Vladimir Borțun: Cât timp ai fost angajată la Universitatea „Spiru Haret”?
Fostă angajată la „Spiru Haret”: Trei ani jumate, aproape patru. În anul universitar 2008-2009, am colaborat, iar în 2009, am semnat contractul și am lucrat până în 2012.
VB: La ce facultate?
FASH: La Facultatea de Jurnalism, Comunicare și Relații Publice.
VB: Ce prevedea contractul?
FASH: Niște lucruri foarte interesante: că voi fi fidelă instituției și că nu voi divulga niciun fel de informație din interiorul instituției. În rest, prevedea lucruri firești. În afară de norma didactică și de norma de cercetare, mai prevedea redactarea de suporturi pentru curs și implicarea în activități cu studenții. În niciun caz, nu prevedea lucruri administrative, de tipul introducerii notelor din registrul matricol în calculator pentru realizarea foilor matricole; or, asta s-a dovedit a fi o activitate de bază.
VB: Și erai plătită pentru această activitate?
FASH: Nu, ni s-a spus ulterior că intră la alte activități și că, dacă domnul rector vrea, poate să ne spună și să spălăm pe jos, că intră la „alte activități”, și nu intră în norma didactică sau de cercetare.
VB: Norma didactică ce presupunea?
FASH: Și aici a fost o problemă, că trebuia să se țină cursuri pe serii, dar noi le țineam cu 700 de studenți. Dacă ar fi făcut serii, ar fi trebuit să plătească în plus. Erau extraordinar de mulți studenți, 700 într-un an numai la zi, în condițiile în care noi, cadrele didactice, nu eram peste douăzeci.
VB: Cum erau cadrele didactice?
FASH: Erau de două tipuri: pe de-o parte, niște fete tinere, printre care și eu, unele foarte bine pregătite profesional, pe de altă parte, o serie întreagă de „VIP-uri” – copii de senatori, copii ai unor oameni din conducerea universității etc. Noi am fost cooptate să facem dosarele de acreditare singure, atunci, în 2010, când a fost scandalul „Dosariada”, în legătură cu acreditările. Peste tot fac profesorii dosare de acreditare, dar noi a trebuit să facem absolut tot, asta însemnând programe analitice, calendare ale disciplinelor și toate documentele aferente. Dar a trebuit să le facem și pe-ale „VIP-urilor”, nu doar pe-ale noastre. Poate pare puțin, dar într-un plan de învățământ sunt 45 de discipline. Or, câțiva oameni a trebuit să facă pentru 45 de discipline câte trei tipuri de documente. Mai mult, nesimțirea era atât de mare, că ei nici CV-urile nu și le făceau în formatul cerut, așa că a trebuit să le facem tot noi.
VB: Și ați acceptat să faceți toate astea?
FASH: Inițial, am acceptat, în ideea că e o excepție, că acum a venit ARACIS, iar noi, dacă vrem să ne păstrăm slujbele, trebuie să luăm acreditarea de la ei, deci trebuie să-i ducem în spate pe cei care nu-și fac treaba. Dar, pe lângă toate astea, noi făceam și muncă de secretariat, cum am zis mai devreme.
VB: De ce vi se cerea asta?
FASH: Pentru că erau prea mulți studenți și prea puține secretare. Problema și mai mare e că am continuat să facem asta chiar și atunci când numărul de studenți scăzuse, iar cel al secretarelor rămăsese identic. Noi făceam munca lor, inclusiv verificarea foilor matricole cu registrul matricol, să vedem dacă toate notele sunt trecute corect, și nu știu cât de legal e ca profesorii să facă asta. Făceam în continuare tot ce însemna muncă administrativă. Nu profesorii ar fi trebuit să stea, de pildă, să pună toate programele analitice într-un anumit format, cu titlul corp 14 și așa mai departe.
VB: Și cauza principală era numărul mic de secretare?
FASH: Nu cred. În timpul unei sesiuni, am văzut că secretara se ducea cu niște studenți într-o sală de examinare și le dicta răspunsurile la întrebări. Deci presupun că erau mai mult folosite în aceste scopuri.
VB: Poți să detaliezi?
FASH: Prin 2010, m-am dus la facultate în timpul vacanței de iarnă, deci în afara perioadei de examinare, și am văzut cum secretara intra cu niște studenți în sală, având foile cu toate răspunsurile la întrebări. Nu pot să spun dacă studenții au dat bani, dacă erau rudele cuiva, dar știu că am văzut asta, că a intrat cu studenții în sală, cu răspunsurile la întrebări în mână, și a stat acolo ceva vreme. Acum, ea oricând poate să pretindă că era altceva pe hârtiile alea. Dar sentimentul meu e că secretarele erau folosite în acest scop, pentru a obține profituri paralele.
VB: Cum poți fi sigură că pe acele foi erau răspunsurile la întrebări?
FASH: M-am convins că asta făcea secretara în momentul în care mi s-a trasat sarcină: domnul rector vrea să te duci în sală cu cutăriță și ai grijă să ia 10 – îi dictezi răspunsurile. Mi s-a trasat sarcina asta de la decanat. Altă profesoară, revoltată de aceeași situație, s-a dus și a spus că l-a găsit pe prodecan dictând la telefon, din biroul lui, răspunsurile unei domnișoare care nu știa, evident, nimic. Deci sentimentul meu e că secretarele știau foarte multe și făceau foarte multe, dar nu în scopuri
legale și oficiale, pentru care, astfel, nu mai aveau timp. Acum nu știu câte dintre ele făceau lucrul ăsta, cât de des o făceau, cât de răspândită era practica asta la nivelul universității.
VB: Cu cât se plăteau răspunsurile la întrebări?
FASH: Nu știu, dar cert este că informația se scurgea, pentru că dădeai răspunsurile la comisia de calitate, le dădeai și la secretariat, de unde apoi ajungeau la IT. Și foarte mulți profesori s-au plâns că a doua zi, la examen, se trezeau cu studenții fluturând sub nasul lor toate problemele rezolvate. Dar nu puteai acuza pe nimeni, pentru că informația se scurgea în toate părțile. O dată, răspunsurile au ajuns și pe internet. Eu trimiteam răspunsuri greșite la comisia de calitate, ca să aibă surprize cei care le-ar fi cumpărat.
VB: Dintre studenți, a fost cineva care a protestat față de aceste practici?
FASH: Da, a fost un student, care s-a dus până la rector și i-a spus că el nu este de acord cu metodele astea de examinare, că vrea să fie examinat corect, dar nu a fost luat în seamă, pentru că afacerea mergea foarte bine pe sistemul ăsta. În acest timp, abuzurile față de angajați s-au amplificat.
VB: În ce fel?
FASH: Chiar dacă nu aveai nimic de făcut, trebuia să stai în cancelarie 8 ore. Era o clădire neîncălzită de la Politehnică, că se făcea economie, în care trebuia să facem „de serviciu” cel puțin opt ore pe zi, asta în afară de zilele în care aveam ore. În permanență ni se spunea că legea prevede să lucrăm 40 de ore pe săptămână, deci 8 ore zilnic.
VB: Și vi se dădea ceva de făcut?
FASH: Nu, nimic! Și nu aveau unde să ne pună să stăm, nu aveau calculatoare să ne dea, nu erau spații amenajate pentru ca oamenii să-și poată desfășura activitatea științifică, de cercetare, de documentare. Și așa am stat zeci de ore în cancelarie de pomană. De asemenea, trebuia să stăm în sala de curs chiar dacă nu venea nici un student. În plus, am fost chemați și în weekend de nu-știu-câte ori. De fapt, puteam fi chemați oricând la facultate; practic, nu mai eram stăpâni pe viața noastră. Erai chemat la evenimente, ca să îngroși rândurile publicului, erai chemat să supraveghezi la examene, să lucrezi la dosarele de acreditare. Când a fost cu dosarele de acreditare, s-a plecat la 11 noaptea din facultate și nu ne-a plătit nimeni, nimic, ba ni s-a spus să fim mulțumiți că ne păstrăm slujbele.
VB: Nu v-ați opus acestor lucruri?
FASH: Eu am luptat foarte mult ca să reducem din zile și până la urmă s-a decis că trebuie să venim trei zile pe săptămână în loc de cinci. Dar alte persoane erau vulnerabile și nu prea puteau să se opună. E vorba de doctoranzi, care, în urma promulgării legii care prevede că doar cei cu doctoratul luat se pot angaja în sistemul universitar (care nu se aplică retroactiv), nu puteau să plece în altă parte. Erau obligați să stea aici până terminau doctoratul. Practic, erau legați de glie, așa că s-a profitat la maxim de chestia asta și erau puși să facă de toate, mai ales muncă de secretariat, cum am zis mai devreme.
VB: Nu aveați un sindicat al profesorilor în cadrul universității?
FASH: Nu aveam, iar pe mine mă acuzau că mă port ca un lider de sindicat și că, dacă domnul rector o să audă de asta, o să mă dea imediat afară, că el urăște ideea de sindicat și nu vrea să audă de așa ceva. Eu am avut curajul să discut despre lucrurile astea și pentru că eram oarecum invulnerabilă, în sensul că îmi dădusem deja doctoratul, deci mă puteau ataca doar la nivel de bârfă. Dar ai fi surprins cât rău ți se poate face chiar și la nivelul ăsta.
VB: Erau și alte probleme?
FASH: Da, nu se respectau mecanismele normale de elaborare a planului de învățământ și de repartizare a disciplinelor către profesori. Totul se făcea la mica înțelegere, în funcție de cum îi convenea fiecăruia. Altora li se băgau pe gât discipline cu care n-aveau nicio legătură sau primeau prea multe ore. O colegă a plecat pentru că primise 12 discipline! Păi, cum să te pregătești pentru 12 discipline, că nu predai la clasele I-IV!? Și legea e de vină, pentru că nu prevede un număr maxim de discipline pe care poți să le predai. Apoi, erau probleme și cu angajarea cadrelor didactice.
VB: Adică?
FASH: Ca să te titularizezi, e o procedură extraordinar de complicată: trebuie să se pună postul în statul de funcțiuni, statul de funcțiuni trebuie discutat și aprobat în ședința de departament, apoi în consiliul facultății, pe urmă supus aprobării senatului universității, trimis la minister, publicat în Monitorul Oficial, stabilit calendarul concursului, apoi are loc concursul, se trimit rezultatele și senatul universității aprobă din nou ocuparea postului. Dar plata cu ora e mai simplă, se rezolvă la telefon. Cineva din conducere sună pe cineva, pe criterii corecte sau nu (uneori sunt aleși pe competențe, alteori pe relații de rudenie sau prietenie), și îl angajează să predea. Nici la o școală generală nu te poți duce suplinitor așa, de pe azi pe mâine, trebuie să dai un concurs. Ei bine, iată că la universitate se poate și altfel, e de-ajuns un telefon.
VB: Dar se plătește corect?
FASH: Da, dar problema e că nu există un criteriu transparent la plata cu ora, așa că se poate jongla foarte mult și eu pot, de exemplu, să-ți dau ție niște ore pe care să iei 5 milioane, cu condiția că-mi dai 2 milioane înapoi. Nu e un criteriu transparent, nu e un concurs, cum e în sistemul preuniversitar. Problema e că vor să descentralizeze acum, pe noua lege, și să se facă la fel și la liceu, în loc să învățăm din experiența dramatică a învățământului superior.
VB: Erați un colectiv unit acolo?
FASH: Conducerea și „VIP-urile” erau uniți, că lucrurile mergeau în avantajul lor. Noi, ceilalți, care mai încercam să comentăm câte ceva, eram înconjurați și luați unul câte unul. Din păcate, nimeni nu sărea în apărarea noastră. M-a supărat lipsa de solidaritate din partea colegelor mele de-acolo, care suportau aceleași lucruri. Eu am fost solidară cu ele până la capăt, pentru că, dacă mă duceam să reclam tot ce se întâmpla acolo, ar fi trebuit să se închidă facultatea și rămâneau toate fără slujbe, persoane tinere, cu copii acasă.
VB: Încercai să tragi semnalul de alarmă?
FASH: Da, în ședințe, dar după ședințe, eram luată depoarte și mi se spunea că ar trebui să tac și că n-ar trebui să-mi spun punctul de vedere, pentru că le dau altora apă la moară; și că alții sunt mulțumiți, că numai eu sunt nemulțumită. Deci era o presiune psihologică continuă. În plus, ni se spunea în permanență că domnul rector ne dă o pâine, ca și cum am fi fost acești câini pasivi care stăm în curte și mâncăm pâine de la domnul rector.
VB: Și așa era, numai tu erai nemulțumită?
FASH: Nu, dar numai eu aveam curajul să-mi exprim nemulțumirea, și într-un fel era firesc, pentru că niciuna dintre celelalte 7 fete nu avea doctoratul luat.
VB: Dacă tu n-aveai doctoratul luat, ai mai fi luat atitudine?
FASH: Nu știu ce să spun, nu știu cum aș fi reacționat, nu-mi dau seama. Eu am avut mereu o plasă de siguranță, am avut familia, care m-a susținut. Probabil că aș fi discutat, pentru că nu mi-ar fi fost teamă că n-am cu ce să trăiesc, dar ele aveau credit la bancă, aveau copii acasă. Ce m-a deranjat a fost că ele au crezut că nu am mers mai departe pentru că aș fi fost șantajată. Eu n-am făcut scandal pentru că sunt lucruri extraordinar de grave acolo și, dacă s-ar fi aflat, s-ar fi închis și, până la urmă, tot ele ar fi avut de suferit. M-am gândit ce s-ar întâmpla: bun, se închide, și? Lași niște oameni pe drumuri fără să fi rezolvat problema, că problema e a sistemului – putred în ansamblu – și poate apărea oricând, la orice universitate. Dar mai era o problemă gravă acolo.
VB: Care?
FASH: Cu cercetarea științifică. Acolo era un adevărat conflict de interese, pentru că cei care trebuia să evalueze performanțele colegilor aveau ei înșiși niște reviste, reviste la care percepeau taxe informale de publicare. Te înțelegeai cu ei la preț ca să publici un articol. Eu m-am ambiționat să nu public acolo, așa că, evident, mi-erau luate fișele de evaluare la sânge și trebuia să public mult mai mult în altă parte, și numai la reviste cotate, pentru a face față faptului că nu voiam să public la ei. Dacă nu publicai la revista facultății, era o frondă, se considera că nu ești fidel instituției. Mai mult, la un moment dat, mi s-a respins un articol pentru că aș fi criticat ARACIS, iar prin asta sabotam universitatea.
VB: Studenții cum erau?
FASH: Erau foarte diferiți, de toate tipurile. Peisajul este foarte inegal. Iar examenul de admitere nu mai e o garanție: oricând poți găsi studenți mai buni undeva unde nu s-a dat admitere decât undeva unde s-a dat.
VB: Cum ai plecat, în cele din urmă?
FASH: Era în 2012 și ni s-a spus că într-o săptămână trebuie să venim 12 ore pe zi, de la 8 la 8, pentru că se face o inspecție pentru evaluarea instituțională, deși în contracte erau trecute 40 de ore pe săptămână, fără ore suplimentare. La un moment dat, uneia dintre colege i s-a făcut foarte rău acasă. A venit și ambulanța la ea, dar încă nu știa ce să facă, dacă să vină sau nu la facultate. M-am dus la ea acasă și i-am spus că trebuie să meargă la spital. Când a ajuns acolo, a făcut o criză și s-a operat pe loc. Când m-am întors la facultate în mijlocul zilei, explicându-le ce s-a întâmplat, ei mi-au spus că am lipsit când a venit controlul – deși erau toți profesorii acolo și puteau să le explice celor de la control că e o situație excepțională – și că o să mi se taie ziua. În momentul respectiv, am zis că mi-a ajuns. Asta s-a întâmplat miercuri, iar vineri mi-am dat demisia. Le-am scris un document de 50 de pagini, probabil cea mai lungă demisie din istoria universității, în care le-am spus toate problemele.
VB: În sfârșit, cât de reprezentativă crezi că e experiența ta acolo pentru sistemul universitar privat și pentru sistemul universitar românesc în general?
FASH: Cred că e reprezentativă pentru sistemul universitar în general, pentru că, din păcate, exact aceleași probleme pot apărea la universitățile de stat, unde rectorul nu are nicio autoritate în fața decanului, așa că sistemul feudal se mută de la nivel de rectorat la cel de decanat. La privat ai o feudă mai mare, la stat ai feude mai mici. Firește, sunt oameni admirabili peste tot, care atrag studenți, care fac proiecte etc., dar și problemele pe care le-am întâlnit acolo se regăsesc, într-o măsură mai mare sau mai mică, peste tot.
Interviu realizat în aprilie 2013. Din motive lesne de înțeles am decis să așteptăm până acum publicarea sa.