TEMA: Cultură și politizare. În jurul ICR
Mecanismul dezbaterilor publice în România urmărește, în ultimii ani, o structură cît se poate de predictibilă: are loc o intervenție în forță (politică, economică, socială…), reacțiile sînt clare, pro sau contra, ridicînd ambele argumente de principiu; pe măsură ce momentul de criză persistă, apar nuanțări, detalieri, căutări de sexe ale îngerilor, „intrări în problemă“ care duc la contopirea celor două tabere, în general prin dispariția celei defensive, iar dezbaterea moare de la sine prin alunecarea ei într-un fel complex de derizoriu.
În cazul dat, al Institutului Cultural Român (ICR), ceea ce s-a întîmplat se poate rezuma în felul următor: brusc și pe nepusă masă, alianța la guvernare care anterior combătea virulent practica legiferării prin Ordonanțe de Urgență alege să dea tocmai o OUG pentru a schimba statutul ICR, urgența fiind motivată de nevoia „întăririi sentimentului de apartenență la națiunea română“ al diasporei (flashback pentru cunoscători cu „Mihaela, dragostea mea“)[i]. Orientarea intensivă a ICR exclusiv către cetățenii români cu drept de vot trăitori în afara țării era imposibil de atins altminteri, aplecările politice ale președintelui și unuia dintre vicepreședinții ICR fiind de altă orientare (cei doi ar fi trebui să-și dea demisia, e adevărat, dar nu se știe dacă cineva le-a cerut-o sau execuția publică a fost mai interesantă[ii]).
Împotriva acestei schimbări de statut au reacționat, pe de o parte, membrii vechii „societăți civile“, apropiați de actualul președinte ICR (petiția inițiată de România curată), iar pe de altă parte, un număr consistent de artiști și teoreticieni din domeniul culturii (protestul lansat pe petitieonline.ro).
Tuturor li se reproșează că-și apără privilegiile și interesele de grup.
Dincolo de îngrijorătoarea persistență a ceea ce aș numi un reflex al complexului de vină în rîndul stîngii, coroborat cu o imagine, întreținută chiar de teoreticienii de stînga, a statutului minor al celor care nu practică munca fizică (pe modelul „clasic“ al clasei muncitoare versus „tovarășii de drum“), ceea ce merită discutat, acum, e tocmai ceea ce acești teoreticieni nu văd în protestul venit dinspre artiști: și anume, faptul că nu interesele de grup și le apără ei, ci interesele de clasă (cele despre care acești teoreticieni spun că sînt aprioric legitime). Clasa muncitorilor creativi.
Într-un text apărut nu de mult pe CriticAtac, Norbert Petrovici vorbea despre o clasă mijlocie care integrează acest sector creativ. Ei bine, nu cred că cei mai mulți dintre artiștii și „lucrătorii culturali“[iii] își identifică propria precaritate cu clasa mijlocie, cu excepția celor din mediul universitar, beneficiari ai unei siguranțe contractuale, de venit și statut. Mediul cultural românesc – în care oamenii își autoexploatează forța de muncă în beneficiul unei palete de contractori, publici și privați, și nu-și permit, de pildă, să se îmbolnăvească nu numai pentru că unii nu au asigurare medicală, ci și fiindcă asta ar însemna neîndeplinirea la termen a contractelor și amînarea nedefinită a găsirii altora (vă invit să analizați teoretic minunatul concept de precaritate) – este nereglementat, nesindicalizat, fără mecanisme de protecție față de contractor, și tratat public drept sector de activitate tolerat. Iar abuzurile vin în egală măsură din partea statului și a contractorilor privați[iv] – pentru a înțelege ce înseamnă abuz în termenii muncii artistice, în ce privește condițiile de muncă și dreptul la o plată justă, vă recomand să vizitați proiectul ArtLeaks, ai cărei membri (Raluca Voinea, Vlad Morariu, Corina Lucia Apostol…) sînt printre semnatarii petiției online, deși nu toți au participat la proiecte ale ICR.
Să dăm cîteva exemple. Actorii. Nu există în România un statut al actorilor și nici o formă de reglementare a activității lor, de pildă, cînd vine vorba despre plata justă pentru norma/ ziua de filmare în cazul reclamelor. Firmele de publicitate plătesc extrem de puțin, pretinzînd foarte mult (cum ar fi exclusivitate pe o perioadă foarte lungă), cu argumentul „dacă nu-ți convine, mai sînt o sută la coadă care abia așteaptă“. Organismul de gestiune colectivă pentru artiștii din domeniul artelor spectacolului (Credidam) e total nefuncțional, iar tendința teatrelor publice de a-și trece actorii pe contracte pe perioadă determinată îi transformă într-un fel de iobagi la mîna directorilor, nu pentru că în sine ar fi ceva în neregulă cu astfel de contracte, ci din cauză că în acest domeniu al competențelor subiective, ei nu-și permit relații proaste cu semnatarii de contracte, știind că nu există instanțe care să-i apare și nici mecanismele care fac posibilă viața intermitenților din Franța (un actor rămas fără contract e totuna cu un vînzător de la MegaImage, deși locuri unde să lucreze nu sînt tot atîtea cîte MegaImage-uri și nici condițiile lui de activitate nu sînt aceleași; dar nu e totuna cu un funcționar la stat sau un militar trecut în rezervă, pentru care s-au găsit forme de organizare, apărare a drepturilor, compensare etc.). Vreți să știți cum e cu regizorii debutanți și libertatea lor de creație, condițiile de muncă și plata justă, regizori care trebuie să semneze contracte în care se angajează să plătească producția dacă spectacolul nu iese, directorul de teatru fiind cel care decide dacă spectacolul iese sau nu și putînd decide fără jenă să „termine“ el spectacolul, semnîndu-l cu nume propriu și trimițîndu-l pe debutant cu coada între picioare și fără bani acasă?
Să mai dăm un exemplu. Traducătorii (da, știu, ei nu sînt afectați de „diasporizarea“ ICR). România are cele mai mici tarife pentru traducere din Uniunea Europeană și un mediu editorial în care librăriile dictează. E și țara în care se practică la scară largă reținerea de către editură a unor sume importante din granturile de traducere (destinate, prin definiție, …traducătorilor) și întîrzieri la plată de natură istorică (sau nu se plătește). La fel ca în cazul actorilor, nu există tarife minime (în aceeași țară în care milităm cu atîta avînt pentru salariul minim) și nici forme de organizare de breaslă – există doar ochiometria editorilor (unii bine intenționați și cinstiți, alții nu) și „puterea de absorbție a pieței“.
Lucrătorii culturali își apără acum interesele de clasă pentru că în acest interesant peisaj Institutul Cultural Român era unul dintre puținii jucători corecți[v] (deși nici contractele ICR nu stabileau nici un fel de sancțiuni pentru întîrzierea plății, de pildă), care asigura condiții de muncă decente și plată justă (egală pentru muncă echivalentă, prin bareme) și un partener previzibil în relațiile cu terții – pentru că da, e adevărat, cele mai importante evenimente erau generate de operatori culturali străini care apelau la ICR ca sursă secundară. Dispariția ICR ca jucător va duce la renegocierea condițiilor de muncă ale artiștilor pe cea mai importantă piață actuală, cea internațională – iată interesul pe care și-l apără ei.
Complexul de vină al stîngii intelectuale (că nu reprezintă interesele „muncitorilor și țăranilor“) vine din combinația de absență a „conștiinței de clasă“ a acestora, pe care s-o poată susține, și conștiința că nu poți pretinde poziția colonialistă a reprezentării altora[vi]. O impotență pe care și-ar putea-o trata susținînd apărarea intereselor de clasă ale unei categorii dotate cu ceva astfel de conștiință și în mare nevoie de a-și vedea recunoscută legitimitatea unor interese.
[i] Există în Ministerul Afacerilor Externe (MAE) un întreg departament destinat „Românilor de pretutindeni“, de altfel. Ideea unor campanii de persuasiune în diaspora nu e apanajul noului guvern: întîmplător… în an electoral și în țara cu cea mai mare comunitate de români emigrați, MAE, Ministerul Culturii și ICR desfășoară anul acesta, la inițiativa guvernului PDL, o foarte costisitoare astfel de campanie, teoretic destinată „îmbunătățirii“ imaginii românilor în Italia.
[ii] Le aduc aminte celor interesați că a existat cel puțin un episod mult anterior în care echipei de conducere de la ICR i s-ar fi impus o cerere de demisie: atunci cînd eseistul Dan C. Mihăilescu (secundar, soț al celui de-al doilea vicepreședinte ICR, Tania Radu) a ținut un discurs antisemit încrîncenat la o întîlnire organizată de Institutul Cultural Român în însuși sediul acestuia. Nu țin minte să fi cerut cineva din vreun partid politic demisia lui H.-R. Patapievici – corectați-mă dacă greșesc.
[iii] Termenul în circulație internațională e cultural workers.
[iv] Pentru cei care nu-și pot reprima tentația de a-i trimite pe artiști să se facă antreprenori în privat, le amintesc detaliul că modelul european al culturii e bazat pe statutul ei public și pe stat ca principal actor. Cel nord-american înlocuiește statul cu mecenatul privat, nu cu un model comercial. Nu pentru că arta nu s-ar putea întreține „comercial“, ci pentru că e un domeniu costisitor care fără compensarea cheltuielilor nu ar asigura accesul majorității cetățenilor.
[v] Așa se explică de ce pe lista de semnături de susținere a ICR se regăsește un artist vizual aflat în proces cu Institutul Cultural – miza e mai mare decît interesele personale.
[vi] Sînt artiști care se ocupă cu nespectaculoasa activitate a empowerment-ului – a transmiterii către categorii și comunități sociale a puterii de a se autoreprezenta; o fac, de pildă, Bogdan Georgescu și Ofensiva Generozității.