Din vremuri străvechi, săpatul fântânilor nu era o îndeletnicire ca oricare alta. O nouă fântâna săpată în adâncuri însemna o sursa de apă în plus, iar apa e o condiţie indispensabilă pentru perpetuarea vieţii.
Astăzi, în satele din Republica Moldova, obiceiurile şi stilul de viaţă specific lumii moderne pătrund tot mai adânc, în special din cauza numeroşilor migraţi care lucrează în statele din vestul Europei. În anul 2008, banii trimişi acasă de aceştia au atins echivalentul venitului global la bugetul de stat din aceeaşi perioadă (aproximativ 300 mil. Euro). Datorită acestor bani, dar şi a standardelor de viaţă cu care moldovenii s-au familiarizat tot muncind în lumea aşa zis “civilizată”, se înalţă case noi, dotate cu utilităţi moderne. Noi şi noi fântâni răsar în curţile oamenilor. Apa nu mai reprezintă doar lichidul miraculos prin care viaţa devine posibilă, ci şi o necesitate practică, născută din cerinţele impuse de o nouă viziune asupra igienei şi confortului.
Apa este şi o afacere pentru cine ştie să sesizeze oportunităţile economice create de schimbare. Într-un stat în care afacerile corecte şi fair play-ul sunt vorbe goale, au apărut o sumedenie de aşa numite companii, gata să se înfrupte oricând din banii câştigaţi prin străinătăţi îndepărtate: cine doreşte să-şi facă o fântână, nu are decât să semneze un contract cu o asemenea companie, prin care aceasta din urmă se angajează să sape până la 15 metri adâncime contra unei sume fixe. Dacă până la această adâncime se dă de apă, atunci plătitorul se poate considera norocos. Dacă nu, atunci fântânarii îşi strâng frumos catrafusele şi pleacă acasă, fără a înapoia nici un ban din suma încasată, evident, în avans.
Apa e un moft al lui dumnezeu, descoperirea ei ţine de noroc şi de o mulţime de alţi factori ce scapă controlului uman, prin urmare nimeni nu poate garanta ceva în care intervenţia divinităţii este atât de hotărâtoare. Pe acest fondal, în care superstiţii vechi se amestecă cu mentalităţi noi, cu bani occidentali şi zvâcniri de capitalism sălbatic, săpatul unei fântâni devine o aventură plină de imprevizibil, ale căror costuri nu pot fi niciodată estimate anticipat şi ale cărei consecinţe morale sunt stigmatizante. Pentru că, gândesc oamenii, asupra celui ce vrea să îşi facă o fântână şi nu reuşeşte să dea de apă atârnă păcate grele. Altfel, de ce i-ar refuza dumnezeu accesul la ceea ce reprezintă însăşi sursa vieţii?
Desigur, locuitorii satelor basarabene au nevoie de apă curentă ca să poată face baie caldă seara, să îşi instaleze maşini de spălat automate, să nu mai spele vasele în lighean, ci în chiuvetă. Cu toţii ştiu care este scopul acestei aventuri costisitoare pentru cei mai mulţi dintre ei, dar de undeva, din trecut, în pofida anilor de comunism care le-a repetat în neştire că religia este opiumul popoarelor, interzicându-le până şi botezul pruncilor, caracterul sacru al apei răzbate persistent ca un parfum învechit care îmbibă faptele, gândurile şi obiceiurile tuturor celor implicaţi în săpatul unei fântâni. Într-un gest de solidaritate, toţi vecinii celui care îşi sapă în curte o fântână se mobilizează pentru a da o mână de ajutor. Astfel, tot felul de daruri încep să curgă la casa omului cu pricina: o vecină contribuie aducând trei bolovane de brânză de vaci şi o putină de smântână, alta –o canistră cu ulei, o a treia – o bancnotă de 10 euro si 100 de lei moldoveneşti şi tot aşa mai departe. Fântânarii trebuie hrăniţi şi adăpaţi de 3 ori pe zi şi acest efort este şi trebuie să fie unul colectiv. La fel ca însăşi viaţa….
De atâta abundenţă, se întâmplă ca fântânarii să uite care e scopul exact al aflării lor în curtea omului şi în uneori mai trag la măsea, încheindu-şi ziua de muncă fix după trei ore în care nu au făcut altceva decât să mănânce şi să bea, mai ales să bea… Prescurtarea programului nu convine celor care plătesc, dar nimeni nu îndrăzneşte să cârtească, în afara unui tânăr care munceşte în Portugalia şi care ştie din proprie experienţă cum ar trebui să arate o adevărată zi de muncă.
–Şşşş…..taci, taci! Nu trebuie să ne enervăm! îl mustră terifiaţi şi îl imploră ceilalţi membri ai familiei.
Atunci când se sapă o fântână, e bine să eviţi orice supărare, să elimini orice energie negativă care se abate asupra ta, altfel alungi apele din adâncuri şi atragi mânia divină asupra-ţi. Apa înseamnă viaţă, viaţa înseamnă iubire, iertare, compasiune. „Aşa se face, altfel nu dai de apă!”, mi se explică. Este un răspuns care convine mai ales fântânarilor iubitori de vin şi care întârzie întreg procesul cu cel puţin o săptămână, dar sunt puţini ţărani în Basarabia care au înţeles că timpul înseamnă bani. Se pare că, într-adevăr, veşnicia e la ea acasă în acele sate uitate de lume, iar lipsa banilor, deşi neplăcută, nu este un motiv de nelinişte, mai ales că alcoolul îmblânzeşte orice durere. Vorba ex-preşedintelui ţării, tovarăşul Voronin: „Nu suntem deloc săraci, dar încă nu ne-am pus pe treaba cum trebuie”.
Şi chiar dacă oamenii se pun pe treabă, cu Dumnezeu nu te poţi pune. Fântânarii au dat de un strat de calcar, a cărui grosime nu o pot evalua. De două zile sapă, sapă, dar nu avansează prea mult: asta se întâmplă din cauza programului de lucru cam scurt, din cauza tehnologiei care nu este de ultimă oră şi, evident, din cauza voinţei divine. Cum primele două aspecte sunt incontrolabile sau în afara puterii gospodarilor care îşi fac fântână în curte, stăpâna casei decide să remedieze cea de-a treia problemă: se trezeşte cu noaptea în cap şi pleacă la o mănăstire aflată la 50 de km depărtare ca să îşi regleze conturile cu Dumnezeu. Face o donaţie mănăstirii, se spovedeşte de păcate, ia binecuvântarea preotului şi spre seară se întoarce acasă. Biserica este instituţia care se bucură de cea mai mare încredere în rândul populaţiei din Moldova (77% conform ultimului Barometru de Opinie Publică).
Peste încă o zi stratul de calcar a fost depăşit şi fântânarii sapă iar în argilă. Mă apropii de puţul cu pricina încercând să îi apreciez adâncimea şi dintr-o dată văd feţele lor îngrozite, cu ochii holbaţi, aud strigătele lor speriate şi îi văd îndreptându-se spre mine ca o hoardă de tătari care gesticulează disperat. Tot ce pot desluşi este un „Nu!!!” urlat pe toate tonurile posibile, apoi mi se explică că femeile nu au voie să se uite în fântână până când aceasta nu a fost sfinţită. Îmi vine să râd, dar mă abţin din răsputeri: îmi amintesc că fac parte dintr-o specie spurcată, ca unele semene de-ale mele erau arse pe rug acum câteva sute de ani, că aducem ghinionul şi că în bisericile ortodoxe şi azi este interzisă intrarea femeilor în altare. 50 de ani de comunism şi aproape 20 de ani de democraţie nu au reuşit să spele impurităţile de pe chipul femeii, mai puternice decât încercările de modernizare…
Există prejudecăţi şi superstiţii care se şterg greu, care rezistă tuturor regimurilor politice şi tuturor ideologiilor. Ce-i drept, cele care convin cel mai puţin dispar cel mai repede. De exemplu, nimeni nu pare să îşi mai aducă aminte că în trecut tradiţia spunea că fântânarii nu trebuie să ia bani pentru munca lor. Apa vine de la dumnezeu, el nu ne-a vândut-o, prin urmare nu poţi face o afacere dintr-un dar divin. Tot ce îşi mai amintesc oamenii în prezent din această tradiţie este că dacă dumnezeu nu vrea să dăruiască apă, îţi iei frumos banii şi pleci, pentru că nu te poţi pune cu cel de sus! E un bun compromis între capitalism şi divinitate…
Peste încă două zile şuvoiul de apă a ţâşnit strălucitor şi rece printre argila lipicioasă. Toată lumea e fericită, se aprind lumânări, se dăruiesc pâini împletite, ulcioare sclipicioase fabricate în China şi, evident, se fac ultimele plăţi. Stăpâna casei se învârte plângând de bucurie în jurul proaspăt săpatei fântâni, neîndrăznind să se apropie prea mult pentru că, după cum spuneam mai sus, femeia este impură. Se pare însă că toţi au uitat că plăţile, de la prima până la ultima, au fost făcute din banii trimişi acasă de fiica care îngrijeşte un bătrân în Italia. Gurile rele spun că se prostituează, dar asta nu are nici o importanţă, pentru că banii nu au miros…