alegeri între mai multe partide – ar duce la creșterea nivelului de trai „ca în Vest”. Apoi, „prosperitatea” a fost înlocuită cu „economia de piață”: inducând ideea că numai capitalismul ar asigura abundența și că, în fond, nu ar exista nici un motiv de frică față de capitalism, deoarece acesta ar fi o simplă și logică adecvare a ofertei la cerere (ceea ce ar fi fost anulată în socialism).
Am explicat în diferite lucrări vina fostei categorii conducătoare, birocrația de partid și de stat. O bună parte a acestei categorii, exterioară prin constituție și idealurilor egalității sociale și demnității fiecărui om, dar și teoriei/cunoștințelor economice și sociologice, a devenit beneficiara de bază a unei schimbări căreia tot ea i-a săpat făgașul. Astfel încât teoria exclusivei cauze externe a evenimentului din decembrie și a fenomenelor negative de atunci încoace nu se susține. Dimpotrivă, a avut loc o convergență între
- interesele limitate ale birocrației de partid și de stat – de a deveni proprietara de drept a bunurilor pe care în socialism doar le administra, de a deveni, deci clasă conducătoare „ca în Vest”, sau clasa capitaliștilor naționali, iar aceste interese limitate au făcut ca unii reprezentanți ai săi să sucombe în fața concurenței și presiunii politice a capitalului transnațional, numai cei care s-au legat de acesta și i s-au aservit într-un fel sau altul supraviețuind înfloritor –
- și, pe de altă parte, interesele economice dar și, totodată, geopolitice ale capitalului străin, de fapt transnațional.
Nu au fost unii mai vinovați decât alții: jaful avuției naționale din România, ca și jaful din celelalte țări din Est ca și din ansamblul țărilor exterioare miezului tare/de Centru al capitalismului, a avut loc ca manifestare a înseși raporturilor structurale ale capitalismului. Exploatarea forței de muncă – inclusiv a propriului popor – și relația Centru-Periferie, o exploatare transnațională, sunt indestructibile. De aceea, lucrurile nu au nici o șansă să fie înțelese pedalând pe clișeul „străinii versus bunul capitalism național”.
Dar lucrurile nu trebuie nici reduse la psihologie. După 1989, oamenii au fost manipulați, indiscutabil. Dar ei au fost manipulabili datorită și a pregătirii lor psihologice înainte de decembrie 1989 și a apartenenței lor clasiale. Această apartenență este, în ultimă instanță, chiar rezultatul încercării de socialism „într-o țară” și, desigur, atunci când încă nu există condiții obiective (nivel tehnic înalt și abundență pe măsură) și subiective (confiscarea de către partidul conducător a posibilității de democrație directă).
Oamenii erau, desigur, muncitori, țărani, funcționari, cadre militare, lucrători în comerț, intelectuali. Dar în același timp, ei erau și consumatori în căutare de mai multe bunuri de consum. Această calitate a fost exacerbată de faptul că încercarea de socialism a avut loc în țări cu mari lipsuri, specifice capitalismului periferic. Și tocmai nivelul de plecare a determinat acea victorie a „centrului” stângii – de ex. în URSS, Stalin, față de bolșevicii care doreau democrație directă și limitarea celui mai mare salariu al activiștilor la cel al muncitorilor calificați (așa-numitul part-maximum) – adică a obiectivului prioritar al reducerii încercării de socialism la creșterea nivelului de trai, iar modelul diferențierii conducătorilor (deși acest model a fost preluat din societățile anterioare) drept inerent și „meritocratic”, ca model servind acest obiectiv. Asta a făcut ca întreaga forță socială/de inițiativă a oamenilor să fie redusă de către birocrația politică promotoare a acestei linii la calitatea de consumatori.
Obiectivul consumului a acoperit apartenența clasială prin profesie și a dus treptat la achiziționarea unui caracter mic-burghez de către toate categoriile sociale, ca și cum ar fi fost vorba de apartenența la mica-burghezie a tuturor. Un simplu muncitor (calificat, desigur) care, prin salarizarea preferențială de atunci, avea locuință cu mobila momentului, cu bibliotecă și televizor, iar copiii urmau facultăți și deveneau intelectuali, nu doar că dorea mai mult consum – încă o dată, să nu reducem totul la psihologie – ci, mai ales, ajungea să privească problemele sociale prin prisma omului din modelul socialist dominant: că era deja demn, avea ce-i trebuie și, evident, dorea doar să expandeze consumul. Datorită acelui slab punct de pornire și datorită împrejurărilor care au dus la conturarea raporturilor de putere din jurul birocrației de partid și de stat în acea încercare de socialism – despre care Marx a scris pagini memorabile în Manuscrisele economico-filosofice din 1844 – vechea alienare din capitalism a continuat: dependența indivizilor de obiecte și, astfel, slăbirea sau chiar dispariția calității lor de subiect, și nu doar față de obiecte (acestea determinându-le mintea și voința), ci și față de raporturile politice. Majoritatea populației a devenit un obiect/un obiecțel al categoriilor conducătoare, inerent supus.
Țăranii, prin gospodărie și producție individuală posibilă, erau, cumva ca pe vremea lui Lenin care observase că mica-proprietate naște capitalism, o dată mai mult mic-burghezi. Veniturile cadrelor militare din armată și securitate erau, pe de altă parte, mult mai mari decât cele ale muncitorilor sau intelectualilor: și totuși nici aceste cadre nu au fost apărătorii necondiționați ai sistemului; dimpotrivă, făcând parte din birocrație, s-au alăturat celor care le-au promis nu doar continuarea, ci și amplificarea privilegiilor. Iar funcționarii și intelectualii, separați de producție, o dată mai mult și-au asumat spiritul mic-burghez, doritor de confort și îmbăiat în iluzii de excepționalitate. Acest fenomen a fost cu atât mai puternic cu cât ritmul mobilității sociale de jos în sus s-a încetinit din anii 70: după ce primul val de modernizare s-a realizat, deci inclusiv după ce copiii țăranilor și muncitorilor din anii 50-60 au devenit intelectuali, copiii acestora – mai degrabă decât cei de la sate sau ale muncitorilor din fabrici – au devenit noi ingineri, medici, manageri (internalizând, în iluziile lor, și ideea eredității sociale). Iar lucrătorii din comerț, datorită și a separării de producție și a medierii birocratice între muncitori și categoriile conducătoare, dar și a avantajelor obținute, în mod informal, din această mediere pe măsură ce și disfuncțiunile din aprovizionare și dorințele de consum au crescut, și-au însușit o dată mai mult spiritul mic-burghez.
Apartenența de clasă – proletari în curs de eliberare – din momentul inițial al revoluției spre socialism (indiferent de originea spațială a acestei revoluții) a făcut loc uneia noi, de mică burghezie: deoarece în procesul inerent stalinizat, adică direcționat de birocrația politică, acești proletari nu s-au mai contrapus vechilor clase posedante, desființate, ci acestei noi clase conducătoare care i-a substituit. Iar, deoarece – cu toată garantarea locurilor de muncă, a salariilor decente și a ascensiunii sociale – nu a avut loc o reală eliberare economică a forței de muncă (nu avea cum: nici din punctul de vedere al nivelului mondial al tehnicii, și nici din punctul de vedere al caracterului fragmentat al organizării mondiale a comunităților), adică o stăpânire în fapt a mijloacelor de producție de către aceasta, singura poziție a categoriilor sociale a fost aceea de a cere și a obține mai mult din roadele muncii lor: în schimbul renunțării la scopurile de a critica, de a se opune alienării și de a lupta pentru o democrație populară reală.
În ideologia „socialismului real”, a vorbi despre idealuri, adică a depăși „pragmatismul” obiectivelor politice de creștere a consumului – să nu uităm, în 1989 încă se puneau problemele și în termeni de cantitate, indiferent de cauza suplimentară a returnării rapide a datoriilor – părea a fi ceva desuet și utopic. Totul era în această ideologie formatoare a conștiinței sociale o cântare a consumului: deși acesta includea cultura, și chiar cultura de calitate și accesibilă. Acestei celebrări a consumului intern i-a corespuns o teorie care nu a fost un simplu rezultat al nevoii de coexistență pașnică pe plan internațional, ci a reprezentat o schimbare de esență a întregii reprezentări despre socialism: teoria convergenței sistemelor.
Sigur că această teorie a fost și un reflex al teoriei geopolitice socialiste a momentului („după războiul rece, în sfârșit coexistența pașnică”), dar necesitatea geopolitică – dorită și de Occident, iar acest lucru trebuia știut – nu jusifica/justifică abdicarea de la specificul sistemului; or a vorbi despre convergență, însemna tocmai această abdicare, deoarece dezvoltarea științei și tehnicii – și a abundenței de produse – în ambele sisteme nu anula/nu anulează specificul organizării sociale, a relațiilor structurale diferite și a obiectivelor diferite. Dar, ca și eurocomunismul în Vest, teoria convergenței sistemelor a dorit să legitimeze consensul dintre capitalul din capitalismul explicit și birocrația politică conducătoare din Est: pentru aceasta, orice susținea dezvoltarea pașnică a comerțului internațional (și intern) și a nivelului de trai – care era garanția cererii crescânde dar și a legitimității politice – era bun. Deși de ex. Programul… din 1975, voia ceva mai mult, acest mai mult era acoperit de ideea posibilității dezvoltării independente și izolate a socialismului. Tocmai pentru ca să întărească această posibilitate a fost transformată ideologia socialismului într-una a unui simplu moment istoric al unor țări slab dezvoltate, moment ce ar urmări și ar duce la convergența cu capitalismul.
Această analiză de clasă explică de ce, de ex. după 1989, întreaga media emitea aceleași mesaje, indiferent de proprietarii instituțiilor media ca atare (Ana Bazac, „Mass media and the development of the democratic proceedings in post-communist Romania”, Analele Universităţii din Craiova, Seria Filosofie, 19, 2007, pp. 61-98).
II
Rolul intelectualilor din filosofie și științele sociale în turnura din decembrie 1989 este, deci, clar. Pe de o parte, ei susținuseră caracterul stalinist al sistemului, în schimbul locului călduț, iar pe de altă parte, ei se distanțaseră de rostul lor însuși: cel de critică, de argumentare rațională. Rezultatul acestei distanțări a fost tocmai disprețul față de valorile comuniste (aș numi: a) demnitatea fiecărui om și, deci, a tuturor, și b) modalități radical active de realizare a acestei demnități și, deci, refuzul de a rămâne pe simplul teren al visurilor). (Deoarece ei nu mai erau în stare să-și îndeplinească rostul, ei nu doar că au considerat că vina ar fi exclusiv exterioară lor – în comportamentul conducerii politice care, totuși, una spunea și alta făcea – ci au echivalat răul nu numai cu „ceea ce făcea” această conducere, ci și cu „ceea ce spunea”, adică au devenit străini și opuși valorilor comuniste).
Calitatea lor opusă rațiunii de a fi a „intelectualilor organici”, ei nu mai erau nici măcar „tradiționali”, ca să folosim distincția lui Gramsci: deoarece, și oricât doreau mulți dintre ei să se ocupe doar de chestiuni neutre și să fie socotiți drept căutători dezinteresați ai adevărului, ei nu au făcut decât să gloseze în jurul unor aspecte punctuale, fără nici cea mai mică preocupare de a le lega și a cerceta cauzele (esența perspectivei științifice, cum a arătat Aristotel) și consecințele într-un mod holistic. De fapt, sarcastic spus, ei erau „intelectuali organici”, dar nu ai poporului ci ai spiritului mic-burghez dominant.
Iar după decembrie 1989? Ei au devenit laudatores tempori acti, sperând în păstrarea statusului social, dacă nu în avansarea fulminantă.
Oricum, o cauză a acestei atitudini este, încă o dată și dincolo de caracterizarea de clasă, competența nu foarte înaltă. Ei au moștenit o perspectivă fragmentară despre lucruri. Aceasta a însemnat și necunoașterea economiei politice. Ca și inferarea incorectă logic de la particular la general: că „dacă au fost greșite niște lucruri în socialism, înseamnă că acesta ca atare nu este funcțional”.
Rezultatul a fost superficialitatea care i-a îndemnat să se alăture jafului: deși, ca toți cei din umanioare, habar n-aveau de economie. Iar cei care aveau – și au fost socotiți pe atunci drept guru, au primit recompense sau astăzi sunt academicieni – au uitat ideea de permanență structurală în capitalism a jafului de tip colonial (Marx, dar și Eminescu) sortit și țării noastre, au uitat modul corupt de obținere a puterii economice și politice, și au considerat drept „pierderi colaterale” șomajul, dezrădăcinarea, cu toate manifestările lor.
Oricât de frumos era vândut capitalismul occidental de către ideologia sa, totuși crizele economice au existat și în deceniul al nouălea. Și, după cum știm, de abia după 89 au intrat în Occident în uzul personal computerele, telefoanele mobile etc. Dar intelectualii noștri, educați în superficialitatea stalinismului ce a refuzat studiul teoriei și i-a socotit pe Marx și pe Lenin drept depășiți, au repetat sloganurile superiorității capitalismului motivați de mantra consumului și a democrației politice liberale. Ca și cum procesele din suprastructură – mai multe partide și alegeri – ar rezolva prin ele însele contradicțiile din raporturile economice și sociale.
Ar fi putut ei să știe tot ce urma să se întâmple în acești peste 26 de ani? Deoarece au fost opriți de la studiul teoriei și deoarece cunoștințele apar numai după experiență, s-ar putea răspunde negativ: iar ei ar fi achitați. Dar incapacitatea de a anticipa nu a denotat, în această situație, doar trăsătura lor de a fi separați în mod absolut de majoritatea populației – deci ei nu au fost niciodată și nu sunt intelectuali ai poporului, cum a fost Bălcescu, de ex. – ci și precarități de competență și morale pur individuale.
De aceea, și ei au programat jaful din acești peste 26 de ani. Ei sunt cu mult mai vinovați decât oamenii simpli care au furat dalele din canalele de irigație din nevoie și deoarece nu au înțeles/nu au fost lăsați să înțeleagă că „ce e al tuturor, e al fiecăruia: doar fiind al tuturor este și al fiecăruia, doar că, desigur, altfel/nu ca atribuire individuală”. E necesar să îi punem față în față pe intelectuali și pe non-intelectuali: pentru că nu toți sunt de vină, sau în orice caz nu toți în același fel.
Mai mult: majoritatea populației nu a vrut neapărat capitalism. Informațiile din școală și din presă mai aminteau despre șomaj, discriminări și exploatare. (Tocmai de aceea a avut loc gradarea susținerii explicite a capitalismului în discursurile dominante și oficiale).
III
Jaful avuției publice/naționale a fost – și este – un fenomen întâlnit cu prisosință în istoria capitalismului mondial și, evident, în literatura critică. Doar în cea apologetică, obținerea asimetrică a bogăției este descrisă ca rezultat al muncii dure a indivizilor bine-intenționați, al răbdării și al achizițiilor treptate, și în mod izolat de orice forță ce multiplică acest rezultat. Iar această iluzie apologetică este și promovată de către ideologia mainstream, și asumată de către marea majoritate a intelectualilor: și nu este această asumare o dovadă a abdicării de la spiritul critic și de la calitatea de competență ce se presupun a fi definitorii pentru intelectuali?
În fapt, exploatarea modernă – adică drenarea polarizată a plusprodusului creat de munca persoanelor libere politic și juridic dar care nu stăpânesc mijloacele de producție – este pașnică în țările „civilizate”: în principiu, persoanele pot refuza angajarea într-un loc sau altul. Dar, desigur, nu pot refuza angajarea ca atare: deoarece altfel nu au bani pentru a trăi.
Puterea „angajatorului”, adică a deținătorilor de capital/a mijloacelor de producție, este însă și în funcție de mărimea acestor mijloace. Și, deoarece o relație la fel de structurală a capitalismului este concurența (aici, între deținătorii de capital), mărimea mijloacelor deținute în proprietate privată depinde nu numai de exploatarea pașnică, nici doar de întrecerea pe piață între deținătorii de capital, ci și de modalitățile „suplimentare”: mituirea și hoția „pașnice” dar și jaful violent.
Preluarea privată a proprietății comunale în Anglia secolului al XVI-lea (enclosures) a fost un asemenea jaf. Cuceririle asupra pământurilor localnicilor din Asia, Africa și America Latină (și nu numai) de către statele și afaceriștii europeni și americani – la fel de consfințite prin legi – au fost jafuri. Privatizarea proprietății publice din Occident odată cu dezvoltarea capitalismului transnațional, dar și privatizarea galopantă a proprietății publice de oriunde odată cu criza acestui capitalism – și, pentru că exemplul Greciei este emblematic pentru ceea ce îi așteaptă pe toți – deci și înainte și după pragul celui de-al treilea acord al Greciei cu Troica (de unde începe epoca unor „noi enclosures”, cf. Paul Craig Roberts, Greece: Sound and Fury Signifying Much, http://www.paulcraigroberts.org/2015/07/15/greece-sound-fury-signifying-much-paul-craig-roberts/): au fost și sunt jafuri.
Într-adevăr, definiția de dicționar a jafului este aceea de furt prin mijloace violente. Dar violența poate să fie și simbolică, după cum poate fi doar sugerată. Ei bine, oricum am înțelege conceptul de violență, la propriu sau metaforic, el este asimilabil comportamentului capitalului și, evident, al celor doritori de a fi capitaliști. Nimeni nu poate aștepta acumularea lentă a capitalului: de ex., de la covrigării și șaormării construite cu banii strânși din comerțul transfrontalier cu sacoșa la fabrici, întreprinderi de transport, bănci, etc.
Pentru România de după decembrie 1989, înainte de care proprietatea mijloacelor de producție a fost publică/de stat (aici nu e cazul să discutăm diferența), marea problemă a fostei birocrații conducătoare, singura care acumulase suficienți bani pentru a-i investi și singura care se constituise deja și era, deci, mai ușor să se re-constituie în rețele de complici, a fost tocmai transformarea proprietății publice în proprietate privată. Această transformare însăși este un jaf. Căci nimeni nu i-a întrebat pe proprietari, adică ansamblul populației, dacă acceptă.
Capitalul străin a lăsat un timp, ca să se constituie clasa capitaliștilor locali: sau, mai clar, a obținut toate beneficiile – vânzarea ultra profitabilă a supraproducției din Occident prin „cointeresarea” noii birocrații conducătoare care a distrus cu bună știință tot ceea ce s-a creat înainte –. Doar după câțiva ani a intrat capitalul străin în România, în cadrul procesului mondial de delocalizare și, desigur, continuând „cointeresarea” anterioară a birocrației politice.
În același timp, constituirea clasei capitaliștilor locali nu a urmat drumul descris în literatura idealizantă. Jaful a început prin concomitența preluării unor unități de stat și a legiferării acestui act. Da, legiferarea însăși – inclusiv prin Constituție a – confiscării private a proprieății publice a fost un jaf.
Dar jaful a fost adus la zi, adică accelerat și amplificat prin complicitatea puterii politice, oricare ar fi fost partidul sau partidele câștigătoare în alegeri.
- Astfel, el nu a constat, în plus, numai în răsplătirea intelectualilor obedienți cu o parte din el, nici numai prin retrocedarea marilor avuții – și nu a unor căsuțe sau vile, și nici măcar a unei mici proprietăți agricole lăsată moștenire de „bunelu”, cum apărea lacrimogen în media ce legitima jaful –, în natură și în bani: „Casei Regale”, cultelor, marilor proprietari de demult, direct sau moștenitorilor reali și falși, ca și intermediarilor. Jaful retrocedărilor a fost folosit de către fosta birocrație ca învelitoare și asigurare a propriului jaf.
- Jaful nu a constat numai în periodica majorare a veniturilor privilegiate ale militarilor de orice fel, ca plată pentru sprijinirea procesului de jefuire a populației: inclusiv astăzi, când noua lege a salarizării impune raportul dintre salariul minim și cel maxim de 1 la 18 (http://www.ziare.com/rovana-plumb/ministrul-muncii/rovana-plumb-raportul-dintre-salariul-minim-si-cel-maxim-va-fi-de-1-la-18-1372118), salariile și pensiile speciale ale militarilor, diplomaților, demnitarilor, cadrelor superioare din justiție, politicienilor, șefilor din administrație, inclusiv a băncilor publice și a agențiilor ce susțin, inerent, puterea politică, apar ca un jaf. Iar diferența dintre acești privilegiați ai jafului și, pe de altă parte, medici, artiști și profesori, dar desigur și muncitori, vânzători, frizeri, etc. este foarte mare.
- Jaful adus la zi a constat în preluarea unei mari părți din banii celor ce au economisit la CEC, deoarece nici dobânzile banilor de la CEC în decembrie 1989 nu au fost plătite și nici banii ca atare nu au mai fost dați înapoi, datorită stabilizărilor.
- Jaful adus la zi a constat în falimentarea băncilor nou apărute, adică în complicitatea administratorilor bancari și a personajelor din fosta birocrație, reciclate în „oameni de afaceri” care au împrumutat fără să returneze datoriile. Sistemele Caritas au fost numai o formă a jafului financiar-bancar.
- Nu doar contrabandiști români și străini – ca celebrul Iskandarani, considerat în mod mistificat la vremea respectivă drept cel mai mare infractor din România – care au mijlocit și mărci false și au operat în economia neagră, și nu atât rețelele de intermediari din piețe au constituit forme de jaf. Aceste ultime forme menționate au fost numai excrescența vizibilă – dar a cărei exotism nu era nou – a jafului. Prăduirea pădurilor și distrugerea industriilor românești care adăugau valoare materiilor prime au fost, la fel, forme de jaf.
- Jaful adus la zi a fost cel de scutire totală sau parțială de la plata impozitelor pentru marile companii românești și străine, ca și pentru BOR, căreia și cărora statul le-a dat terenuri gratis, ca în Evul Mediu.
- Jaful adus la zi a fost cel de concesionare a bogățiilor din subsolul țării pe un număr de ani echivalent pentru mai mult de o generație, sau chiar pentru cel puțin două generații cu transferul de proprietate.
- Jaful adus la zi a fost cel de separare a fondurilor de stat – cum a fost cel de pensii – și, datorită reducerii drastice a numărului de întreprinderi productive proprietate de stat, și deci a scăderii veniturilor directe ale statului obținute din profitul acestor întreprinderi, de falimentare a lor.
- Jaful adus la zi a fost cel de preluare de către guvern a banilor statului obținuți atât prin impozite cât și prin tăierile directe și indirecte de salarii și pensii, și transferul acestor bani în plata datoriilor făcute: a) pentru a avea un fond de garantare a plății datoriilor, b) pentru a susține băncile private, c) pentru comenzi de armament, d) pentru infrastructuri nenecesare, și e) pentru cheltuieli mobile superflue ale administrației. Banii statului, dar și banii populației prin acele tăieri directe și indirecte de salarii și pensii au fost folosiți și pentru a plăti despăgubiri supraevaluate: sifonări mafiote, tot o formă de jaf al timpurilor noastre.
- Jaful adus la zi este și cel în care majoritatea formelor descrise mai sus continuă și astăzi.
- Jaful adus la zi este și aservirea continuă, inclusiv astăzi, a legislației față de actorii jafului.
- Jaful adus la zi este și continuarea privilegierii cadrelor de conducere din toate birocrațiile de astăzi: totul ducând la sacrificarea totală a învățământului, sănătății, cercetării științifice, culturii, industriei și agriculturii, a creativității și a viitorului tuturor generațiilor.
- Iar la jaf contribuie și exhibarea fără rușine a convingerii celor din tagma jefuitorilor – ca să folosesc o formulă veche – că hoția le este semnul puterii și că doar cei proști se abat de la acest principiu. Nu exprimarea articulată a acestei convingeri este importantă, ci procesul de jaf ca atare și toate consecințele sale, inclusiv demoralizarea fără margini a oamenilor: ca și când nu ar mai fi nici o speranță de remediere.
Despre jaf nu trebuie vorbit în termeni abstracți, ca pur și simplu având loc și făcut de anonimi. El are o origine de clasă, s-a desfășurat și se desfășoară ca o formă de luptă de clasă, de presiune de sus împotriva ansamblului populației: putem prelua fără sfială formula 1% versus 99%. După cum, puterea jefuitorilor nu trebuie să ne demoralizeze: dimpotrivă, cu cât e jaful mai concentrat, cu atât mai clară este demontarea sa.