Învățămîntul ca ascensor social – experiența unui profesor – Dan Ungureanu

Învățămîntul ca ascensor social

Între 1950-1989, trei milioane de locuitori ai României se mută din rural în urban. Statul trebuie să construiască anual un oraș de 150 mii locuitori. Trebuie să îi educe în facultăți și școli de meserii, trebuie să le găsească locuri de muncă în fabrici, trebuie să le construiască școli și să formeze profesori, trebuie să construiască spitale și să formeze medici. Populația rurală scade între 1960 -1989 de la 65 % la 45 %.  După 1990, procentul de populație rurală rămîne identic, nu crește, nu scade.  După 1990, orașele nu mai atrag, se emigrează spre străinătate și din rural și din urban deopotrivă.  România nu se mai urbanizează. Există o corelație între urbanizare, accesul la o categorie socială superioară, și rolul educației ca ascensor social : în România toate acestea sînt blocate.

Ascensorul social de după 1990, plecarea în străinătate

O altă corelație importantă, indicele de inegalitate : România are o clasă oligarhică tot mai bogată. O mie de persoane, 0.005 % din populație, dețin cam tot ce e de deținut în România.

O clasă medie nu s-a format : medicii, care ar fi putut fi motorul acestei coagulări de clasă medie, pleacă și ei. Informaticienii, care ar fi putut fi și ei nucleul unei clase medii active politic,  pleacă și ei. Pleacă de asemenea cei mai săraci, ceea ce elimină grevele, sindicatele, protestele sociale. Și elimină, asimetric, stînga din peisajul politic.

Și ceea ce, desigur, distruge imaginea externă a României : avem trei milioane de îngrijitoare și culegători de mere plecați în Occident.

După 1990, ascensorul social devine emigrația.

Nu știm ce procent – fiindcă statisticile sînt foarte proaste și inaccesibile – dintre elevi abandonează școala ca să plece la părinți în străinătate. Anii 1990-2010 sînt marcați de două fenomene : o dezindustrializare imensă. Numeroase calificări devin inutile din cauza dezindustrializării. Altele din cauza schimbării structurii economiei (remaieuze, reparatori de televizoare, tîmplari neștiutori de CAD).

Miniștrii

Între 1990-2023, România a avut 28 de miniștri ai educației (cîțiva de două sau trei ori). Lungimea medie a mandatului e de un an și puțin. Ca durată, e puțin. Un an nu ajunge să înțelegi problemele educației. 

Dintre zecile de reforme făcute în educație, nici una nu a durat prea mult, toate au fost făcute pentru tăieri de panglici, și atît. Nimeni nu a auditat vreodată o reformă, după următorii parametri :
1) am observat  ineficiențele C, D, E în educație,

2) am dat legea X pentru a le contracara,

3) doi ani după votarea legi, am auditat rezultatele legii : a suprimat ineficiențele C, D, E ?
Au apărut efecte secundare nedorite ? Etc.

Noi legi ale educației sînt inutile și ridicole. Cui are un ciocan toate i se par cuie. Partidelor le pare că totul se poate rezolva cu legi. Legi care rămîn uitate imediat ce sînt votate. Fiindcă se schimbă des.

Bugetul

Putem vorbi de bugetul educației : dacă salariul profesorului e mic, elevii îl vor disprețui. Există profesori care predau la cîte două școli în două sate diferite. 

Elevilor de la țară nu le mai pasă de școală.  Chiar dacă ar învăța bine, sînt complet abandonați : dacă ajung la oraș, ajung la niște universități la care se poate înscrie oricine, la care nu se mai intră prin admitere, și cu o diplomă fără valoare. Și au de plătit chirii scumpe, sau trebuie să lucreze în timpul facultății în loc să meargă la cursuri.  Tot mai puțini adolescenți optează să facă o facultate. Vîrful  Eldorado-ului a fost anul 2005, cînd Spiru Haret avea cîteva zeci de mii de studenți și scuipa mii de absolvenți anual. 

România nu mai are, propriu-zis, industrie : ceea ce are acum este o industrie de asamblare a unor piese care vin gata făcute din străinătate, sînt asamblate aici, și re-exportate.  România nu mai produce propriu-zis mai nimic. Nici zahăr. Combinatul de oțel de la Galați a trecut de la 31 de mii de angajați în 2000 la 5000 în 2020.

Cleptocrație, failed state, stat eșuat

În bălți, măsura purității apei sînt broaștele : are lacul broaște ? Probabil apa e curată. Pentru state, măsura succesului ori a eșecului e educația : este educația eficientă ? Dacă da, statul merge. Dacă nu, e un stat eșuat.  

Forme fără fond

Au apărut constrîngeri asupra profesorilor : atîtea articole, atîtea cărți, atîtea conferințe, atîtea proiecte. O mare parte din cercetarea din România (oare cît ?) se face pentru punctaj. Ca să devii din asistent lector și din lector conferențiar și din conferențiar profesor, și din profesor profesor abilitat, îți trebuie puncte. Și așa apare o imensă maculatură.  Se scrie prea mult. 

Triumful idiocrației

O mînă de boieri ai minții, Horia Roman Patapievici, Andrei Pleșu, Mihai Neamțu au monopolizat mass-media cu un discurs conservator reacționar. Nici o idee progresistă nu traversa pîcla elitistă. Acest conservatorism elitist a fost agaroza pe care a crescut mîzga conservatorismului populist al AUR.  Aproape 20 % din populație crede în zodii, cară iconițe sau talismane, nu crede în vaccinuri, se teme de pașapoartele cu cip.  Patapievici și Pleșu au cultivat eșalonul doi, legionar, al elitei intelectuale – Radu Preda, Răzvan Codrescu, Sorin Dumitrescu, Horia Bernea, Sorin Lavric – care, la rîndul lor, făceau medierea cu călugării analfabeți legionari cu accent moldovenesc – Iustin Pîrvu și ceilalți. Ortodoxia din Moldova e doar un alt nume pentru obscurantismul naționalist.  Și și-a pierdut și cea mai mică legătură cu

BOR  nu mai e, în 2023, decît o echipă disciplinată de lipitori de afișe pentru AUR.  Boierii minții, elitiști culturali, nu au observat că societatea întreagă, otrăvită cu conservatorismul lor, a secretat populismul AUR care ne conduce spre idiocrație.

Nu, Gabriel Liiceanu nu a condamnat niciodată în public chemtrails. Dar Gabriel Liiceanu l-a promovat pe Sorin Lavric, tatăl și ideologul AUR, care l-a pus candidat AUR pe infractorul Mihai Lască, cel care a adresat stupida interpelare despre chemtrails în Parlament.

Cam 20 % din adulții din România, unul din cinci, sînt mai mîndri de strămoșii noștri daci și nu le pasă de copiii care se îneacă, an de an, în fosele septice ale toaletelor de școli sătești.  Unul din cinci români e mai îngrijorat de vaccinuri decît de inflație.

Acești oameni nu sînt adulți în nici un sens.

Provincialism

Numim provincială o regiune care nu e capabilă să își creeze propriile sisteme de validare a valorilor și nici propriile sisteme de simboluri.  Învățămîntul din România e eșuat fiindcă orice diplomă românească a fost eliberată pe nimic. Universitățile românești, după 160 de ani de ființare, nu reușesc nici azi să elibereze diplome reale.  Scandalurile doctoratelor plagiate e doar o măruntă parte a situației.
România e provincială în măsura în care tinerii de valoare au încă nevoie să plece în străinătate ca să studieze serios și să ia diplome acordate cu seriozitate.  Iar orice diplomă apuseană e mai bună decît orice diplomă românească.

Maiștrii

Școlile profesionale au fost desființate : de mecanici auto, de tinichigii auto, de tîmplari, de zidari, de instalatori și de electricieni.

Haosul programat

Cine predă la orice facultate știe că are inspecție ARACIS din trei în trei ani. E o povară inutilă.  Dintr-o comisie ARACIS obișnuită fac parte doi (doi) membri de la universități legitime (Cluj, București) și opt (opt) de la universități mici, Tecuci, Bacău, Petroșani, Bioterra, Bogdan Vodă din Cluj, Dimitrie Cantemir din Timișoara, Spiru Haret, Reșița, Academia intergalactică de manichiură ”Marin Zavaidoc” din Lehliu-Gară.

Inspecțiile sînt de obicei stresante, hîrtiile care trebuiesc pregătite cu luni înainte sînt enorme, dar inspecțiile nu duc la ridicarea calității învățămîntului.  

Profesorii universitari, de exemplu, trebuie să semneze o fișă de prezență de opt ore zilnic, cinci zile pe săptămînă, ca la fabrică – ca un exemplu printre multele exemple de forme fără fond.

ARACIS i-a dat diploma de evaluator lui Laurențiu Barangă, cu bacalaureatul (falsificat) luat la 32 de ani și cu facultatea terminată la 41 de ani. ARACIS afirmă că era evaluator din 2013, pe CV-ul lui Barangă scrie 2016. Cam atîta despre rigoarea ARACIS. 

Educația din România e mai politizată decît în perioada lui Nicolae Ceaușescu : politicieni cărora li se dau catedre ca răsplată pentru diverse servicii (nu, nu își țin orele) ; politicieni cărora li se dau diplome pe măsură ce avansează politic.

Haosul programat

Tot haosul din educație are un singur scop : sprijinirea școlilor private. Tot mai multe, pe bani tot mai mulți. O școală privată costă între 8000-12000 euro pe an. La  o clasă de 20 de elevi pe nivel, gimnaziu-liceu, opt clase x 20 elevi x 12 000 euro lunar, școala are un venit între un milion și două milioane de euro pe an ; la  100 000 euro chiria și întreținerea pe an, 12 profesori = 120 mii euro salariu brut pe an, curățenie-decorație-consumabile-asigurări = 30 000 mii euro pe an.

Un liceu privat cheltuiește spre  300 mii euro pe an pentru un profit net de aproximativ un milion de euro.  E un profit enorm. Toți cei din ministerul educației și din inspectorate au interesul ca sistemul să meargă cît mai prost, ca să încoloneze clienții spre școlile private.  Exact ca și cu sistemul de sănătate, care e public doar cu numele.

Opiniile exprimate în articolele din cadrul acestei secțiuni aparțin autorilor și nu reprezintă cu necesitate poziția Friedrich-Ebert-Stiftung România.