Interviu cu Vasile Ernu: „Sunt educat să gândesc ca un copil de imperiu, să valorific tragedia și să nu am nici cel mai mic complex față de nimeni”

Florin Poenaru discută cu Vasile Ernu despre noua sa carte – Generația canibală. Cartea maturității.

Felicitări, Vasile, pentru noul tău volum, Generația canibală (Polirom 2024). Când l-am citit mintea mea nu se putea abține să nu facă mereu paralele cu Liberă, cartea lui Lea Ypi (Pandora M, 2024), în ciuda diferențelor destul de mari. Dacă Ypi scrie în engleză într-un stil menit să placă unui public occidental încă fascinat de exotismul postcomunist (Albania, față de spațiul estic și cel ex-Yugoslav încă mai degajă o astfel de mistică în prezent), textul tău, în manieră caracteristică, e un melanj de genuri și stiluri, undeva la granița dintre memoir, travelog și o lungă postare pe facebook. Atât în Sălbaticii copii Dingo cât și în continuarea sa, Generația canibală, dai voce unei experiențe generaționale, practic retrăirea tranziției dintr-o perspectivă subiectivă, dar nu neapărat autobiografică, o tranziție ce nu e doar temporală și politică, ci și, sau poate mai ales, geografică și culturală. Cele două volume reprezintă și o formă de sinteză a volumelor tale anterioare, o sinteză ce se realizează în epoca rețelelor sociale și a formelor de rememorare făcute posibile de acestea. Din acest punct de vedere mi se pare foarte ofertant teoretic demersul tău pentru că pune întrebarea cheie: ce și cum ne mai amintim din anii 80-90, ultimii ani analogici, din mijlocul fragmentării digitale prezente, în care uitarea e precondiția fundamentală ca ceva nou să apară. Ai avut în vedere în mod explicit această dimensiune a păstrării memoriei? Legat de acest aspect eram curios pentru cine ai scris, totuși cartea? O reamintire-bilanț pentru colegii tăi de generație sau o poveste din preistorie pentru cei mai tineri?

Mulțumesc. Interesantă paralela cu Lea Ypi, pe care o apreciez și cu care chiar începusem să facem un interviu care însă nu s-a materializat. Cu toată aprecierea mea, dar fără falsă modestie, cred că volumul meu are o miză ceva mai mare și e stratificat ceva mai complex. Dar nu asta e tema: întrebarea este cumva ce am făcut? Sau ce am vrut să fac?

Cele două cărți, care construiesc un diptic, sunt o arheologie personală, subiectivă, cu ambiție ”generațională” dar care nu e atât un demers despre memorie cât e o muncă de reflecție și înțelegere. Adică demersul meu care apelează la memorie, la povești trăite, găsite sau documentate, au ca scop mai degrabă construirea unui mozaic social care să ne ajute să înțelegem o epocă. Pentru mine nu atât generația este importantă cât epoca. Generația e parte a epocii.

Demersul meu – și asta e aproape programatic – este despre cum povestim o epocă: cum o încadrăm în timp, care sunt caracteristicile ei, mirosul ei, muzica ei, imaginile ei, practicile ei. E acel mozaic bizantin din biserici sau cel sovietic de pe clădiri compuse din multe cioburi: de aproape nu vezi nimic decât pietre, cioburi colorate dar de la distanță se văd culori, figuri – până vezi întregul.

Ce definește o epocă? Care e acel Zeitgeist – spirit al timpului, care sunt elementele cheie care produc o epocă. Anii 80, de care se ocupă Sălbaticii copii dingo și anii 90 – care e tema Generației canibale –  sunt foarte diferiți chiar dacă au continuități și discontinuități. Cum curge timpul, cum se schimbă anumite ierarhii, valori, structuri. Culmea e că pe mine materia epocii mă interesează tot mai mult. Deseori spun că istoria materiei unei epoci e mai importantă decât istoria ideilor ei – e mai rezistentă și afectează mai profund istoria umană. Nimeni nu-și mai amintește propaganda vremii – dar toți din generația mea știu bine o mulțime de gusturi, practici, obiecte. Toată infrastructura acelor ani e mintea noastră acum. Ea ne-a formatat mai mult decât propaganda care nu mai avea niciun sens.  De asta dau exemple dure cu trenul care schimbă roțile la vamă – acolo Imperiul la vamă schimbă întâi infrastructură și după aceea mintea, ca în filmul Transformers.

Adică, aceste  cărți pentru mine, sunt un fel de a lucra pentru a înțelege – un demers de reflecție dar făcut cu aceste instrumente: memorie, relații, obiecte, istorii.

În același timp îmi dau seama de un imens avantaj pe care l-am avut. Sunt un produs al unui Imperiu – probabil cel mai mare și complex imperiu modern. Doi – experiența colosală cumulată a comunismului – un regim radical diferit de ”restul lumii” – asta e foarte important. Eu sunt cred printre primii care face această muncă  asumat în România: valorificarea pozitivă a experienței comuniste. Spun clar: da, venim din iad, dacă vreți, o experiența tragică, dar experiența noastră e unică, e colosală. Valoarea noastră este dată de unicitatea și complexitatea acestei experiențe colosale la nivel istoric. Eu sunt educat să gândesc ca un copil de imperiu, să valorific tragedia și să nu am nici cel mai mic complex față de nimeni – ba chiar am unul de superioritate, așa m-au educat. Eu capitalist pot deveni în 5 minute – ei comunist nu pot deveni: nu au cum, le lipsește experiența și înțelegerea. Această diferență e un imens avantaj. Suntem cumva ultimii antici iar tragediile păstrează cel mai bine esența umană.

Revin. La mine se mai adaugă stratul basarabean – periferie de imperiu – și cel religios de experiență prin familie: marginal – în imperiu. Acum vin cu experiența sovietică într-o Românie care are total altă experiență. Călătoresc din Chișinău în Iași, Cluj, Timișoara, multiple straturi, multiple experiențe, multiple geografii și diverse grupuri sociale. În carte sunt enorm de importante aceste poziții din care privești societatea, lumea, oamenii, schimbările.

Am avut cele mai diverse  și uneori proaste poziții din care am privit schimbările și asta e un imens privilegiu. Acum când am lucrat îmi dau seama câte poziții unice – geografice, sociale, politice –  de a privi lucrurile am avut. Asta e crucial pentru munca mea.

Pentru că e un subiect enorm despre care sper să mai avem ocazia să vorbim și în alte contexte, vreau să ne explici rapid cum tematizezi noțiunea de generație (succesiune de generații, luptă între generații etc.), care e prezentă în toate cărțile tale de până acum, fiind centrală, desigur, în ultimele două. De ce e util să operăm cu acest concept?

Cum spuneam, pentru mine tema ”epoca” – perioadă istorică – este mai importantă decât generația.  Termenul de generație la mine este mai degrabă legat de grupul cel mai activ, dinamic, reprezentativ pentru acea epocă.

Generația produce o epocă sau epoca produce o generație? Cumva, primordial la mine este epoca – mi se pare că ea predetermină comportamentul unei generații cu toate că de la un punct încolo e o simbioză. La fel de adevărat e că într-o epocă pot fi mai multe generații. Așa și este – conviețuiesc mai multe generații. Dar ele sunt tot legate de o definire și încadrare în timp și care este definit de un anumit comportament comun în care se regăsesc.

De exemplu pentru anii 80  – epoca 80 – am încercat să dau răspunsul: unde încep și unde se termină ei. În Sălbaticii copii dingo am încercat să arăt, de exemplu, diferența între epoca 70 și 80: frații mei fiind activi cumva în anii 70. Epoca 80 pentru mine este o epocă tare scurtă. Pentru mine anii 80 se termină undeva prin 87.

Anii 90 – epoca 90 de care mă ocup în Generația canibală e altceva: când încep și când se termină? Am pus ca punct de începere a epocii 90 anul 89. Dar mi-am dat seama recent, după ce am terminat cartea, că la mine și în tot estul comunist – cu excepția României și Albaniei – epoca 90 începe prin 86-87 odată cu perestroika. Eu când am venit în România în 90 eram deja sătul de 90 – aveam 4 ani la activ. Doar că aici 90 a fost ca o explozie destul de violentă și  isterică, întârziată. Am pus însă convențional – 89, Revoluția.

Când se termină ei? E o poveste la care e mult de discutat – am un capitol în carte. Am făcut chiar un chestionar și am trimis la cam 40 de prieteni: oameni foarte bine educați, cu experiențe diverse. Am primit răspunsuri halucinante. Întrebarea: anul în care se terminat epoca 90 și de ce?

Ceea ce este sigur, epoca 90 duce după 2000 încă câțiva ani buni. Eu am tranșat cumva subiectiv povestea și am legat-o de plecarea mea de la Cluj la București care coincide cu căderea lui Funar la Cluj, venirea lui Băsescu ca președinte, NATO, apropierea de UE, apariția multinaționalelor etc. Pentru mine e clar că după 2004 deja părăsesc epoca 90 – se termină. Începe cu totul altceva.

Dar întrebarea cheie rămâne: ce este definitoriu pentru epoca 90? Libertatea? Speranța? Deschiderea? Entuziasmul? Democrația? Asta e grila oficială a răspunsului, cum era înainte linia Partidului.

Poate la fel de important dacă nu mult mai important au fost: dezindustrializarea, privatizarea, dispariția unui anumit tip de muncă, felul de a înțelege noul tip de muncă, distrugerea ascensoarelor sociale, dislocarea totală a populației, disponibilizarea, inflația, apariția mărfurilor ca element de schimb social și valoare supremă, apariția banilor cu funcție politică nu doar economică, apariția liberă a religiosului și etnicului ca element politic dominant – cu funcție nu doar politică ci și economică – monetizarea relațiilor, accelerarea timpului etc etc. 

Recunosc că una dintre mizele cărții mele e să schimb grila de interpretare. Accentul pe aceste elemente mie mi se pare mult mai important fără a nega libertatea, speranța, entuziasmul epocii.

Eu încerc să adun aceste multe elemente care cred că sunt cel puțin la fel de reprezentative – dacă nu chiar mai reprezentative – decât grila oficială cu libertatea și democrația. Dacă rămânem la grila oficială de interpretare producem o imagine falsă a epocii nu prin neadevăr ci prin omisiune. Cel mai eficient se minte  folosind adevărul parțial ca răspuns integral, total și definitiv la o situație complexă. Eu nu sunt mulțumit cu oficiosul.

În această grilă introduc povestea cu generația – care cumva este partea cea mai dinamică a societății: cei cuprinși între 15 și 30+. O las mult mai laxă, nu e fixă. Mereu atenționez că au existat și alții – alte generații afectate: cum au fost părinții noștri de 40+ dintre care mulți aveau ciclul închis al vieții active și care au fost de fapt cel mai dur loviți. Mie îmi este greu să vorbesc despre ei: îmi lipsește înțelegerea lor directă – o știu indirect.  Așa cum acord un rol sporit rolului femeilor în tranziție – un fenomen-cheie pentru mine.

În celebrul și controversatul său eseu Cu toții suntem canibali, Claude Levi Strauss a scris că în ciuda diversității sale extraordinare, canibalismul presupune introducerea intenționată în corpul uman a unor părți din alt corp uman, o practică ce este absolut universală, prezentă, într-o formă sau alta, în toate societățile umane din toate timpurile. Cine mănâncă pe cine în Generația canibală? Care sunt corpurile mâncate și care sunt corpurile care mănâncă? Tot Strauss delimita mai multe forme (sau cauze) ale canibalismului: 1) pentru nevoie calorică, în timpuri de foamete; 2) ca pedeapsă politică (adversarii trebuie învățați o lecție); 3) ca funcție magică (asimilarea puterilor sau sufletului celui decedat); 4) ca parte a unui ritual de trecere sau inițiere; 5) ca formă terapeutică (transfuziile, transplantul). În cartea ta, pe măsură ce ne depărtăm de începutul anilor 90 și venim spre sfârșitul lor, pare că trecem prin cele 5 forme de canibalism. Cine numără oasele la final?

Acum îmi dau seama că nu m-am gândit o clipă la acest text chiar dacă aveam în cap sintagma de la început cu canibalii și am citit una alta să mă asigur că intuiția mea e corectă.

Povestea cu canibalizarea are rădăcini mai vechi – încă de pe la prima mea carte, prin 2006. Eu am sezisat o atitudine foarte stranie față de trecut, față de vechiul regim. Acea negare totală – în privat oamenii aveau povești plăcute chiar, dar în public o negare totală. La intelectuali se vedea tare mult: negau orice legătură cu vechiul regim – ei fiind un produs al acelui regim: voiau să-și îngroape ”mortul”. În același timp trăiau din cadavrul lui.

La păturile sociale de la bază – muncitori și țărani – asta nu se vede: ei trăiesc regimurile ca pe ceva dat. Culmea că ei au fost mai dur loviți dar nu s-au plâns, ci au mers mai departe: li s-a desființat uzina și CAP-ul– locul de muncă – au mers mai departe. La intelectuali – cu cât au fost mai sus și au avut posturi mai bune cu atât mai dur au reacționat prin negație. Au canibalizat acest trecut: s-au hrănit din acest cadavru. Cadavrul a devenit moneda de schimb, foarte profitabilă care le-a legitimat existența, le-a adus profit și a devenit bâtă ideologică și politică, folosind-o în slujba noii puteri. Ba chiar aș spune că ei au făcut din ”comunism” – adică anticomunism un soi de ”mausoleu a lui Lenin” – au îmbălsămat acest cadavru pentru că era o marfă utilă economic și politic. De asta spun că cel mai bine s-a conservat comunismul în mediul anticomunist, până recent. Adică a devenit o meserie: comerț cu cadavrul comunist.  În mediile muncitorești și țărănești comunismul a dispărut în primii ani pentru că ei nu aveau ”cadavru” – noile relații de muncă și producție îi proiectaseră deja în capitalismul acela sălbatic despre care citiseră în cărțile de propagandă. Ca la carte s-a reprodus.

Acesta e primul strat. Economic lucrurile au mers la fel: toată industria, tot ce s-a produs înainte –  tot ”fierul vechi ceaușist” cum au numit primii reformatori vechea industrie –  a stat la baza capitalizării. Sunt de acord că naționalizarea a fost violentă în anii 50 – dar transferul proprietății publice înspre proprietate privată oare nu a fost la fel de ilegitim și violent? Oare nu a afectat grupuri sociale mult mai mari și poate mult mai violent?  Sau să zicem la fel – cu siguranță a afectat pături mult mai largi. Eu constat acest tip de canibalizare –  am fost martorul unei violențe structurale fără precedent istoric: tot estul a fost aruncat în aer în acest proces colosal de transferuri de proprietăți, de dezindustrializare, de dislocare. Istoria nu a mai cunoscut așa ceva. Procesul e atât de mare că noi încă nu suntem capabili să analizăm – suntem prea aproape, trauma e prea mare, interesele și mai mari. Numai ilegalitatea privatizărilor pusă în discuție dinamitează toată legitimitatea noii lumi.

Astea sunt la nivel macro: social, economic, politic. Dar există ceva direct care a schimbat viața  noastră. Eu mereu lucrez cu cele două perspective: marile structuri sociale, politice, economice la scară istorică și viața cotidiană și privată a oamenilor. Pentru mine oamenii sunt cei mai importanți.

Pe mine, pe noi,  nu ne sperie sărăcia – noi eram săraci dar nu știam asta bine: era o altfel de sărăcie. Aveam o sărăcie stabilă și sigură. Ceea ce se întâmplă  la nivel macro afectează viața noastră radical.

În 90 se  întâmplă câteva elemente cheie. Primul – inflația: toate acumulările dispar. Inflația este ceva nou pentru noi – în comunism ea nu exista. Doi: pierderea masivă a locurilor de muncă – locul de unde să-ți poți câștiga pâinea pentru familie. Este elementul cheie al vieții unui om. Oferta altui loc de muncă nu exista – supapa migrației vine târziu. Rezervele s-au evaporat iar loc de muncă nu mai ai: elementul cheie – garanția, siguranța, securitatea vieții dispar. Oamenii trebuiau să se descurce într-un context radical nou. Statul și instituțiile devin nesigure, instabile – securitate minimă socială și economică. Pentru om asta este cea mai mare violență și umilință: să nu poată să-și hrănească familia.

Pentru ca umilința să fie perfectă apare oferta și nevoia de consum și statut social de cu totul alt ordin: demența mărfurilor – care înainte lipseau – și statutul care este dat nu de cine ești ci de ceea ce ai. Era ca o noua demență, ca în filmele americane cu zombie.

Are loc practic o dislocare totală, nu doar materială, întrucât și creierul și sufletul sunt dislocate. Intrăm într-un malaxor de canibalizare totală nu doar socială și economică ci și relațională: tot ce era valabil în vechea lume, gata – a murit. Dansam pe morminte fericiți fără să înțelegem că ne mâncăm între noi: Zombieland.

Adică a fost multă umilință, a fost multă suferință, a fost multă frustrare adunată – totul însă frumos ambalat și nu aveai voie să pierzi, să fii înfrânt. Pentru asta trebuia să fii pregătit să-ți halești și părinții și copiii. Cu veselie – ceea ce s-a și întâmplat la scară largă.

Acum roadele se văd. Eu am spus încă de mai bine de zece ani că anii 90 se vor revanșa – nu știam cum. Acum am intrat în epoca revanșei epocii 90. Doar că acum epoca 90 este globală și vine peste noi – nu știm ce va aduce. Dar cum știm ce am semănat cam trebuie să știm ce vom culege.

Așadar, după cum zici – sunt mai multe forme de canibalizare. Inclusiv autocanibalizare.

Unele dintre cele mai percutante pagini din carte sunt cele despre efectele devastatoare ale ”disponibilizărilor”, eufemismul din zorii tranziției pentru intrarea în șomaj cu efectele sociale nocive generate de acesta. Oamenii se sinucid sau beau până se sinucid – întregi segmente sociale trec prin aceste traume ale dislocării aduse de anii 90. Caritasul, Occidentul apar ca iluzii de scăpare din acest infern. Cum poate fi narată, readusă în prim plan această experiență colectivă a anilor aceia în care s-a murit pe capete din cauza crizei economice aproape ca în timpul unui război?

Așa cum arătam mai sus: miza schimbării grilei de interpretare a anilor 90 este importantă pentru mine. Mă nemulțumește foarte mult această grilă triumfalistă: lumea rea a murit, am învins monstrul și am intrat în cea mai bună dintre lumile posibile. Mai nou văd că se publică doar date statistice să ne arate ce bine o ducem – doar că fiecare trebuie să mergem cu psihoterapeutul la purtător. O ducem atât de bine că până și copiii noștri merg la terapeut din grădiniță.

Să fie clar: sunt fanul Revoluției din 89 – cred că acel regim nu mai avea nimic uman, era inuman și trebuia terminat cu el. Nu mai avea nici o rațiune și nici o legitimitate de a continua. Era terminat: istoric, social, economic, politic, cultural. Atenție: noi esticii l-am făcut pe model european – noi l-am distrus. Trebuie consemnat asta istoric: cu demnitate, asumat.

Dar felul în care am făcut trecerea e tare discutabil: mie mi se pare că am plătit un preț prea mare. Aici e mult de discutat. E bine să analizăm, să înțelegem ce s-a întâmplat cu noi și cum. A fost  ”Stalingradul nostru”  – în vremuri de pace estul a pierdut cât în toate războaiele posibile și imposibile. A pierdut la nivel de capital, de infrastructură – dar cel mai mult la nivel de oameni – resursele umane: imens, colosal – tind să cred că pentru totdeauna. O parte a murit, o parte s-a alcoolizat, o parte a emigrat și a fost perfuzia de sânge proaspăt pentru ”afară”, o parte a devenit bandiți, o parte s-a deprofesionalizat și tot așa. Dizolvare masivă zeci de ani: socială, economică, politică. Uman a fost o catastrofă. Despre care nu se prea scrie, nu se prea analizează – nu se învăță în școli.

Cum povestești toate acestea? Ai prea multe straturi, prea multe direcții: cum le prinzi? Pentru mine a fost tare greu, ce aleg, ce păstrez? Sărăcie, disponibilizare, inflație, comerț în loc de producție, umilință, schimbarea formelor de producție, schimbarea formelor de proprietate, schimbarea ideii de muncă și de bani, monetizarea relațiilor, tipurile de consum, banii ca factor politic central? Mai ai diverse pături sociale, ai sat și oraș, ai RSSM devenită Republica Moldova și România, ai dizolvarea URSS. Sentimentul e că în una din zilele 90 era cam cât un an din anii 80. Atât de intenși erau: niciodată nu s-au întâmplat în timp de pace atât de multe lucruri esențiale într-o perioadă atât de scurtă – fiecare zi era ca un război total.

Am vorbit despre descoperirea occidentului, care a fascinat imens – însă în ultima perioadă am intrat în faza dezvrăjirii: acum  balanța o ia nepermis în direcția opusă. Ne-am urât prea mult pe noi înșine fără să ne analizăm corect și i-am iubit și adorat prea mult pe ceilalți fără să analizăm corect. În ambele situații era bine să fim echilibrați. Nu e bine să ne iubim sau urâm excesiv ci să ne analizăm și înțelegem corect, la justa valoare – cu bunele și relele noastre. La fel și cu occidentalii – o justă analiză și evaluare: avem ce învăța dar nu trebuie să fim umiliți. Plus că în joc sunt interese politice și economice diverse: capitalismul e alt tip de animal, care nu prea iubește animalele domestice – le sfâșie și lasă și nota de plată.

Cum îmi spunea un coleg de clasă care vinde în piață la Cahul: Vasea, dar ceea ce scriau cărțile comuniste de propagandă despre  capitalism – chiar s-a întâmplat, nu mințeau. Așa e. Spunea și Boris Groys într-un interviu: critica comunismului adusă de capitalism e perfect adevărată așa cum critica capitalismului făcută de comuniști e perfect adevărată. Ambele părți  au dreptate. Trebuie să ne maturizăm și să privim critic dacă vrem o societate mai echilibrată. Și da, democrația și capitalismul sunt lumi separate, nu identice. Acum mai ales asta se vede de pe lună.

Da, a fost greu să mă opresc: și așa am mai lăsat pe afară 400 de pagini. Mi-am dat seama că nu mă pot opri. Voi mai scrie cred o carte de povestiri scurte. Ar fi păcat să se piardă. Pentru un scriitor și cercetător anii 90 sunt fabuloși – o mină de aur.

Printre personajele principale non-umane din carte se numără câteva obiecte-cult sau mărfuri-fetiș ale vremii: bagajul, videoul, TEC-ul, sticla de vodcă, trenul, blugii, hainele second-hand (de la ajutoare), berea, petul de cola cu vin, etc. Cum ai caracteriza relația cu obiectele în perioada de atunci și ce s-a schimbat pe fondul exploziei mărfurilor?

Relațiile cu obiectele și mărfurile la mine e veche pentru că regimul comunist cumva ne-a produs o istorie aparte: în minte eram deja consumiști căci făceam parte din modernitatea tehnică dar nu dispuneam de obiecte. Consumeriști fără consum: obiectele erau pentru noi fetișuri – membri de familie. Cum ironizam în cartea mea de debut – Născut în URSS: noi puteam produce cozi la nesfârșit – dar nu aveam suficientă marfă. Ei bine, au venit capitaliștii și au arătat că pot să ne bată: nu putem produce atâtea cozi câtă marfă pot produce ei. Am capitulat  – ne-au învins. Istoria asta a mărfurilor ar trebuia povestită într-o carte separată. A propos: cuvântul tovarăș și marfă în rusă au rădăcină comună.

Apariția mărfurilor și pieței e un element cheie în procesul de schimbare. Și e cumva și mai ușor de înțeles. Pentru scriitor și felul cum funcționează  textul pentru cititor e importantă și această parte melancolică, emotivă, nostalgică.

Pe mine însă mă interesează mult ideile. Cum obiectele devin brusc  centrale în viața noastră – cum ele devin parte a statutului social, cum dobândesc o funcție politică. Cum banii devin din instrumente de schimb în comunism – în instrumente care au putere politică. În comunism banii nu au avut niciodată putere politică: cu bani în comunism maxim ce puteai  cumpăra erau mărfuri. În capitalism cu bani cumperi tot: inclusiv pe Dumnezeu, ca să nu mai zic de posturi politice. Banii devin elementul cheie politic – în comunism statutul, puterea, este dată de altceva. În vechea lume precomunistă la fel. De aici și mutațiile și apariția monștrilor politici: un amestec de bandiți cu foști nomenclaturiști. Asta se vede în Rusia mai bine – la noi, țară rurală, puțin arhaică – ne salvează de acest tip de violență. Altă temă sensibilă și deloc studiată.

Revenind la întrebare. E interesant cum îmi dau seama că primele simboluri ale prosperității erau culoarea și gustul dulce. Sucul dulce și colorat era primul indiciu că ești prosper chiar dacă erai ultimul amărât. Erau primele semne ale lumii noi. De asta povestesc cu sucul TEC – dau și imnul sucului care e esența ideii de capitalism primitiv: adică cel real.

Beam suc TEC și tot cartierul asculta DJ Boroş. Iată primul imn al capitalismului românesc

E interesant cum noi credeam că de fapt ”capitalismul bun” va veni repede – acum e ”unul rău”. În general credeam că totul se va schimba imediat: totul e să umplem magazinele cu mărfuri și vom deveni ca occidentalii. Eram de o naivitate de speriat.

Pe urmă ni s-a spus – de la reclame la toată  media, discursul intelectual la fel: mentalitatea e problema. Totul e perfect  – noi de fapt suntem defecți. O să intrăm într-un proces de reeducare și vom fi reparați. Asta de fapt e o violență și umilință ascunsă care nu are cum să nu dea roade în timp. De asta eu voi vorbi și de revanșa. Noi toți creșteam cu gândul că ne vom răzbuna: Inglourious Basterds vom deveni într-o zi.

E interesant la fel cum aflăm că suntem săraci – și mai ales cum aflăm ideea de bogăție în noua paradigmă. Sărăcia de rit vechi era mai ușor de dus pentru că eram egali în sărăcie: acum apare inegalitatea în sărăcie – și inechitatea și inegalitatea în bogăție. Care devine insuportabilă. Egalitatea în sărăcie e mai ușor de dus decât inechitatea și inegalitatea în bogăție. Explodează totul și apare o cu totul altă ierarhie și relaționare socială, politică și economică, de o violență fără precedent.

Ne trezim cumva în literatura occidentală de secol 19 – unde e totul despre bani și violență socială și economică. Doar că totul foarte concentrat, accelerat dar spus ca o poveste de succes cu zâmbetul pe buze. Ne canibalizăm voios cu un zâmbet fericit.

În lumea pe care o descrii se bea foarte mult, toată lumea bea, din diverse motive și în diverse contexte. Au fost anii 90 o mahmureală permanentă, cum pare că sugerezi? O altă instituție importantă pe care o descrii atent în carte este cea a bairamurilor, care trebuiau să țină la infinit, la fel ca non-stopurile, cealaltă instituție crucială a vremii. Bairamurile erau practic justificarea libertății – în sensul postcomunist pe care îl descrie și Ypi – și a aspirațiilor revoluționare: nu s-a murit la revoluție pentru ca mai apoi o formă de autoritate să vină și să oprească petrecerea. Este ceea ce îmi amintesc și eu, vag, din epocă. Puteau exista interdicții, mai ales pentru cei mai tineri, până când venea vorba de distracție. Atunci se suspendau prohibițiile. De unde vine predominanța acestei instituții? E reală această percepție că se chefuia și se bea mult în epocă, sau vedem asta așa dinspre ziua de azi?

Da, una din obsesiile mele e să găsesc tehnicile de supraviețuire și instituțiile cheie ale epocii. De exemplu am multe povești cu bagajul, pachetul – cu mâncarea. Adică spun că din punct de vedere economic al capitalismului noi trebuia să murim cel târziu în 94. Viața noastră nu se poate justifică din perspectivă capitalistă. E o minune că am supraviețuit.

De ce nu am murit? Ei bine apar alte instituții care îndeplinesc funcții și rezolvă o mulțime de situații: pachetele, trocul, bișnița, familia, viața socială pe bază de schimb. Banii încă nu au rolul nou, actual – nici nu-i aveam. Trocul, schimbul etc îi înlocuia: pachetul de acasă e esențial ca tehnică de supraviețuire. Îi dedic un capitol. Încerc să arăt cum trăia un student ca mine care nu a avut niciodată bani. Așa cum nu înțelegeam ideea de acumulare – tot ce făceam din bișniță îi consumam în aceeași zi.

Azi e foarte greu de explicat viața în afara câmpului financiar și monetizat al relațiilor. Cum e să trăiești ca student un an fără bani? Întreabă-ți studenții – cheamă salvarea să te interneze la spitalul de boli mintale. E ceva ce nu pot gândi – că de trăit nu se mai poate așa. În doar 30 de ani lumea s-a schimbat din temelii în însăși esența ei: nu mai putem gândi nimic în afara câmpului economic, financiar. Înainte câmpul economic era unul din zecile de elemente – egal. Acum el e totul. Economia nu e decât o formă de teologie laicizată: nimic mai mult. Banca spune foarte clar: nu te poți mântui, salva, intra în Rai dacă nu-ți plătești rata. Și gata. Dar e o altă poveste.

Bun, revenim. Băutura nu era ceva nou – comunismul s-a construit pe bază de alcool. Alcoolul e forma de deconectare în cadrul sistemului industrial modern. Pentru că are nevoie de timp, socializare și revenire lentă. Timpul arhaic și industrial permite asta. Acum trecem la timpul postindustrial – musai pe prafuri tari: deconectare și conectare rapide.

Se schimbă însă ceva cu alcoolul în 90: în comunism se bea pentru a uita, a nu vedea, a adormi, a te deconecta. În noua lume se bea patru a fi treaz, pentru a fi conectat  – a fi în inima acțiunii. Alcoolul precum drogurile noi. Acum se bea nu pentru a ne deconecta ci pentru a ne conecta – la consum, la viață, la chef. Era carnaval total: alcoolul trebuia să intensifice starea. Epoca 90 cred că e epoca în care ai sentimentul că nu s-a dormit. Era o stare de mahmureală continuă, fie semi-trezie.

Se intră din epoca în care centrali sunt ”oamenii maturi” în epoca în care ”cei tineri” vor domina. Aici apare și conflictul radical generațional: maturii, vârstnicii care erau elementul cheie în vechea lume acum devin element de frână socială, din cauza lor întârzia capitalismul salvator. Asta era percepția. Tinerii însă sunt cei care devin simbolul noii epoci: flexibilitate, valori, deschiși la tot – dispuși la orice sacrificiu. Carnea de tun perfectă. Bătrânii lucrează la stat – tinerii pe piața liberă, bătrânii cu ”carte de muncă”, tinerii ”pe contract” sau la mica înțelegere: aici e și una dintre rădăcinile urii anti-stat.

Mottoul cărții e un cântec al epocii:

Aş fi putut bea marea

Aş fi putut deveni altul

Veşnic tânăr şi veşnic beat

Aş fi putut deveni fluviu

Cu apa sa neagră

Veşnic tânăr şi veşnic beat

Tânăr mereu, beat constant, dar treaz pentru că trebuia să fii conectat, să consumi, să fii activ. Partea proastă e că se bea numai prostii. Cred că acel alcool prost a omorât jumătate din tinerii de atunci.

Mai dau un exemplu: instituția Non-Stop-ului, o altă instituție culturală socială și economică esențială pentru epoca 90. Am publicat textul separat și a devenit viral. Ideea de libertate însemna de fapt Non stopul de la colțul blocului: erau peste tot. Să poți să te duci la 3 noaptea să bei o vodcă sau o cafea, să cumperi o țigară la fir – era ideea de libertate și consum totale. Nu am murit degeaba la Revoluție, ci ca să avem dreptul să murim de alcool de contrabandă de proastă calitate la sticle de plastic, botezat Motorola.

Cartea se vrea și o arhivă de sunet a vremii – ca să invocăm aici cercetările Arhivei de Sunet pe subiect – aflându-se în aceeași logică de producție multimedia a volumelor anterioare (primele aveau câte un CD la final). Mai pertinente mi se par însă paginile despre de ce manelele au trecut foarte greu Prutul și de ce artiștii din Republica Moldova nu doar că au avut succes enorm în Romania (și internațional), dar au produs practic o nouă paradigmă (spoiler alert: datorită școlii sovietice). Capitolul despre umor este după mine cel mai bun din carte și ar trebui rapid introdus în circuit internațional ca să înțeleagă toată lumea originile umorului de tip Seinfeld (altfel, împărtășesc complet, rezervele pe care le ai față de umorul de tip Academia Cațavencu din anii 90, dar mai puțin cele despre Divertis). Cu toate acestea mi se pare că partea de pop-culture e cumva subreprezentată în volum (sigur, e scena memorabilă cu Twin Peaks la nuntă la Botoșani) în condițiile în care consumul cultural explodează atunci. Atunci au apărut primele virale, cu mult înainte internetului. Moartea lui Bobby din Dallas sau a comisarului Catani erau relatate pe primele pagini ale ziarelor. Cum te raportezi la această zonă de cultură populară din anii 90?

Acum că zici mai că aș mai scrie o carte numai pe astea. E o epocă cu atât de multe elemente încât e imposibil să acoperi tot. Anii 90, cum îmi place mie să glumesc, au nevoie nu de un scriitor ci de o armată de scriitori și câteva instituții de cercetare.

Pentru mine au fost importante capitolele cu relația manele – pop-ul muzical basarabean: au mize mult mai mari decât înțelegerea noastră de diferențe regionale. La fel e și cu umorul: eu  vreau să arăt că toate acestea fac parte dintr-un ”sistem-lume”. Eu sunt universalist – vreau să văd cum ne plasăm noi în câmpul cultural global și care sunt cauzele apariției unor fenomene.

Arăt că muzica pop moldovenească are anumite rădăcini diferite de cea românească chiar dacă ea este făcută în română. Iată cum o muzică românească făcută în altă genealogie culturală, în altă infrastructură și istorie are rezultate diferite. De ce maneaua nu poate trece Prutul? Care este secretul – apa, pământul, humusul sau e ceva mult mai profund. Mâncarea e la același capitol – am introdus separat povești cu asta.

La fel e cu umorul – aici lucrurile sunt mult mai profunde. Pentru că umorul este ceva care se construiește în sute de ani, se schimbă greu și e ceva esențial în construcția identitar- culturală. Umorul e ceva al naibii de intim și fin acordat. Eu arăt cum se face că umorul românesc de dincolo de Prut e mai aproape de cel de New York decât de cel de la București. Cum e posibil? Eu arăt ce conflicte imense produce interpretarea diferită a umorului: produce lupte culturale reale – noi ne băteam. Pentru o glumă din Academia Cațavencu în camera unor basarabeni luai bătaie fizic, pe bune. Ei nu înțelegeau aceste glume: le citeau în cheie  tragică. De ce? Eu încerc să arăt aceste cauze care produc feluri de construcții interpretative radical diferite în cadrul aceleiași etnii, limbi.

Cu pop-ul da: am ales să păstrez câteva. Scena cu nunta de la Botoșani care s-a oprit ca să se uite nuntașii la Twin Peaks face ravagii. E emblematică – e o scenă de film. Nu vreau să mă scuz – aș fi putut scrie mai mult pe subiect, dar recunosc că pe mine pop-ul românesc nu m-a ținut aproape. Eu eram pe cel rusesc. Poate și de aici o distanță. Am încercat să pun în acest cocktail 90 de toate –  evident că proporțiile nu sunt egale. Din unele ingrediente am scăpat mai mult – din altele mai puțin. Sper să nu doară capul a doua zi, doar mahmureala e marcă de 90.

În lumile sociale prin care circuli pe ruta Chișinău-Timișoara-Iași-Cluj-București apar personaje și instituții care vor deveni fundamentale pentru conturarea unei culturi critice alternative în spațiul românesc. Originea acestei culturi critice a fost chiar confruntarea critică cu realitățile și narațiunile dominante ale tranziției. Cum analizezi acum, cu avantajul distanței temporale, evoluția acestor oameni? Ați ajuns unde credeați că o să ajungeți? Dacă nu, unde au fost accidentele de parcurs?

Cultura critică a apărut târziu aș zice. Tot conceptul de critică era îndreptat nu spre actualitate ci spre trecut: critica  românească însemna Jos comunismul și Jos Iliescu. Aveai voie doar la astea – de fapt era singura critică conștientizată: critică = anticomunism.  Parțial justificat prin lipsa de perestroika sau a unei epoci intermediare. Dar ideea de a critica altceva decât comunismul sau PSD – guvernarea? Era de neconceput. Așa cum nu existau alternative: democrația = capitalism: punct. La asta se adăuga fascinația și mimetismul occidental – fără nicio minimă reținere. Era ceva profund religios: pentru noi capitalismul și democrația au fost concepte religioase, nu politice. Un soi de religie laică, să nu speriem pe cei de pe Calea Victoriei. Până la un punct, repet, de înțeles. Doar că asta s-a extins prea mult. Mult prea mult. Plus are loc  re-cuplarea cu interbelicul si idealizarea acestuia: viitorul nostru era un soi de interbelic reșapat și retehnologizat.  Așa că Georgescu actual acolo-și are rădăcina + rugăciunea din Piața Universității. Ea a fost ascultată.

La mine povestea asta a venit abia după mutarea la Cluj (96) – odată cu întâlnirea găștii de la filosofie cu care am făcut Philosophy& Stuff. Acum spun în premieră – eu am ocolit tema asta. De ce? Cred că merită o carte separată. Voi scrie povestea asta într-o carte mai mică. O cred de asemenea foarte importantă. De aceea în carte gașca Philosophy& Stuff apare printre altele – parte a unui puzzle mare.  Ar fi dezechilibrat povestea mare. Nici Idea nu apare și nici Tranzit nu apare ca grup critic ci ca o istorie printre altele. Am încercat să nu fac epoca 90 strict după croiul meu, din acest motiv mă documentez mult.

Genealogia gândirii critice vreau să fie o carte separată: nu voi lăsa pe seama altora să ne scrie istoria. Glumesc, dar nu mult.

Dar că să nu ignor întrebarea spun că la baza exploziei acestui tip de gândire – și eu cred că noi am fost primul grup universitar de stânga din România post 90 asumat –  a stat pe de o parte genealogia noastră, realitatea din care veneam, dublată de lecturi, intersecții universitare externe, profesori etc.: școala franceză, CEU, G.M.Tamaș, C. Karnoouh, studii în universitățile occidentale + realitatea dură din teren și totala nemulțumire față de grila ”religios teologică” Păltiniș-GDS-Societate civilă.  Au existat un cumul de coincidențe care a făcut ceva ce rar se întâmplă. Claude Karnoouh spunea despre noi – grupul Philosophy& Stuff – că am fost cel mai inteligent grup întâlnit de el vreodată în mediul universitar global. Și avea ceva experiență. Acum privind în urmă cu experiența de azi: știu că asta e adevărat. Gașca aceea putea ”arunca în aer” orice centru universitar de top din lume la cât de buni erau. Doar că nu era loc pentru ei în România. Sper în doi ani să am cartea despre acest grup. Eu am fost privilegiat să nimeresc acolo când ei fermentau și să devin partea activă și mai ales să fac posibilă materializarea revistei. Eram puțin mai mare și mai pragmatic: a fost o nebunie – câțiva ani de vis. Voi fi și cronicarul grupului, sper.

Un tip de analiză față de care am mari rezerve, dar care mă fascinează în același timp, este ”analiza regională” sau ”etajera regiunilor”, cum frumos a numit-o Peter Demeny în recenzia cărții tale. Aici ești expert, atât când e vorba de diferențele dintre regiunile din România, cât și în ceea ce privește cele două țări surori, ca să nu ratăm ocazia folosirii unui clișeu. Astfel de observații sar aproape din fiecare pagină. Ele pot fi abordate în fel și chip, dar sigur nu lasă pe nici un cititor indiferent și sunt convins că există oameni complet enervați de ele. Crezi că s-au mai estompat trăsăturile și diferențele remarcate în anii 90, și în ce sens? Ca să dau un exemplu să fie clar la ce mă refer. Zici la un moment dat în cartea ta că toți oamenii din Constanța pe care i-ai cunoscut ți-au apărut mereu ca fiind foarte urbani comparativ cu orașe din alte regiuni și avansezi câteva ipoteze pentru o posibilă explicație. Doar că astăzi Constanța în sine nu mai este un loc urban. A suferit un proces de-orășenizare fără comparație cu celelalte orașe similare din România. Un astfel de spațiu nu are cum să mai producă oameni urbani ca cei pe care îi cunoșteai acum trei decenii.

Da, ai dreptate – accept rezervele tale. Și e normal să fie așa. Dar asta vine pe ce povesteam mai sus cu manelele, popul moldovenesc, genealogia umorului și conflictul bășcăliei etc. Eu explic mereu și mereu că aceste diferențe, practici, forme de organizare țin nu de esențialisme, ”mentalități”, ”psihologii ale poporului” ci de cauzalități sociale, economice, organizaționale. Eu, de exemplu, până și la observații legate de caractere regionale cum ar fiu suspiciunea – caut să găsesc cauzalități ce țin de organizarea instituțiilor care au dus la asta. În acest sens eu sunt veterotestamentar, adică marxist sau mai degrabă pe linia  Braudel și Wallerstein. La mine totul e legat de cauze sociale, economice, infrastructurale, administrative. 

Da, ce zici cu orașul Constanța e la fel ce zic cu Chișinăul. Se urbanizează enorm în comunism și are loc o ruralizare în 90: de la felul de a construi, la felul de a face instituții urbane politice pe model naș și fin: o ruralizare totală. De ce apar 10 perechi de nași în epoca 90 în Basarabia? Tradițional era o pereche, pe model religios? Păi pentru că devin plase sociale de siguranță: instituțiile dispar, plasele și ascensoarele sociale dispar. Îți iei 10 nași: unu îți rezolva un împrumut, altul plecarea la Italia, altul are grijă cu mâncarea, altul cu școala etc. Și tot așa. Asta e o revenire la arhaic, la rural într-o formulă modernă.

Eu de ce nu întârzii niciodată la întîlnire? Nu că sunt mai bun ci  pentru că vin dintr-o ”sectă” care de 200 de ani totul dar absolut totul se începe la ora fix – plus minus 3 secunde. De mic erai pedepsit penru întârziere. Asta produce comportamente exacte. Nu pentru că sunt mai bun – nu pot altfel.

Așa că eu umblând mult observ – și încerc să caut explicații. Unele îmi ies, altele nu. Înțeleg ce zici despre Constanța: sunt convins că așa e. Dar du-te la Sibiu și vezi un oraș de sute de ani, cu veche tradiție urbană,  devenit un sat românesc – poate cel mai rural oraș românesc. De ce? Așa cum părea Cluj în 90 – mai rural decât Iași. De ce? Foarte ușort de explicat – scrie în carte.

Așa cum văd tot soiul de istorii vechi devenite mituri dar care istoria și realitatea demult e alta: vezi cazul scandalului meu de la Timișoara care se crede cel mai multicultural oraș dar care demult nu mai are această realitate. Elita orașului se complace într-o falsă imagine de sine. Timișoara de azi nu mai e Timișoara de acum 100 de ani și nici măcar cea din anii 70. Ba chiar e pe dos: multiculturală cu morții și cam rasistă cu cei vii, chiar dacă are o moștenire multiculturală, multietnică. Arăt povestea asta: știu, deranjează. Chișinăul la fel – Dobrogea la fel. Și noi cam știm care sunt cauzele acestor schimbări. Mie îmi place să arunc aceste teme sensibile și pe alocuri deranjante. Ia încercă să zici că Vaslui are o populație mai urbană decât Sibiu? Să vezi ce scandal provoci: dar dacă am argumente?  Eu știu Piața Secu din Vaslui – așa ceva puține orașe au în România. E plăcut să crezi despre tine că ești aristocrat și când colo ești doar un copil de țăran: e mai bine să trăiești în minciună sau să-ți asumi demn ceea ce ești? Oricum nici țărani nu mai avem în tementul clasic: gata, s-a terminat și povestea lor.

Sau exemplu pe care-l dau cu ”copiii medievali” și de ce satele de câmpie par mai urbane decât cele de munte? CAP și colectivizarea virsus zone necolectivizate: tipul de muncă și organizare a schimbat tot. Povestesc și asta.

România este o țară fascinantă pentru că are aceste schimbări multiple, moșteniri complicate, influențe a trei imeprii etc.  – nu te plictisești deloc. Din păcate nu prea este cercetată serios.

Deși cartea este una în mod vădit autobiografică, tu apari și în unele fotografii ce însoțesc volumul, totuși aflăm foarte puține despre tine, cu excepția câtorva detalii atent curatoriate. Dacă te-ar întreba Eugenia Vodă ”cine era Vasile Ernu în anii 90”, ce i-ai răspunde?

Consider că aici nu am încercat să fiu prea concentrat pe mine: focusul pe mine e cumva cel de martor. Povestașul. Omul care spune, povestește și reflectează. Cred că în 90 eram un tip pe care-l bătea  vântul în toate direcțiile: eram plecat de mic de acasă, nu aveam o structură și scop. Nici ai mei nu făcuseră planuri cu mine: voiau doar să nu fac prostii mari. Lipsa de scop și structura erau riscante dar și ofertante. Era perioada în care te pierdeai ușor.

Cred că m-au salvat două calități: curiozitatea care mă ducea peste tot – am umblat foarte mult, în medii atât de diverse că și pe mine mă surprind azi uneori că știu oameni atât de diverși. Efectiv de la ciobani la profesori universitari și de la cerșetori la milionari și președinți de state. Unii apropiați. Și doi: știu să găsesc ușor oameni de bună calitate intelectuală și umană. Mulți din acești oameni m-au salvat și mental, și intelectual, și fizic, și financiar. Altfel trebuia să fi fost mort în 94. Am fost un om norocos: cu puțină inteligență și bunătate. Prostiile, pe care le-am făcut sunt mai degrabă din neglijență – dar mi le asum.

În final, spune-ne la ce lucrezi acum? Copiii dingo și Generația canibală vor deveni o trilogie prin apariția unui nou volum? Cum te raportezi la faptul că ”anii 90” a devenit o cottage industry culturală? Pare că nu mai era nimic de stors din lămâia comunismului și a venit rândul anilor 90. Ce reacții ai primit la cartea ta până acum, în acest context?

Nu, e destul diptic, e un proiect din două cărți. Am muncit cam mult la ele. Cinci ani și multă trudă pe lângă. Canibalii a fost cea mai grea – anii 90 sunt tare traumatici pentru noi, Observ că mulți nu vor să-și amintească multe de atunci. Mai traumatici decât anii 80 se pare.

Acum  am o carte care sper să iasă până la final de an – Mama se pregătește să moară: e un soi de carte de doliu despre moarte, cimitire, ritualuri de moarte. Am o carte în lucru despre relație Copii și părinți – un Turgheniev pe depresie și copii post depresie a secolului XXI. E o temă care mă interesează și e al naibii de ofertantă.

Cum am proiectul meu de aproape 10 ani în care în fiecare an schimb orașul, locul  de trai și stau 1-2 luni altundeva e timpul de o carte – chiar o trilogie. Anul trecut am stat la Reșița, anul acesta la Darabani, zona Botoșani. O Românie văzută din tren, una făcută cu stopul, alta la picior. Vedem ce iese: România este ofertantă pentru scris și cercetare. Eu nu am crize de idei, ci de timp – oricum lucrez organizat.

Mulțumesc frumos și succes în continuare!