Între stângismul infantil şi infantilitatea stângistă

Comentarii pe marginea  unui „forum social”

 Am avut ocazia să asist, în zilele de 25 şi 26 noiembrie a.c., la „forumul social” organizat de „Criticatac” la un an de existenţă. Să asist, deoarece am mers acolo pentru a evalua lucrurile ca observator, fără a mă implica în dezbaterile unui grup faţă de care rămân, din anumite puncte de vedere, mai degrabă exterior. (Ceea ce nu înseamnă că nu am fost bine primit). Iniţiativa celor de la „Criticatac” era în sine ceva benefic, în direcţia precizării conceptuale a stângii intelectuale şi a creării unui „cadru de convivialitate” pluralist, în care să se formuleze liber şi urban opţiuni diferite. Existau, prin urmare, premise pentru o întâlnire profitabilă. A fost într-adevăr profitabilă în sens simptomatic, dar nu neapărat şi pozitiv, iar carenţele pe care le-am constatat trimit la trăsături ale contextului cultural românesc în general, nu doar pe palierul stângii.

S-au spus lucruri interesante şi s-au deschis zone de reflecţie sociologică şi antropologică semnificative, îndeosebi când a venit vorba despre regândirea şi reorganizarea alternativă a spaţiilor de sociabilitate, cu rolurile, practicile şi simbolurile respective. Întrucât exemplele au provenit precumpănitor din zona artistică, discuţia a evoluat aproape inevitabil către raportul civil – instituţional şi caracterul pernicios al factorului instituţional, presupus subtextual mai degrabă ca Leviathan decât ca expresie organizatorică a interesului colectiv. Este adevărat însă că situaţiile concrete la care s-a făcut referire, în particular acţiunile demolatoare ale autorităţilor din Cluj-Napoca, sunt susceptibile să alimenteze conjunctural o atare percepţie.

Reţinem două intervenţii: a lui Istvan Sakats – care a avansat conceptul de „guerillă socială” ca formă de manifestare şi totodată de inserţie a stângii în comunitate – şi a lui Adrian Dohotaru – care a conturat cu exemple concrete un model de solidarizare transpartinic dar cu potenţial de stânga prin activizarea civismului. Pentru o stângă ce se doreşte eficientă, chestiunile care privesc mobilizarea resurselor, identificarea „verigilor slabe” şi alianţele sunt fundamentale[1]. În cazul ambelor intervenţii a rămas totuşi în suspensie problematica politicului propriu-zis, adică problematica raportării la stat şi la activitatea de legiferare – singura prin care schimbarea socială devine efectivă.

Discuţiile au degenerat când s-a invocat „ocuparea” unui amfiteatru de la Facultatea de Istorie-Universitatea Bucureşti, mai întâi ca exemplu lăudabil de protest, de luptă contra „sistemului”, iar după numai o zi ca manifestare reprobabilă de falocraţie, de marginalizare a „eternului feminin”, eliminat insidos de la prezidiu şi exilat într-o spaţialitate de rangul doi în fundul sălii. Cei de la „Criticatac” erau acuzaţi de alţi participanţi la forum ba că nu se implicau suficient, ba că se implicau prea mult pentru a da lecţii de teorie şi practică revoluţionară junilor contestatari, subminându-le pasămite „eul” politic.  E o vorbă despre facerea de bine, asta a propos de publicitatea făcută pe site întâmplării…

Incidentul îmi apare „după chipul şi asemănarea” grupului de rebeli fără cauză, studenţi şi simpatizanţi deopotrivă, suficient de haotici încât să nu ştie nici cu cine stau de vorbă (prodecanul la care făceau trimitere era de fapt plecat  din ţară), precum şi suficient de închipuiţi încât să revendice nerozia egalităţii şi parteneriatului dintre studenţi şi profesori în procesul de învăţământ. Cine nu este în stare să ocupe o bancă de credit, să ocupe măcar băncile amiteatrului!… După ce am cunoscut Facultatea de Istorie pe dinăuntru acum douăzeci de ani, cu organizarea, grevele şi marşurile de atunci, consider că ceea ce se petrece acum este derizoriu. Nu că aş fi fost de acord cu toate iniţiativele de acum două decenii, dar cel puţin mizele erau mai bine precizate şi participarea avea mai multă consistenţă.

În aceste circumstanţe, mă interesează mai puţin aşa-zisul protest al studenţilor „postmoderni”, destructuraţi epistemic şi debusolaţi etic prin pierderea referenţialului obiectiv. Să presupunem că sunt situaţii remediabile, dacă nu la nivelul acestei generaţii, măcar la al generaţiei următoare. Mă interesează în schimb atitudinea reprezentanţilor intelectuali ai stângii în această împrejurare, în calitatea lor de purtători de mesaj şi formatori posibili de opinie, de la care se aşteaptă conturarea profilului doctrinar al stângii mai mult decât de la oamenii politici. Aici abia lucrurile devin amestecate.

Am înregistrat câteva tentative de analiză conceptuală aplicată, de pildă la Gabriel Chindea şi Ovidiu Ţichindelean, care au căutat să plaseze discuţia la nivelul unei încadrări generale în tipologia protestului social, încadrare utilă inclusiv din perspectiva practică a clarificării setului de revendicări. Din păcate însă astfel de abordări au constituit excepţia, pierzându-se într-un val de veleitarism agresiv, de aroganţă ineptă şi „lăutărism intelectual”, cu lecturi „după ureche” şi cu toate clişeele teziste ale stângismului debil contemporan, de la pretinsele virtuţi antisistemice ale tineretului pseudoanarhic, până la obsesiile feminismului isteric portretizat de personajul Marcy D’Arcy din serialul „Familia Bundy” (sau „Married with Children” – titlul original). Totul era parcă făcut să le taie cheful celor cu drapelul roşu-negru de spontaneitatea creatoare a maselor.

Dacă s-ar fi vociferat împotriva unuia ca mine, în calitate de „social-trădător”, reformist, conciliatorist sau cum altcumva preferaţi, aş mai fi înţeles, dar cred că lui Costi Rogozanu şi lui Vasile Ernu le-a luat ceva timp să-şi revină şi să priceapă că sunt acuzaţi de „logică colonială” şi machism. Exaltaţii aceştia l-au exasperat cu superficialitatea pozei revoluţionare şi pe Claude Karnoouh, care numai de lipsă de combativitate şi de moderaţie social-democrată nu poate fi bănuit.

Ne aflăm probabil în faţa unui stângism infantil, adică nematurizat teoretic, neaprofundat în valorile şi raţionalitatea lui, eclectic prin mimetism şi în consecinţă nesistematic şi superficial. Ar fi vorba aici de o condiţionare istorică, legată de experienţa destul de scurtă a reflecţiei de stânga autohtone în condiţii de libertate. La fel de bine s-ar putea să intervină un infantilism stângist, adică o condiţionare psihologică, în virtutea căreia persoane încă imature îşi descarcă vitalitatea într-o zonă ideologică ce pare să le satisfacă nihilismul juvenil.

Problema este că nici printre maturi, nici la dreapta lucrurile nu stau mai bine. Avem şi pe acest palier veleitarism agresiv, impostură intelectuală, afirmaţii teziste şi formule stereotipe cât cuprinde, de la antimarxismul obstinat, redus la critica de doi bani a Manifestului partidului comunist, până la propaganda semidoctă în favoarea „statului minimal”, care nu este altceva decât colportarea papagalicească a rudimentelor de gândire de la Cotroceni. Observăm în fond acelaşi tip de personaje lipsite de substanţă, care înlocuiesc excursul raţional cu recursul la autoritatea imperativă şi polemica infrasubiectivă cu recriminarea personală. Se vorbeşte mult despre tupeul îmbogăţiţilor postrevoluţionari şi despre goliciunea interioară a vedetelor din revistele colorate, dar s-ar putea ca obrăznicia şi superficialitatea intelectualilor să fie şi mai păgubitoare social, tocmai pentru că de la ei, ca modele de rol, s-ar aştepta altceva, adică seriozitate profesională bazată pe documentaţie şi spiritul de dialog al reflecţiei deliberative.

Am oarecare experienţă şi chiar „echidistanţă” în confruntarea cu derapajele intelectualilor. Cunosc de pildă un director de institut, om de dreapta şi monarhist, care a refuzat o discuţie despre istoriografia Revoluţiei franceze numai pentru că nu-l suporta pe Albert Soboul – unul dintre cei mai importanţi istorici marxişti ai chestiunii, după cum o revistă cuturală ce se pretindea de stânga mi-a refuzat publicarea unui articol despre Andrei Pleşu şi Dan Puric pe motiv că, fiind de stânga, nu înţelegea „să-l promoveze” pe Dan Puric. (Fac totuşi precizarea necesară că articolul a apărut în cele din urmă tot pe un site de stânga). Menţionez aceste situaţii personale numai pentru relevanţa lor generală, pentru structura atitudinală pe care o evidenţiază împreună cu ceea ce s-a întâmplat la forumul organizat de „Criticatac”, şi anume deficitul culturii dialogului argumentat în societatea românească[2].

În acest context, „boala de copilărie” a stângii este ea însăşi simptomatică pentru mediul socio-cultural în care se dezvoltă, iar însănătoşirea stângii ar putea eventual să implice însănătoşirea mediului respectiv în ansamblu. Aici intrăm însă pe terenul ipotezelor, pe care nu e cazul să înaintăm deocamdată. Remarcăm utilitatea ca indicator a forumului, dar şi nevoia unei dezbateri mai informate şi mai coerente în viitor. Momentului iniţial, căruia îi poate corespunde îndemnul heliadesc să se scrie orice numai să se scrie, trebuie să-i urmeze faza maturăzării, a culturii critice în care se renunţă la balastul superficial şi se discern valorile. Este condiţia creşterii stângii intelectuale.