Temă: Est-Vest, România-Bruxelles
Paris, jumătatea anilor ’80, am 12 ani, m-am întors în Franța după mai bine de șapte ani petrecuți la București. La școală, colegii mă strigă Lola-cea-roșie. Sînt întrebată „cu umor“ dac-am învățat să măsluiesc aparate de taxat sau să fur portofele, iar cînd port o banală fustă înflorată, se pomenește despre stilul meu „românesc“. Adulții mă compătimesc și mă plasează imaginar într-un decor de film de spionaj, cu străzi anoste și trecători cenușii flancați de militari pe un perpetuu vînt glacial.
2003. Primul meu roman e comentat la o celebră emisiune culturală, moderatorul pufnește în rîs: „De fapt, n-ar trebui s-o cheme Lola Lafon, ci Popescu! Am citit că vine de la București, poate cîntă la acordeon?“ (rîsete).
2012. Încîntată să merg la București de Paște, îi dau vestea unui prieten; perplex, mă întreabă: „Dar ce-o să faci acolo?“.
Chiar așa, de ce s-au dus părinții mei să se stabilească în România?
Acești tineri profesori de literatură franceză, comuniști cu aplecări hippie, profund nefericiți într-o Franță care li se părea tristă și limitată, voiau să-și vadă de aproape propriul Eldorado. Au descoperit foarte repede că România nu era așa ceva. Dar s-au îndrăgostit. De oraș. De toată țara. De minunații lor studenți de la Universitatea din București. De limbă. Muzică. Literatură. Și au rămas.
Fără îndoială, vă închipuiți că întrețin pentru țara voastră un amor folcloric. Totuși, nu e nimic de felul ăsta, copilăria mea a fost puțin și a voastră, chiar dacă privilegiată și protejată prin statutul meu de străină: purtam panglici roșii în codițe și uniforma școlii primare din cartier, cîntam gloria socialismului și mi se părea normal să nu se găsească decît Scînteia, știam că telefonul ne era ascultat, prietenii (prietenele) părinților mei arătau cu degetul spre tavan cînd veneau la masă ca să ne dea de-nțeles că nu trebuie vorbit prea mult. Numeroasele reportaje dedicate lui Ceaușescu la televizor îmi dădeau posibilitatea să-mi perfecționez stilul de a-i imita discursurile, duminica nu ratam nici o emisiune din „Lumea Copiilor“, îmi plăcea să merg la Cocor și să mă joc în Cișmigiu cu colegele mele de clasă; cînd eram invitată la ele la o gustare, eram „mica franțuzoaică venită să locuiască la noi“, obiect al curiozității tratat cu mare delicatețe.
A trebuit să ne întoarcem în Franța. Să mă obișnuiesc cu imobilul parizian unde vecinii te salută întorcînd privirea, fără să te invite niciodată la un pahar, nici măcar după zece ani. Prudența lor temătoare. Să-mi găsesc locul în această țară unde statul îți recomandă să mănînci patru fructe și legume pe zi în același timp în care face din McDonalds un sponsor cultural. Să învăț să cer o informație unui trecător vorbind cu maximă viteză ca să-i scurtcircuitez mefiența și să evit să scape înainte să răspundă. Să înțeleg cutumele acelor sărbători unde toți invitații par să urmeze vechiul îndemn: „Să nu vorbești cu necunoscuții“. Bine ai venit?[i] Nu prea.
Totuși, Parisul, o să-mi spuneți, capitala modei, a bunului gust… Sau poate: capitala aroganței, a normei, a privirii furișe și a evaluării sociale, căci dacă revista Elle adoră magazinele de haine vintage (costisitoare căci foarte la modă), nici vorbă, cu toate astea, să ai un aer de sărac sau, mai precis, de… român: o, da, „pulover de român“ a devenit în multe reviste totuna cu urît și amărît.
Dar chiar și aici, din fericire, ai prieteni. Cu care, e stabilit, o să te vezi curînd, sigur, „peste trei săptămîni am o joi liberă, punem în agendă?“. Toți și toate, antreprenori ai propriei existențe, aici nu e timp de pierdut, ne organizăm. Improvizația sigur nu e ceva parizian.
La București, pare că timpul e acolo, liber să fie trăit: totul e pretext de conversație, un autobuz care întîrzie, o ploaie neașteptată, o ceartă la metrou. Arunci o privire vecinului, oftezi și… vorbești pe-ndelete.
La Paris, printre altele, cu legea nu e de glumă. Feluritele uniforme par toate pătrunse de misiune, de la controlorul de la metrou la tînăra de la casieria Muzeului Beaubourg, unde mă înființez într-o zi cu un prieten șomer, are deci dreptul la intrare gratuită. Dar deși are dovada statutului lui, legitimația nu e la zi. „Nu“, face casiera hotărît, ca și cum viitorul muzeului de asta ar depinde, iar ea ar fi directorul general, ea care în mod sigur primește salariul minim. N-ar putea totuși să-l lase să intre, amicul meu are totuși o legitimație, întreb eu. „Nici vorbă. Nu-mi fac decît treaba“, răspunde ea, înainte să amenințe cu bodyguarzii.
Dacă acest exemplu pare anodin, fraza ei nu e, este explicația acelor polițiști care umblă în școli după copii fără acte ca să-i ducă în centre de detenție, mergînd pînă la a prezenta procurorului un bebeluș de opt luni… Simțul datoriei, fără îndoială. Sau obsesia franceză pentru siguranță, la dreapta ca și la stînga. În ciuda celor 20.000 de camere ale regiei pariziene de transport și a altor 10.201 urmărite continuu în Paris, în ciuda a 27.400 de persoane plasate în centre de retenție, a 77.544 de arestări preventive pe an și a 6,5 milioane de persoane înregistrate, 65% dintre cetățenii francezi estimează prezența poliției drept insuficientă în viața lor. Și totuși, dacă e să-ți fie frică de ceva, acel ceva e Poliția franceză. Din 2002 pînă în 2010, ea a făcut în mod oficial peste 80 de morți, cei mai mulți – uciși de un glonț în spate, minori și de origine magrebiană.
Dar francezii vor să fie urmăriți, protejați mereu și mereu. Fără îndoială, e din cauză că peste tot în Paris, mari panouri luminoase ne informează că pe căldură trebuie să bem apă.
Iarna, aceleași anunțuri ale Primăriei avertizează că gheața, atenție, alunecă. Panouri apărute după canicula din vara lui 2003, cînd zeci de persoane în vîrstă au murit de sete în tăcere în apartamentele lor, căci nici un vecin nu avea obiceiul să se intereseze de acești vecini firavi…
Că veni vorba de afișe, cele care, acum un an, îi avertizau pe utilizatorii metroului parizian de prezența „românilor“ (un sinonim pentru hoți) în trenuri au fost reclamate de un site de informații și retrase. Ceea ce nu împiedică deloc bancurile antiromânești devenite cu totul banale printre cei numiți în mod eronat „comici“. Clar, umorul nu e o specialitate franțuzească.
În schimb, simțul românesc al absurdului n-a dispărut odată cu comunismul, acel umor înțepător, negru și insinuant, mereu gata să vă ia peste picior propriile defecte (francezii iau peste picior numai defectele vecinilor, nu și pe-ale lor).
Protestați, încă visați la cafenelele pariziene pline de fum? Să știți că la Paris, cafenelele vă trimit să fumați pe trotuar chiar și cînd plouă. Iar la petreceri, fumătorii se adună trist la fereastră, fiindcă parizianul nu mai suportă mirosul de țigară la el acasă.
Eu visez să fie exportate la Paris acele cafenele fabuloase ascunse în curticelele vechilor case burgheze din București, unde se beau carafe de limonadă proaspătă, adăpostite de copaci liniștiți, unde se fumează cîte-o țigară…
Copacii… Parisul are, e adevărat, pădurile din Vincennes și Boulogne, mărginind cartiere elegante, și părculețe drăguțe. Care se închid toate la ora 20.00 (17.30 iarna). Siguranța, vi se amintește, siguranța!
Copacii din București se înalță prin acoperișul caselor abandonate, iar iarba trece prin crăpăturile unui trotuar spart, frunzișul se instalează, pune stăpînire. Copaci din belșug, ulmi, liliaci, stejari, salcii, frasini, plopi și arțari, tei și carpeni iau în posesie spațiul, opresc timpul.
Și Parisul dintotdeauna, Ménilmontant, Parisul popular, vă întrebați? Hm? Ați văzut de prea multe ori Amélie Poulain în ultima vreme? Parisul a devenit terenul de joacă al burghezilor boemi (sau bobos), iar ei „adoooră“ cartierele populare, mai ales ca să le pună capăt stabilindu-și cuibușorul-loft la 7.000 de euro metrul pătrat, buticurile bio șic și grădinițele private ale copiilor lor preaiubiți, cu nume de Evul Mediu.
La București, în spatele marilor piețe banal H&M-emelizate-mondializate, se dezvăluie cartiere cu prăvălii dispărute din peisajul parizian, ceasornicari, cizmari, croitori; acolo, casele se strîng una-ntr-alta, nici una la fel, iar din curțile lor pătrate urcă mirosul frunzelor moarte care ard. Localnicii își bat covoarele afară, iar copiii se joacă pe trotuar. Și ce dacă? Dar la Paris e interzis să-ți scuturi covoarele pe fereastră și copiii nu se joacă afară, sînt supravegheați în permanență (siguranța, vă amintiți?).
Vă plîngeți de drumurile din București, mereu în lucru? E adevărat, Bucureștiul nu-și ascunde nici un defect, în timp ce aroganța pariziană ordonă ca totul să „se prezinte bine“.
La Paris, cablurile sînt îngropate, fațadele sînt văruite, drumurile sînt drepte și proaspăt asfaltate; la București, la trecerea tramvaielor, mănunchiuri de cabluri misterios îmbîrligate tremură ușor aproape de cer.
Pe unul dintre podurile care se înalță deasupra Dîmboviței, balustrada s-a prăbușit cu un metru fără ca problema să le fie semnalată trecătorilor, nu se anticipează aici riscul pentru cetățeni, iar găurile căscate în asfaltul distrus formează cratere pe care trecătorii le evită fără să se oprească din vorbitul la telefon.
Parisul este rațional și împărțit ca un plan militar, Bucureștiul este indecis și agitat precum trecutul lui tulburat, care presupune întotdeauna versiuni multiple și încîlcite ale adevărului istoric. Din nou cabluri aparente, acele îndoieli uneori dureroase, acea frumoasă dezordine a vieții voastre…
M-aș feri să vă vorbesc despre muzica voastră, filmul, literatura, muzeul de artă modernă, sistemul genial al „ocaziei“ ca să te deplasezi oriunde prin țară și covrigii vînduți la fiecare colț de stradă (putem să-i exportăm și la Paris, vă rog frumos?), de teamă să nu fiu invadată de acel „dor“ care nu trece. Și ca să vă încurajez să veniți totuși la Paris, aș adăuga că lectura Pariscope-ului încă mă umple de uimire, cu zecile de cinematografe de artă și experiment cu programe îndrăznețe, fără să uit de plăcerea cu care depășesc mașinile cu Vélib-ul (să traversezi Bucureștiul pe bicicletă, în schimb, mi se pare un pic suicidar) și merg de la Château Rouge, cartierul african, pînă la Strasbourg Saint-Denis, unde băcăniile balcanice stau lîngă barurile kurde și cantinele sri-lankeze.
La o petrecere la care eram invitată primăvara trecută la București, după a mia explicație despre drumul meu de la Est la Vest, o fată s-a mirat: „Dar într-un anume sens tu ești un pic româncă… mă rog, ce faci tu la Paris?“.
Bună întrebare.
Traducere din franceză de Iulia Popovici.
[i] În română în original.