Publicăm în premieră un fragent din noul volum memorialistic semnat de Ion Ianoşi – Internaţionala mea. Cronica unei vieţi – Hors collection, Editura Polirom.
Volumul memorialistic al lui Ion Ianoşi reconstituie imaginea unui secol zbucuimat, dar şi traseul unui destin cultural mai puţin obişnuit. Titlul trimite, pe lîngă filiaţiunea entuziastă faţă de comunism a tinereţii, la apartenenţa multiplă a autorului (evreu maghiar, vorbitor şi de germană şi rusă, dar care s-a afirmat scriind în limba română) şi la sinuozităţile politicii secolului trecut. Într-o mare de jurnale în care memoria nu-şi slujeşte neapărat propriul ideal, un exerciţiu de onestitate precum cel de faţă, completat de bogate amănunte istorice, clarifică o parte din necunoscutele unei epoci greu încercate.
„Util îmi pare să urmăresc pe firul vremii, cu precădere, fapte, întîmplări, situaţii şi destine. Consemnîndu-le, le comentez doar rareori. Las verdictele în seama materialului probator. Orice tentativă de reconstituire mai şi selectează, completează, umple golurile memoriei. Amintirile sînt personale. N-am cum să nu fiu subiectiv. Sper totuşi ca mozaicul alcătuit să corespundă lumii pe care am cunoscut-o şi din care m-am împărtăşit.” (Ion Ianoşi)
Ion Ianoşi a urmat filologia la Cluj şi filosofia la Leningrad. Profesor de filosofie şi estetică la Universitatea din Bucureşti, scriitor (peste 30 de volume) şi traducător, specialist în cultura rusă şi în cea germană. Membru de onoare al Academiei Române din 2001.
Fragment
Sub Gheorghe Gheorghiu-Dej, în ultima sa perioadă, actele de neiertare şi de iertare au fost ba succesive, ba concomitente.
Pe conducătorii de la Magyar Népi Szövetség (Uniunea Populară Maghiară), intelectuali de vază arestaţi în 1949, i-a graţiat, pe unii în 1955, pe cei mai mulţi în cursul anului 1956 – aproape în paralel cu arestarea şi condamnarea multor studenţi maghiari din Cluj, Tg. Mureş, Timişoara. Concesiile şi înăspririle avuseseră acelaşi motiv: iminenţa şi dezlănţuirea evenimentelor budapestane, dorinţa de a-i îmbuna pe unii posibili adepţi ai lor şi de a-i zdrobi pe efectivii lor susţinători.
Pe faţă, conducerea bucureşteană a trebuit să mai şi ţină cont de tendinţele reformiste de la Moscova, Varşovia, Budapesta, în timp ce, nemărturisit, li se împotrivea. Concesiile la care s-a văzut obligată în 1956 le-a retractat şi contracarat, cu o duritate crescândă, în 1958 (excluderi, arestări) şi în 1959 (procese, condamnări). Tăvălugul s-a abătut atât asupra disidenţilor din partid, efectivi sau presupuşi, cât şi asupra oponenţilor, indiferent dacă erau vocali ori tăcuţi.
Dualitatea a caracterizat şi primii ani ’60: pumnul de fier în mănuşă de catifea scotea la iveală ba pumnul, ba catifeaua. Astfel, în 1962 au fost graţiaţi 1 500 de condamnaţi pentru „uneltire contra ordinii sociale”; dar în 1963 au decedat, în acelaşi penitenciar din Rîmnicu Sărat, Ion Michalache, fost preşedinte PNŢ, şi Vasile Luca, fost conducător PCR-PMR. Nu conta culoarea celor azvârliţi în infern.
Între timp s-au celebrat în toată ţara victoriile regimului, precum, în 1962, încheierea colectivizării agriculturii. Medalia emisă în cinstea evenimentului au primit-o sute de mii de persoane, o bună parte dintre care nu avuseseră nici o tangenţă cu mediul ţărănesc şi habar nu aveau de agricultură.
(Mama, reîncadrată ziaristă la săptămânalul cultural Utunk, a fost convocată la o reuniune festivă a breslei clujene, unde tuturor participanţilor li s-au distribuit acele medalii – aduse în sală într-un coş de rufe, aruncate acolo cu toptanul, fără să fie întovărăşite de vreun act personal doveditor. Din toată ceremonia ridicolă, mama a reţinut numai coşul de rufe.)
Toţi activiştii s-au ales cu medalia. În secţie n-a avut loc nici o reuniune, fiecăruia i s-a înmânat câte una, tot nenominalizată. Oricum, mă număram printre cei fără nici o legătură cu muncile agricole. Nici măcar prin intermediul presei literare controlate nu avusesem de-a face vreodată cu colectivizarea.
Încă din 1960 am venit însă în contact cu un revers înspăimântător al euforiilor, an de an induse.
În colţul străduţei aflate vizavi de poarta C, prin care intram zilnic în sediu, se afla un cinematograf, „Excelsior”, destinat circuitului închis. (Acum se află acolo un butic, la parterul noii clădiri înalte ce găzduieşte Hotel Excelsior, cu intrarea pe locul unde fusese Institutul de Istorie a Partidului.) Am fost duşi împreună cu soţiile, grupuri-grupuri, să vizionăm pelicula Reconstituirea, în regia lui Virgil Calotescu. Filmul trata ineditul, la noi, hold-up din anul premergător, comis de „banda Ioanid”. În rolurile actorilor improvizaţi se aflau chiar făptuitorii jafului, împreună cu anchetatorii lor. Ei au „reconstituit” acţiunea. Dar prezentarea acesteia – voi afla cu timpul – conţinea omisiuni şi modificări, toate la comandă politică.
Janina şi cu mine am ieşit năuciţi de la vizionare. Nu înţelegeam mobilurile furtului şi nici destinaţia banilor. Totul părea ireal, halucinant, coşmaresc. Filmul urmărea cu siguranţă înfricoşarea publicului. Iar nimeni nu cuteza deocamdată să pună la îndoială versiunea oficială. Nici „Croh” (cum îi spuneam lui Ovid S. Crohmălniceanu, alţii numindu-l „Moni”), atunci când mi-a destăinuit cât este de îngrozit de ce i se va întâmpla ca fost apropiat al făptaşilor, participant la partidele lor de bridge. S-a ales doar cu o sancţiune de partid, a nu ştiu câta.
Cum se petrecuse însă atacul? În dimineaţa zilei de 28 iulie 1959, patru bărbaţi şi o femeie, cu măşti, au tâlhărit maşina băncii, marca Škoda, în faţa sucursalei Băncii de Stat de pe Calea Giuleşti, vizavi de Maternitatea Giuleşti (aflate în Raionul „Gh. Gheorghiu-Dej”). Au înghesuit într-un Getax, marca Moskvici, suma însuşită de 1 686 000 lei (echivalând cu cca 250 000 de dolari). Şoferul, al şaselea complice, a demarat în trombă. În apropierea Morii Ciulei, lângă podul cu acelaşi nume, au abandonat bancnotele mici (13 800), apoi, pe Strada Dr. Teohari, şi maşina (cu alţi 213 000 lei).
După două luni, autorităţile le-au prins urma. Alexandru Ioanid era şeful grupului, din care mai făceau parte Paul Ioanid, soţii Igor şi Monica Sevianu, Haralambie Obedeanu, Saşa Muşat. Bărbaţii erau membri PMR, unii cu activităţi ilegale, acte de sabotaj antinaziste. După război îi angajase Ministerul de Interne, ca ofiţeri de miliţie, dându-i apoi afară; sau fuseseră ingineri, profesori, inclusiv la „Ştefan Gheorghiu”. Monica Sevianu se întorsese din emigrarea în Israel; avea, cu Igor, doi copii.
Au fost anchetaţi nenumăraţi oameni, apropiaţi, presupuşi complici. L-au tratat la interogatoriu foarte dur pe şoferul maşinii Băncii de Stat, Gheorghe Ciuplea, ca să se afle dacă nu cumva s-a aflat în înţelegere cu jefuitorii. Cei şase învinuiţi principal au recunoscut în faţa ofiţerilor anchetatori Gheorghe Blidaru şi Gheorghe Enoiu (nume trezind groaza şi mai târziu) că şi-au format echipa încă din 1957. Procesul a început în 12 noiembrie 1959. După trei zile s-a pronunţat sentinţa. Bărbaţii au fost executaţi prin împuşcare; Monica Sevianu – condamnată la muncă silnică pe viaţă. (Va fi amnistiată în 1964, va emigra din nou în Israel, va muri de cancer în 1977.)
Unele fapte le cunoaştem din remake-ul regizorului Alexandru Solomon, Marele jaf comunist (2004). Titlul peliculei iniţiale l-a preluat Lucian Pintilie în Reconstituirea (1968), film de mare succes, cu performanţe actoriceşti remarcabile.
Rămân destule necunoscute. Până la urmă, ce au urmărit aceşti intelectuali evrei comunişti, cu funcţii de răspundere anterioare, acum marginalizaţi, fără locuri stabile de muncă, dar cu locuinţe confortabile? Exorbitanta sumă pe care şi-au însuşit-o nu era chip s-o cheltuiască în condiţiile austere din România. Să fie oare întemeiat zvonul că ar fi intenţionat să sprijine mişcarea sionistă? Sau era încă una dintre intoxicările antisemite lansate pe atunci? Alexandru Galis, fiul lui Alexandru Ioanid, emigrat în 1980 în Marea Britanie, înşiruind faptele puţin verosimile, va avansa ipoteza unei farse judiciare cu substrat politic. Dar cine a pus-o la cale? Fără ştiinţa, sau cu acordul făptaşilor? De ce? Iar Monica Sevianu, ajunsă în Israel, de ce nu a lăsat, la loc sigur, versiunea proprie despre cele întâmplate? Sau a lăsat?
Până la despuierea documentelor eventual păstrate în arhive, analiştii vor bâjbâi, oricum, în ceaţă.
Acum, pentru mine nici nu contează altceva decât atmosfera de teroare în care a fost învăluit jaful din 1959 şi, în primul film, procesul din 1960, soldat cu cele cinci execuţii.
Faptul că alternanţa ori concomitenţa atitudinilor contrare, amintite la început, le-a fost proprie acelor ani îl pot exemplifica şi prin câte un destin de scriitor.
Am menţionat mai demult modul în care criticul literar maghiar Földes László fusese exclus de la conducerea revistei Utunk şi din PMR, permiţându-i-se totuşi, concomitent cu ridicarea dreptului de a publica, să predea estetica la Institutele de Artă clujene, iar peste câţiva ani – brusc „reabilitat”, mai întâi sub raport publicistic, ulterior şi în plan organizatoric – fiind reprimit în partid şi numit redactor-şef adjunct la revista culturală bucureşteană A Hét (Săptămâna).
Invoc acum o altă întorsătură, pe care mi-a fost dat s-o urmăresc îndeaproape: ceea ce i s-a întâmplat tinerei poete Ana Blandiana, pseudonimul Otiliei-Valeria Coman.
Tatăl ei, preotul Gheorghe Coman, a suferit o lungă întemniţare. Fiica, născută la Timişoara, stabilită cu familia la Oradea, a urmat acolo liceul, după anumite dificultăţi întâmpinate a reuşit să-şi dea bacalaureatul (1959); de îndată după înscrierea la Universitatea „Babeş” din Cluj, a fost însă exmatriculată, interzicându-i-se totodată să-şi continue primele colaborări la reviste literare. Interdicţia de semnătură a durat între 1960 şi 1963. La un moment dat a fost nevoită să lucreze ca zidăriţă, susţinută moral de soţul ei, prozatorul-reporter Romulus Rusan, absolvent al Institutului Politehnic, redactor la revista Tribuna. Aproape de finalul suferinţelor îndurate, ea a întreprins demersuri de reintegrare la studii şi în publicistică.
Sectorului de literatură i s-a cerut, pe baza documentaţiei transmise, să-şi dea avizul într-o direcţie ori alta. Simion şi cu mine am contactat cele două foruri judeţene. Conducerea de partid orădeană îi era categoric ostilă: fiica unui preot legionar şi militant împotriva noii orânduiri nu merită să fie reabilitată. Clujul avea o raportare mai nuanţată; iar rectorul Universităţii, Constantin Daicoviciu, i-a susţinut, direct şi hotărât, cauza. Noi ne-am situat de la început de partea ei şi, întăriţi de sprijinul clujean, am întocmit referatul solicitat, în termeni favorabili. „De sus” ni s-a dat undă verde spre a acţiona.
Am invitat-o pe Coman-Blandiana la Bucureşti. S-a prezentat la secţie, la data şi ora fixate. O am în minte: tânără, sfioasă, de o frumuseţe ieşită din comun, mimând încântarea de a fi primită la CC. Şeful de sector, Constantin Drăgoescu, s-a umflat în pene, i-a sugerat că în obţinerea succesului i-a revenit partea leului. Ceilalţi doi prezenţi la scurta întrevedere, cât de cât părtaşi la soluţionarea favorabilă a „cazului” – totuşi, decisă în sferele înalte – ne-am simţit stânjeniţi.
Tânăra a fost înmatriculată studentă la Filologie şi a reînceput să publice în reviste, cu precădere în Contemporanul, condus de George Ivaşcu.
Tatăl, scurtă vreme după graţiere, a murit în condiţii teribile: pare-se, ars de benzina care a luat foc în timp ce-şi curăţa podeaua locuinţei.
În acelaşi an 1964 a avut loc debutul ei editorial, cu placheta de versuri Persoana întâia plural, prefaţată de Nicolae Manolescu. (Dată la cules în ianuarie, bun de tipar în martie, în tiraj de 1 650 de exemplare broşate.)
În condiţiile date, nu erau nici ieşite din comun şi nici retroactiv imputabile poemele conformiste incluse în volum, fără de care Editura pentru Literatură nu l-ar fi publicat. Cea dintâi poezie se intitula „Partidului”; a doua – „N-am traversat hiatul îndoielii”. Mai încolo urma „Revoluţia”, care îl invoca pe Lenin. Penultimul poem, „Eseu la Hunedoara”, apăruse înainte în Gazeta literară (25 iulie 1963). Ultimul, cules în cursive, „Post scriptum”, avea următorul final: „De continentul tristeţii ne mai atinge un istm, / Ne vom desprinde pămîntul de el în curînd, / Şi-o să te cînt, iubire, o să te cînt / În comunism”.
Ana Blandiana îşi începuse cariera poetică. Placheta de debut a fost lăudată în presă.