Dana Domsodi & Alex Cistelecan
Evenimentul evacuează istoria. Prin șocul pe care-l transmite și reacția emoțională pe care o provoacă, un eveniment de calibrul celor petrecute recent la Paris debordează scena reprezentației istorice și ocultează astfel fundalul său contextual, structura adâncă de cauzalitate și hazard ce l-a produs. E greu să mai vezi pădurea când tocmai ai dat în copac. În încercarea de a preveni acest reflex amnezic, am alcătuit un fel de cronologie accelerată a ultimilor ani de istorie mondială. În devălmășia sa, desfășurătorul de mai jos ascultă totuși de două presupoziții.
Mai întâi, că între evenimentele evocate aici nu există neapărat o relație de cauzalitate univocă și unidirecțională, după cum nu există însă nici doar o relație de simplă simultaneitate sau vecinătate temporală. Ceea ce alcătuiesc sau întregesc ele este totalitatea istorică a unei lumi în plină mișcare și contradicție, o lume tot mai integrată la nivelul „structurii ei de bază” – modul de producție și sistemul economic –, dar tot mai dezintegrată la nivelul reproducerii sociale. O totalitate, așadar o rețea de cauze, unele structurale, ascunse și cu efect mediat, altele specifice, manifeste sau efemere, ireductibilă la dinamica previzibilă a unei cauze unice, dar și imposibil de dizolvat într-o simplă succesiune de fapte diverse.
În al doilea rând, o teză ceva mai pretențioasă: că această totalitate istorică, chiar dacă nu ascultă de-o unică lege, este totuși determinată în ultimă instanță de o conjunctură specifică: criza structurală a capitalismului contemporan, și modalitatea particulară în care ea se manifestă astăzi ca „the Great Recession”. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că toate evenimentele relevante din istoria actuală ar trebui citite ca efecte directe ale colapsului pieței imobiliare și sistemului de credite financiare din SUA. Ci înseamnă în schimb că, în măsura în care, într-o lume capitalistă, reproducerea și dezvoltarea socială depind strict de reproducerea și acumularea capitalului, dezintegrarea lumii ai căror martori suntem astăzi trebuie văzută ca efectul mediat, supradeterminat local, politic și cultural, al blocajului acestui mecanism fundamental. În fond, cum știm deja de la clasici, în momentele lui de criză, sistemul imperialismului internațional se rupe în veriga lui cea mai slabă. În chip revoluționar, sau, cum vedem astăzi, în forme regresive. Și nicăieri lanțul imperialismului mondial nu pare astăzi mai instabil decât în ceea ce desemnăm de obicei, grăbit și impropriu, drept lume arabă, cea care reproduce în modul cel mai intens, în interiorul ei, tabloul mondial de integrare a dezintegrării, prinsă cum e într-o contradicție până acum fără ieșire: integrată complet în sistemul mondial la nivelul schimburilor economice și al diviziunii planetare a muncii, dar menținută totodată (printr-o decizie de care lumea liberă nu e deloc inocentă, și pe care o ia în mod repetat tocmai cu pretextul menținerii acestei integrări economice) într-o situație de înapoiere acută în ce privește relațiile sociale și politice.
Always historicize
15 Septembrie 2008: falimentul Lehman Brothers, începutul oficial al „Marii Recesiuni”. O criză izbucnită în SUA ca explozie a bulei de credite imobiliare, și care dezvăluie bazele extrem de riscante și de dereglementate pe care funcționa de ani buni sectorul financiar nord-atlantic, precum și ponderea și influența covârșitoare pe care acesta o dobândise în raport cu „economia reală”. La finele lunii, un prim bail out de 700 de miliarde de dolari este respins în Congresul american. Indicele Dow Jones înregistrează cea mai mare cădere ever. Două zile mai târziu, Congresul aprobă un bail out extins pentru instituțiile financiare. Toate bursele din lume în căderi spectaculoase. În octombrie, guvernul Islandei naționalizează cele mai mari trei bănci de pe insulă. Pe 20 noiembrie, Congresul american refuză să acorde un bail out similar, dar considerabil mai mic (25 de miliarde) coloșilor (Ford, GM, Chrysler) industriei auto americane. Pe 23 noiembrie, același Congres sare cu 20 de miliarde în ajutorul Citigroup și promite alte 800 de miliarde băncilor pentru a susține creditarea. O a doua încercare de a ajuta producătorii auto cu 17 miliarde și de a-i salva astfel de la faliment cade în Congres pe 11 decembrie. În schimb, pe 19 decembrie, Federal Reserve pune la dispoziția fondurilor de investiții și instituțiilor financiare alte 200 de miliarde.
În august, Georgia atacă Osetia de Sud, regiune de facto independentă din 1990, cu care au loc lupte sporadice deja din 2004, de când Saakashvili câștigă președinția Georgiei. Trupe rusești intră în Osetia de Sud, Abkhazia și părți din teritoriul Georgiei. Saakashvili își retrage forțele și semnează un armistițiu. În ciuda încurajărilor (de dinaintea conflictului) și a susținerii verbale (din timpul lui) pentru partea georgiană, NATO nu intervine. În schimb, decide instalarea unui scut antirachetă în Polonia.
Barack Obama este ales președinte al Americii în noiembrie. Primul președinte de culoare din istoria SUA își populează imediat administrația cu figuri ale regimurilor precedente Bush și Clinton.
Pe 14 decembrie, la o conferință de presă în Bagdad, un jurnalist irakian aruncă un papuc după Bush, dar îl ratează la milimetru. Pe 28 decembrie, la câteva zile după expirarea armistițiului cu Hamas, Israel atacă Gaza – 300 de morți. Bilanțul final al „conflictului”, stabilit în ianuarie 2009: 1330 de palestinieni la 13 israelieni.
În lumea liberă, 2009 se deschide cu scandalul Bernie Madoff (artizan al unei scheme ponzi de zeci de miliarde ce a funcționat vreme de 20 de ani), și cu Microsoft concediind 5000 de angajați. Timothy Geithner, proaspăt desemnatul șef al trezoreriei americane, este acuzat de evaziune pentru veniturile încasate în trecut de la FMI. Plătește taxele retroactiv cu dobândă, cere scuze și rămâne pe post. Pe 22 ianuarie, Obama semnează un ordin executiv de închidere a tuturor închisorilor secrete administrate de CIA, printre care și Guantanamo. Șapte ani mai târziu, Guantanamo funcționează în continuare. 600.000 de locuri de muncă pierdute în SUA numai în ianuarie. În februarie, Netanyahu devine prim-ministru al Israelului. Congresul american votează încă un pachet de 800 de miliarde de dolari de bail out destinat capitalului, cu justificarea că „vor crea joburi”, și alte 75 de miliarde destinate victimelor crizei imobiliare. Japonia înregistrează cea mai mare cădere economică (-13% PIB) de după război. Obama anunță planul bugetar, cu tăieri serioase la sănătate, educație și energie regenerabilă, principalii piloni ai campaniei sale electorale.
Pe 11 martie, un tânăr german de 17 ani ucide 15 oameni lângă Stutgart. Pe 31 martie, 200 de refugiați mor înecați încercând să ajungă în Europa din Libia. Compania americană de asigurări AIG raportează pierderi de 60 de miliarde. După ce primește, cumulat, 170 de miliarde de la guvern, compania anunță bonusuri de 165 de milioane pentru managerii ei. 650.000 de locuri de muncă dispar în luna februarie în SUA. Guvernul cere – și obține – demisia directorului executiv GM și presează pentru un gunshot wedding între Chrysler și Fiat, recomandând totodată restructurarea radicală a sectorului auto. Tot în martie, un gunman omoară zece persoane în Alabama, iar altul 8 în Carolina.
În aprilie, liderii lumii promit 1.1 mii de miliarde $ pentru ieșirea din criză și se angajează, totodată, la restructurarea și reglementarea strictă a sectorului financiar. Șapte ani mai târziu, (de)reglementarea sectorul financiar este, esențialmente, neschimbată, deși au fost pompate în el fonduri care au depășit cu mult promisiunile inițiale. 660.000 de joburi pierdute raportate în SUA în martie. Economia americană înregistrează o contracție de 6,1% în primul trimestru. Goldman Sachs, JPMorgan și Well Fargo raportează, în schimb, primele profituri de după declanșarea crizei. Albania și Croația intră în NATO.
540.000 de joburi pierdute în aprilie în SUA. Africa de Sud raportează o scădere a PIB-ului cu 6,4% în primul trimestru. Alegerile din iunie pentru Parlamentul European sunt câștigate de dreapta conservatoare, cu o participare la vot aflată la recordul negativ de 43%. Recordul negativ de prezență avea să fie bătut încă o dată 5 ani mai târziu. Mahmoud Ahmadinejad câștigă un nou mandat în Iran, după alegeri contestate vehement pentru fraudă. Reprimarea protestelor se soldează cu 17 decese. Președintele Hondurasului, Manuel Zelaya, este înlăturat ca urmare a unei lovituri de stat sprijinite de SUA. General Motors declară faliment. Pe 3 iunie, Obama ține la Cairo un speech istoric în care susține democratizarea lumii arabe. O lună mai târziu, Rusia își deschide spațiul aerian avioanelor americane care operează în Afganistan. 467.000 de locuri de muncă se evaporă în SUA în luna iunie. Obama primește premiul Nobel pentru Pace. În august, Hamid Karzai câștigă alegerile în Afghanistan, cu susținere puternică din partea SUA și în mijlocul unui torent de acuzații de fraudă. În Germania, Angela Merkel câștigă un nou mandat de cancelar. În octombrie, administrația americană raportează că, din sutele de miliarde de dolari pompate în economie, a reușit să creeze 30.000 de locuri de muncă. Planul declarat e să creeze 3.5 milioane de joburi în doi ani. Într-un raport ONU, se arată că o cifră record – 1 miliard de oameni pe glob – trăiesc în sărăcie lucie, sub limita subzistenței.
În 2010, criza economică își mută epicentrul în Europa și se metamorfozează într-o criză a datoriilor suverane. Măsuri de austeritate dure sunt luate în special în statele din sudul și estul continentului. Rigiditatea politicii monetare unice, cuplată în mod contradictoriu cu absența unei politici fiscale comune, face ca decalajele să se adâncească între Germania și statele nordice pe de o parte, și cele Mediteraneene și Estice, pe de altă parte. Pe fondul scăderii generale a cererii, măsurile de austeritate nu fac decât să transforme criza economică într-o criză socială acută. Grecia e în pragul falimentului, Irlanda, Spania și Portugalia par să fie următoarele victime iminente. Cinci ani și nenumărate runde de austeritate mai târziu, nivelul de îndatorare publică a urcat simțitor în loc să scadă (ca efect firesc al bail aut-ului public al băncilor private), condiția materială a societăților s-a depreciat vertiginos, iar stagnarea economică (creșteri ale PIB-ului de 0,x pe an) pare să se fi instalat for good în zona euro.
În ianuarie, SUA și Marea Britanie își închid ambasadele din Yemen, ca reacție la prezența Al Qaeda în teritoriu. În aprilie, un accident la o platformă operată de British Petroleum în Golful Mexicului provoacă 11 morți și un dezastru ecologic. În aceeași lună, 38 de mineri mor într-o explozie la o mină de cărbune din West Virginia, SUA. În mai, guvernul laburist al lui Gordon Brown îi face loc unui guvern de coaliție între conservatori și liberali. Începând din iunie, Wikileaks publică sute de mii de documente secrete legate de războaiele americane din Afganistan și Irak. Fondatorul Wikileaks, Julian Assange, este dat în urmărire generală. Pe 31 mai, forțele armate israeliene atacă în apele internaționale șase ambarcațiuni civile – Gaza Freedom Flotila – ucigând 9 activiști. În august, Obama retrage trupele americane din Irak, dar păstrează 50.000 de personal non-combatant. În octombrie, avionul care-l transporta pe președintele Poloniei precum și o serie de membrii ai guvernului se prăbușește în Rusia. Angela Merkel declară că multiculturalismul a eșuat, afirmație ce avea să fie reluată mot-à-mot de David Cameron (ianuarie 2011) și Nicolas Sarkozy (februarie 2011), cam în același timp în care presau comunitatea internațională pentru intervenția militară directă în Libia. De-a lungul anului, în China, 14 angajați ai multinaționalei Foxconn (producător de componente Apple, HP, Sony, Dell etc.) se sinucid aruncându-se de pe clădirea fabricii. Drept răspuns, compania instalează plase de siguranță.
Ianuarie 2011, masive proteste de stradă în Tunisia marchează începutul „Primăverii Arabe”. Revendicările sociale și democratice ale străzii sunt întâmpinate cu violență – 24 de morți. Deși Franța promite, prin glasul ministrului său de interne, că este dispusă să sară în ajutorul regimului și să-i învețe pe polițiștii tunisieni cum se folosește forța eficient, președintele Ben Ali fuge în Arabia Saudită, iar primul ministru Mohamed Ghannouchi preia conducerea tării pe 14 ianuarie. Hezbollah se retrage de la guvernare în Liban. Proteste de stradă izbucnesc și în Egipt, unde Hosni Mubarak cere ajutorul armatei. Protestatarii acuză starea de sărăcie, corupția și lipsa de libertate personală. Inițial, Occidentul e luat pe nepregătite: deși conducători autoritari, atât Ben Ali cât și Mubarak se bucurau de susținerea administrației americane, făcând parte din structura ei de alianțe în Orientul Mijlociu. Mai puțin mediatizată, primăvara arabă izbucnește și în Bahrain, sediu al unor baze militare americane: revolta e înăbușită imediat de intervenția militară a Arabiei Saudite. Zece zile mai târziu, Libia e cuprinsă și ea de febra evenimentelor. Doar că aici, protestele și represiunea iau de la bun început o cale violentă, care nu va fi decât potențată odată cu intervenția occidentală. Practic, de la Egipt și Libia încolo și odată ce presupune o formă de intervenție occidentală, protestele democratice tip primăvara arabă degenerează imediat în război civil și failed state. Patru ani mai târziu, Libia e un stat eșuat, iar Egiptul o dictatură militară.
În Tunisia, pe 8 martie strada obține o victorie instituțională, fiind dizolvat Departamentul de Stat. La presiunile Franței și Marii Britanii, începând din 19 martie, puterile occidentale instaurează regimul de no fly zone deasupra Libiei. Consiliul de Securitate al ONU și „comunitatea internațională” ia partea protestatarilor, abandonându-l pe Gaddafi, în ciuda faptului că acesta devenise în ultimul timp unul din aliații strategici, reformatorii eroici și băieții buni ai consensului neoliberal.
Siria intră și ea în vertijul primăverii arabe în mod direct violent, atunci când pe 25 martie armata omoară 20 protestatari pro-democrație. Patru zile mai târziu, cabinetul demisionează. Pe 11 aprilie, Franța interzice purtarea burka în spațiul public. Bin Laden e ucis într-o operațiune secretă a forțelor americane în Pakistan pe 1 mai. Câteva zile mai târziu, un atentat cu bombă în Shabqadar, Pakistan, lasă în urmă 80 de morți și 120 de răniți. Procesul președintelui egiptean înlăturat Mubarak începe în august. În octombrie, Gaddafi este capturat și ucis. O zi după, în Tunisia alegerile libere sunt câștigate de partidul islamist moderat Ennahda. În Egipt, protestele islamiștilor și liberalilor față de noul regim militar se soldează cu un acord între acesta și Frăția Musulmană.
Pe 14 mai, Domique Strauss Kahn, șeful FMI, e arestat sub acuzația de viol. În iulie, un fascist norvegian, Anders Breivik, omoară 68 de tineri social-democrați aflați într-o tabără de vară pe insula Utoya. În Anglia, măsurile de austeritate ale guvernului Cameron declanșează un val de revolte și ciocniri violente cu poliția în august. În octombrie, încep proteste masive în Grecia împotriva austerității. Papandreu e însă ferm. Pe 26 octombrie liderii europeni se întâlnesc pentru a formula soluții la criză, și impun un nou pachet de austeritate Greciei. Dând dovadă de lipsă de fermitate în ochii instituțiilor internaționale, prim-miniștrii aleși Silvio Berlusconi și Georgi Papandreu sunt înlăturați aproape simultan, ultimul tocmai după ce anunțase un referendum pe tema măsurilor de austeritate. În locul lor, Troika impune doi bancheri („tehnocrați”) loiali: Mario Monti și Lucas Papademos.
SUA trece de câteva ori – pe 1 aprilie, pe 19 iulie – la mustață pe lângă declanșarea închiderii parțiale a statului ca urmare a depășirii limitei legale a datoriei publice. De fiecare dată, limita legală este ridicată în ultima clipă, și doar printr-un compromis cu politica dură de tăieri bugetare și reducere a deficitului promovată de republicani. Sub sloganul „We are the 99%”, începe mișcarea Occupy Wall Street, dominată de un segment restrâns middle class, și care, în ciuda durabilității și extinderii sale, nu va avea o incidență politică altfel decât cel mult la nivel de discurs. În noiembrie, într-o conversație privată scursă presei, Sarkozy și Obama se plâng unul altuia de cât de mincinos și insuportabil e Netanyahu.
Ianuarie 2012, moare asasinat un om de știință iranian, al patrulea în doi ani. Iranul acuză SUA și Israelul. UE impune un embargo pe petrolul iranian. Conflictul din Siria intră în al doilea său an, aducând pe scenă un nou actor, pe lângă regim și opoziție: gruparea islamistă ISIS, care și-a făcut apariția pentru prima dată în Irak, în 2006, ca reacție insurgentă la politicile sectare conduse de regimul shiit Maliki, instalat în mod democratic de americani după înlăturarea lui Saddam Hussein. 80.000 de oameni protestează la Atena împotriva măsurilor de austeritate, 40 de clădiri sunt incendiate. UE acordă un al doilea bail out Greciei, în valoare de 130 de miliarde, contra măsuri dure de austeritate. Un tânăr american de culoare, Travor Martin, este împușcat mortal de un membru al unei patrule comunitare, George Zimmerman. Ucigașul este găsit nevinovat și achitat. E primul episod dintr-un lung lanț de asasinări având ca victime persoane de culoare săvârșite în SUA, sub administrația Obama, de forțele de ordine sau, pur și simplu, conservatori îngrijorați. În martie, fostul președinte și actualul prim-ministru Putin câștigă din nou fotoliul prezidențial, obținând 64% din voturi. Alegerile sunt puternic contestate pentru fraudă și au loc largi mișcări de protest a clasei de mijloc pro-europeene dar și cu o prezență masivă a comuniștilor și a claselor populare. Investirea lui Putin este marcată de ciocniri de stradă și represiune a forțelor de ordine. Un francez de origine algeriană, membru Al Qaeda, ucide patru persoane la o școală evreiască din Toulouse. Lovitură de stat în Mali. În mai, François Hollande îl învinge pe Sarkozy și devine președintele Franței. În iunie, partidul de centru-dreapta Noua Democrație câștigă alegerile în Grecia și formează o coaliție de guvernământ cu partidul de centru-stânga PASOK. Syriza e a doua forță politică, cu 26.9%. În iulie, Mohamed Morsi câștigă din partea Frăției Musulmane primele alegerile prezidențiale de după căderea lui Mubarak în Egipt. 12 persoane mor împușcate la cinematograful Aurora din Colorado. Izbucnește scandalul LIBOR: se dovedește că rata medie a dobânzii cu care lucrează băncile londoneze, și care ar trebui să fie rezultatul „competiției libere”, al jocului cererii și ofertei acestor bănci, era stabilită prin aranjamente de culise. O piață a derivativelor de 350 000 de miliarde funcționează pe baza acestui coeficient. Un trader din interior afirmă că practica măsluirii LIBOR-ului era curentă de prin 1991. În august, Ecuadorul îi acordă azil lui Julian Assange în clădirea ambasadei sale din Londra, după ce acesta e acuzat de viol în Suedia. Membrele trupei punk Pussy Riot sunt condamnate la doi ani închisoare pentru vandalism în Rusia. Un veteran american împușcă mortal șase persoane la un templu sikh din Wisconsin. În septembrie, un film postat pe youtube – Innocence of Muslims – provoacă valuri de furie în lumea arabă. Mai multe ambasade americane sunt luate cu asalt de protestatari (în Maroc, Yemen), iar în Libia atacurile se soldează cu moartea ambasadorului american și a altor trei oficiali. Mișcarea Occupy Wall Street aniversează un an de existență într-o insignifianță crescândă. În octombrie, cu o lună înainte de dezbaterea finală Obama-Romney, Hillary Clinton își asumă responsabilitatea pentru situația din Libia, afirmând că ea deține ultimul cuvânt în ce privește securitatea diplomatică peste hotare, nu Obama sau Biden. Trei ani mai târziu, chestionată de Congres pe tema asaltului din Benghazi în timpul propriei sale campanii electorale, Hillary Clinton avea să paseze toată responsabilitatea pentru situația din Libia pe umerii lui Obama. Hugo Chavez câștigă cel de-al treilea mandat prezidențial în Venezuela. Conflictul din Siria debordează în Turcia și Liban, care se implică în războiul civil din Siria, de o parte și cealaltă a conflictului. O epidemie de meningită și uraganul Sandy lasă câte 32, respectiv 44 de victime în SUA. Noi ciocniri izbucnesc în Gaza, cu președintele Egiptului, Mohamed Morsi, declarându-și susținerea pentru palestinieni, promițând ridicarea blocajului granițelor teritoriilor palestiniene și încercând să medieze un armistițiu. Bilanțul victimelor e de 140 de palestinieni la 5 israelieni. În același timp, în interior, Morsi încearcă să încline balanța puterii dinspre justiție și armată înspre instituția prezidențială, provocând noi demonstrații de protest în piața Tahrir. Națiunile Unite îi acordă Palestinei statutul de „observator non-membru”, ceea ce îi deschide acesteia accesul la Curtea Penală Internațională. Drept răspuns, Israel refuză să transfere autorității palestiniene 100 de milioane $ care i se cuvin din taxe și reia construcția unei colonii de 3000 de unități într-un teritoriu ce desparte nordul de sudul Cisiordaniei, eliminând astfel posibilitatea unui stat palestinian contiguu. Tot în noiembrie, Barack Obama câștigă cel de-al doilea mandat. În decembrie, un gunman ucide 26 de persoane, dintre care 20 de copii cu vârsta între 6 și 7 ani, la o școală din Connecticut.
Pe 1 ianuarie 2013, Franța trimite trupe în Mali. Într-o lună, islamiștii sunt alungați din ultimele lor redute, iar Hollande face o descălecare triumfală în fosta sa colonie. Trei ani mai târziu, Mali e un failed state. Europa e traversată de scandalul cărnii de cal, și descoperă cât de dificil e de stabilit responsabilitatea și identificat vinovatul atunci când o conservă de lasagna globalizată trece printr-un lanț de șapte producători și șase țări. Conflictul din Siria intră în al treilea său an, numărul victimelor ajungând la peste 60.000. Netanyahu câștigă un nou mandat – al treilea – de premier în Israel. În Egipt, protestele împotriva turnurii conservatoare și autoritare a regimului Morsi se soldează cu zeci de victime împușcate de forțele de ordine. Tot aici, 21 de oameni sunt condamnați la moarte pentru violențele provocate la un meci de fotbal cu un an înainte. Un incendiu într-un club de noapte din Brazilia se soldează cu 223 de morți.
Papa Benedict demisionează în februarie. În martie, moare Hugo Chavez, după 14 ani de președinție. Cardinalul argentinian Jorge Mario Bergoglio este ales ca nou papă. Xi Jinping devine președinte în China, cu o agendă de combatere a inegalităților și corupției. UE și FMI oferă un bail out Ciprului cu niște condiții extrem de severe și inedite: prelevarea a 7.5 miliarde prin taxarea conturilor bancare cipriote. Parlamentul insulei respinge într-o primă fază pachetul de măsuri și este amenințat cu excluderea din zona euro. În Siria, regimul Assad e acuzat că ar fi folosit arme chimice împotriva populației. Explozii multiple la maratonul de la Boston soldate cu trei morți, realizate de o grupare cecenă. Acoperișul unui sweat shop de textile din Bangladesh, în care se fabricau produse ale unor firme occidentale celebre (Beneton, JC Penny, Cato Fashion etc.) se prăbușește, omorând 1127 de muncitori. Israel lansează atacuri aeriene asupra pozițiilor lui Assad în Siria. În Turcia, protestele împotriva planurilor de restructurare a unui parc din Istanbul se transformă într-o vastă mișcare anti-guvernamentală, reprimată în forță de Erdogan. În Iran, un reformist și moderat, Hassan Rouhani, câștigă alegerile prezidențiale din luna iunie. Largi mișcări de protest în Egipt împotriva lui Mohamed Morsi, ce reunesc clase populare, anti-islamiști, dar și clasă de mijloc pro-occidentală. Un fost angajat CIA, Edward Snowden, dă publicității documente secrete legate de activitatea de supraveghere a NSA, ce dezvăluie o extindere și ramificare uluitoare ale agenției americane, care pare să spioneze pe toată lumea (propriii cetățeni dar și cetățenii altor state, dușmani laolaltă cu propriii aliați internaționali) tot timpul și în aproape orice ipostază. Hăituit de brațul înarmat al „comunității internaționale”, Snowden obține azil în Rusia. În timpul operațiunilor de urmărire a lui Snowden, avionul președintelui Boliviei, Evo Morales, este coborât forțat la sol în Austria pentru control, mai multe state europene refuzându-i accesul în spațiul lor aerian. Evo Morales califică evenimentul drept „un afront adus întregii Americi Latine”.
La 1 iulie, armata îl înlătură pe Mohamed Morsi de la putere în Egipt. Protestele susținătorilor acestuia sunt înăbușite în sânge de noul regim militar – 50 de morți pe 8 iulie, 80 de morți pe 26 iulie, 500 de morți pe 14 august. 36 de militanți islamiști mor în custodia poliției egiptene în timpul unui transfer de la o închisoare la alta. În ciuda protestelor „vehemente” pentru „excesele” regimului militar pe care le exprimă pe căile diplomației, puterile occidentale nu-i retrag sprijinul. Croația se alătură Uniunii Europene. Bradley Manning e condamnat la 35 de ani de închisoare pentru că a dat publicității 700.000 de documente secrete ale armatei americane. La începutul lui septembrie, Obama amenință cu o intervenție militară în Siria, în cele din urmă intervenția e evitată, iar SUA acceptă compromisul propus de Rusia, prin care Assad se angajează să renunțe la armele chimice. Exprimându-și frustrarea pentru politica occidentală în Orientul Mijlociu și îngrijorarea pentru recentul dezgheț în relațiile cu Iranul, Arabia Saudită refuză în octombrie statutul de membru non-permanent în Consiliul de Securitate al ONU. Ca urmare a blocajului din Congres între democrați și republicani pe marginea așa numitei Obamacare, pragul legal limită al datoriei publice întârzie să fie ridicat la timp, astfel încât statul american e partially shut down pentru o perioadă de 16 zile. 359 de refugiați din Nordul Africii și Orientul Mijlociu mor înecați în Mediterana pe 3 octombrie. Libia de Est își declară independența față de guvernul din Tripoli la 2 noiembrie. Pe 25 noiembrie, China instituie și revendică o nouă zonă de spațiu aerian deasupra unor insule din Marea Chinei de Est. SUA, Japonia și Coreea de Sud trimit avioane de luptă și bombardiere în patrulare prin spațiul aerian respectiv; două zile mai târziu, China face la fel. JP Morgan e de acord să plătească 13 miliarde $ guvernului american pentru a evita acuzarea penală pentru practicile sale de până la criza din 2008.
În decembrie, decizia președintelui ucrainean Yanukovici de a nu semna un acord cu UE marchează începutul Euromaidanului și a crizei ucrainiene: sute de mii de manifestanți în Kiev, cu un mesaj pro-european, naționalist și anti-rus, și cu o prezența semnificativă (și un rol tactic încă și mai important) a extremei dreapta. SUA sprijină imediat mișcarea de protest și, în vreme ce trasează viitorul guvern ucrainian într-o convorbire telefonică celebră, își exprimă totodată prin glasul Victoriei Nuland frustrarea pentru ezitările și poticneala UE: „and the EU? Fuck the EU!”. La sfârșitul anului, 26 de oameni mor într-o serie de atentate sinucigașe în Volgograd, Rusia, cu o săptămână înainte de începerea Olimpiadei de iarnă de la Sochi.
În ianuarie 2014, protestele din Ucraina degenerează în violență. Compromisul propus de Yanukovici, ce prevede o prezență a opoziției la putere până la organizarea de noi alegeri, este acceptat de puterile occidentale, dar respins de protestatari. La 20 februarie, 100 de oameni sunt uciși în Piața Independenței din Kiev. Protestatarii capturează 57 de polițiști și, în fața escaladării violente a protestelor, Yanukovich fuge din țară. Rusia își exprimă îngrijorarea pentru instabilitatea din Ucraina și pentru intervenția occidentală. Pe 27 februarie, izbucnesc proteste în Crimeea, unde pro-rușii ocupă câteva clădiri guvernamentale și înalță steagul Rusiei. Pe 1 martie, Rusia trimite trupe în Crimeea în scopul declarat de a-i proteja pe etnicii ruși de ultranaționaliștii ucrainieni. Două zile mai târziu, Rusia preia controlul asupra Crimeii. Obama îl acuză pe Putin de încălcarea normelor dreptului internațional. John Kerry vine la Kiev pentru a asigura guvernul interimar de susținerea SUA. Le promite bani. 1 miliard de dolari în ajutoare. Pe 16 martie are loc un referendum în Crimeea care se exprimă pentru anexarea la Rusia. Occidentul impune sancțiuni economice împotriva Rusiei, iar ONU declară anexarea Crimeii ilegală. În aceeași zi, FMI e de acord să împrumute Ucrainei 18 miliarde de dolari, iar congresul SUA aprobă un ajutor de 1 miliard. Toți bani pentru plătirea datoriilor externe și mărunțiș pentru sprijin economic. Pe 25 mai miliardarul Petro Poroshenko câștigă alegerile în Ucraina. Situația escaladează în Est, cu ciocniri între separatiști și armata ucraineană. Mai mult de 40 de manifestanți pro-ruși mor incendiați după ce au fost blocați într-o clădire din Odessa de susținătorii regimului de la Kiev. Pe 20 iunie, Poroshenko declară încetarea unilaterală a focului după ce rebelii doboară un avion militar ucigând 49 de oameni. Armistițiul durează doar 10 zile. În iulie se înregistrează mai multe victorii ale armatei ucrainiene și 1130 de victime, din care 800 civili. În iulie, alte sancțiuni împotriva Rusiei. În august, un avion al companiei Malaisia Airlines este doborât deasupra Ucrainei, provocând 298 de victime. Învinuiri reciproce între Rusia și Ucraina. Alt armistițiu de scurtă durată în luna septembrie.
Pe 12 februarie au loc proteste violente în Venezuela. Președintele Maduro declară că e o încercare de lovitură de stat cu susținere americană. Protestele vor continua și în luna martie.
Anunțul Federal Reserve că va înceta, treptat, programul de quantitative easing și că va ridica rata dobânzii bancare de la minimul istoric la care se află provoacă tulburări în țările emergente: în august, Argentina intră pentru a treia oară în faliment în ultimii 25 de ani. Evo Morales recâștigă alegerile în Bolivia, al treilea mandat consecutiv. În Mexic, pe 16 noiembrie sunt răpiți 40 de studenți în Iguala, care vor fi asasinați în ceea ce pare a fi o operațiune realizată cel puțin cu asentimentul forțelor de ordine. Vaste mișcări de protest împotriva cartelurilor de droguri și a complicității statului.
În martie, Israel anulează scutirea de la serviciul militar a ultra-ortodocșilor israelieni. Armata siriană recucerește, cu ajutorul Hezbollah, câteva orașe controlate de rebeli la granița cu Liban. În Egipt, în aceeași lună, 529 de oameni sunt condamnați la moarte pentru uciderea unui ofițer de poliție. Negocierile de pace dintre Palestina și Israel, desfășurate între 23 aprilie-30 aprilie, eșuează. În iulie, începe un nou episod din conflict, soldat în luna august cu 2143 victime de partea palestiniană și 100.000 persoane rămase fără adăpost, vs. 70 de victime israeliene. Pe 30 decembrie, ca urmare a opoziției SUA și Australiei, Consiliul de Securitate al ONU respinge cererea de membru cu drepturi depline a Palestinei.
În mai, generalul Sisi câștigă cu 96% alegerile prezidențiale din Egipt, de la care este exclusă Frăția Musulmană, și care înregistrează o prezență la vot de 47%. În Nigeria, grupul islamist Boko-Haram răpește 280 de fete pe post de sclave sexuale. În Siria, pe 3 iunie, Assad e reales președinte cu 89% dintre voturi. „Comunitatea internațională” nu recunoaște validitatea scrutinului. Pe 11 iunie ISIS preia controlul asupra orașului Mosul în nordul Irakului, important centru petrolier. Militanții eliberează insurgenți sunni din închisori și jefuiesc bănci, obținând astfel 425 de milioane $. 500.000 de oameni fug din Mosul. Premierul irakian Maliki declară stare de urgență. Insurgenții se îndreaptă către Bagdad, pe drum capturând și orașele Tikrit, Baiji și rafinăriile din teritoriu. Marele Ayatollah Ali Sistani, șiit, cheamă lumea la luptă. Nefiind antrenați, șiiții sunt masacrați de către ISIS, care obțin noi teritorii în nordul și vestul Irakului. Pe 1 iulie ISIS declară suveranitatea asupra teritoriului ocupat în Irak și Siria și își schimbă numele în Statul Islamic. În august, SUA lansează un atac aerian limitat împotriva ISIS în Irak, în timp ce ISIS amenință să omoare toți rezidenții din Mosul neconvertiți la Islam. Back home, un polițist ucide fără motiv un tânăr de culoare în Ferguson, SUA, declanșând protestele vehemente ale comunității locale. Drept răspuns, pe 16 august este declarată starea de urgență în Ferguson, iar orașul intră sub controlul trupelor federale.
Pe 10 noiembrie organizația militară egipteană Ansar Beit al-Maqdis își declară alianța cu ISIS, care pătrunde astfel și în teritoriul egiptean. Noi proteste în piața Tahrir după ce Mubarak este găsit nevinovat de către un tribunal egiptean. Se intensifică valurile de migrație înspre Europa, pe ruta Spania sau sudul Italiei. Turcia și Liban găzduiesc deja milioane de refugiați ai conflictului din Siria. În octombrie, în lipsa susținerii din partea UE, Italia suspendă programul „Mare nostrum”, care prevedea și misiuni umanitare de salvare a refugiaților; programul este înlocuit cu programul european Triton, ce prevede exclusiv misiuni de supraveghere și combatere a „traficului de persoane”. Ca urmare a scăderii istorice a prețului petrolului și a sancțiunilor impuse de occident, rubla rusească se prăbușește. Izbucnește scandalul LuxLeaks, din care reiese că proaspăt alesul președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, le-a ușurat ani de-a rândul, în calitate de prim ministru al Luxemburgului, corporațiilor multinaționale plasarea profitului în ducat pentru a scăpa de taxe.
Anul 2015 debutează cu atacul terorist de pe 7 ianuarie din redacția Charlie Hebdo. 12 oameni uciși în redacție, iar alți 4 uciși după ce au fost luați ostatici. Al-Qaeda din Yemen își asumă responsabilitatea pentru atac. Șocul conduce la o vastă și emoționantă reconciliere națională sub sloganul Je suis Charlie. Măcinată de tensiuni sociale și economice, Europa își regăsește consensul în crisparea securitară. Pe 20 ianuarie rebelii șiiți Houthi ocupă capitala Yemenului. În martie, Arabia Saudită intervine militar în Yemen, pentru a bloca extinderea influenței Iranului în regiune. La rândul său, ISIS lansează atacuri în Yemen împotriva rebelilor houthis. Beneficiind de susținere iraniană, în Irak forțele guvernamentale încep pe 2 martie ofensiva împotriva ISIS. În aprilie armata nigeriană reușește să elibereze 700 de prizonieri capturați de Boko Haram. Aliatul strategic SUA, Arabia Saudită își doboară pentru a doua oară consecutiv recordul de execuții într-un an. Un raport OXFAM arată că averea celor mai bogați 1% a crescut în timpul crizei de la 44% în 2009 la 48% în 2014 din bogăția mondială, în timp ce cei mai săraci 80% dețin doar 5%.
Pe 25 ianuarie, SYRIZA câștigă alegerile în Grecia promițând anularea măsurilor de austeritate dar totodată și rămânerea în zona euro. Cele două opțiuni aveau să se dovedească incompatibile. Urmează un skanderberg de luni de zile de negocieri dure cu instituțiile troicii. În prag de faliment, și refuzând să se supună cererilor creditorilor internaționali, Tsipras anunță un referendum. Pe 5 iulie, câștigă detașat opțiunea de respingere a politicilor de austeritate. Confruntat cu poziția fermă a liderilor europeni, amenințat cu excluderea din zona euro și cu perspectiva extrem de iminentă a dispariției monezii de pe piață, Tsipras revine asupra poziției și acceptă un alt pachet – mult mai sever decât cel respins la începutul anului – de fonduri contra austeritate. Syriza se rupe între o facțiune pro-guvernamentală și o platformă de stânga opusă măsurilor de austeritate. Tsipras demisionează pe 20 august, organizează alegeri anticipate și revine ca premier pe 21 septembrie. Austeritatea continuă în Grecia, ca și postura imposibilă în care rigoarea neoliberală a instituțiilor internaționale au împins Syriza: în noiembrie, guvernul își declară susținerea pentru greva generală declanșată împotriva propriilor sale măsuri de austeritate. În august, în schimb, instituțiile internaționale îi iartă Ucrainei 18 miliarde $ din datoria externă, ceea ce e un fel de a recunoaște falimentul tehnic, și practic, în care a împins-o intervenția occidentală.
Pe 4 ianuarie, poliția din New York intră în grevă, declarându-se ofensată de afirmația primarului de Blasio conform căreia ar fi făcut uz excesiv de forță împotriva persoanelor de culoare. Cât a durat protestul, nimeni, se pare, nu i-a dus lipsa. Ca reacție la sancțiunile impuse de SUA, președintele Venezuelei îi dă afară din țară pe diplomații americani. Pe 27 februarie liderul opoziției ruse, Boris Y. Nemtsov, este asasinat. Proteste în Moscova. Putin neagă implicarea în atentat. Obama se adresează Congresului american pentru a cere aprobarea unei intervenții aeriene împotriva ISIS în Siria. În martie, într-un gest de sfidare pentru politica față de Iran a lui Obama, Netanyahu vine în fața Congresului american ca invitat al republicanilor. Nu are loc o întâlnire cu Obama. Întors acasă, în Israel, Netanyahu și partidul său Likud câștigă alegerile pe 17 martie. Pe 2 aprilie, se semnează pactul nuclear iranian. În SUA, un atac terorist asupra unei biserici metodiste din Carolina de Sud provoacă moartea a 20 de persoane de culoare. Pe 6 august, miliardarul Donald Trump își anunță candidatura pentru președinția americană. Pe 9 august este declarată din nou stare de urgență în Ferguson, unde protestelor față de brutalitatea poliției li se răspunde cu altă violență polițienească. 12.000 de persoane mor anual în SUA „in gun related crimes”.
Turcia expulzează ambasadorul Vaticanului, după ce Papa Francisc definește masacrul armenilor din 1915 primul genocid al secolului 20. Pe 7 iunie, Erdogan pierde majoritatea în parlamentul turc. Partidul pro-kurd câștigă 13% dintre voturi. Pe 10 octombrie, mai multe explozii provoacă moartea a 100 de manifestanți pro-kurzi în Ankara. Guvernul învinuiește ISIS și profită de situație pentru a institui noi măsuri de securitate și a înăspri condiția minorității kurde. În alegerile generale din noiembrie, partidul Dreptate și Dezvoltare al lui Erdogan recâștigă majoritatea pierdută patru luni mai devreme.
Pe 8 mai, David Cameron câștigă cel de-al doilea mandat de premier în Marea Britanie. În august se intensifică criza refugiaților în Europa. Ruta balcanică o înlocuiește pe cea Mediteraneană. Ungaria construiește garduri de sârmă ghimpată la granița cu Serbia. Pe cât e de contestată la nivelul declarațiilor decizia maghiară, pe atât tinde să fie imitată la nivelul faptelor: garduri ghimpate încep să apară între tot mai multe state europene. Într-o desfășurare de poticneală și meschinărie, liderii europeni nu reușesc în repetate rânduri să se pună de acord pe marginea unor cote – oricum insuficiente – de refugiați pe teritoriile lor. Din septembrie încoace cam 3000 de refugiați traversează zilnic Balcanii. Inițial, afgani, sirieni, irakieni și nord africani. Autoritarismul lui Orban fură scena discuțiilor politice, Merkel face inițial figură de umanism și ospitalitate, după care intră și ea în rând cu politica generală europeană de respingere a refugiaților.
Pe 16 septembrie, o comisie de investigație a Congresului american descoperă că, din cele 500 de milioane $ destinate pregătirii trupelor de opoziție din Siria, s-a reușit antrenarea a 4-5 oameni. La sfârșitul lunii, SUA bombardează un spital al Medecins sans frontières în Afganistan. Un scandal de proporții afectează compania germană Volkswagen, care se dovedește a fi trișat pentru a ocoli limitele legale de poluare admisă. Practica celor de la VW pare să se regăsească și la alți producători auto. După ani de susținere a regimului lui Assad, Rusia decide să intervină militar direct în Siria împotriva ISIS. Armata liberă siriană, precum și alianța occidentală care o sprijină, susține că ținta atacurilor rusești este de fapt ea însăși, nu ISIS. În octombrie izbucnește un nou conflict între Palestina și Israel în care sunt uciși 77 de palestinieni și 10 israelieni. La sfârșitul lunii, un avion rusesc cu pasageri este doborât deasupra Egiptului de către gruparea ISIS, lăsând 224 de victime. Pe 12 noiembrie, un atac ISIS în cartierele susținătorilor Hezbollah din Beirut provoacă 43 de morți. Nici una din aceste tragedii nu trezește vreo emoție profundă a „comunității internaționale” și nici nu conduce la o schimbare a relației Occidentului cu aliații săi strategici din Orientul Mijlociu – Arabia Saudită, Turcia și emiratele din Golf, care sunt totodată și principalii furnizori de fonduri, arme, ideologie sau puncte deschise de trafic pentru ISIS. O zi mai târziu, o serie de atacuri ISIS la Paris lasă 129 de victime. Drept răspuns, Franța și Occidentul declară război istoriei contemporane.