Despre necesitatea deschiderii unei reprezentanțe a Institutului Cultural Român (ICR) la Chișinău am scris în repetate rânduri (în 2007, apoi în 2008), în vremuri în care zeitgeistul local credea contrariul.
Unii ziceau că venirea ICR la Chișinău ar fi o contradicție politică ce ar da apă la moară celor care afirmă că moldovenii reprezintă o națiune aparte – instituția promovează cultura română în străinătate, iar Chișinăul nu e străinătate.
Citez dintr-o polemică a epocii:
Dacă s-ar deschide un ICR la Chișinău asta ar însemna că, automat, s-ar recunoaște că limba & cultura română trebuie propagate în Basarabia. Or, nu e așa, căci Basarabia e un pământ și teritoriu românesc… (sursa)
S-au găsit însă la ICR niște oameni cu viziune ce au demonstrat răbdare (pentru a aștepta încălzirea vremurilor politice la Chișinău) și deschidere (pentru a înființa un veritabil centru de cultură românească și europeană în Moldova). Minunea a fost întâmplată în 2010.
Primul șef al filialei Chișinău a ICR, dl. Petre Guran, avea toate trăsăturile necesare activității într-un context atât de sensibil precum Republica Moldova: toleranță, anvergură și reputație ireproșabilă.
Recent, ședința Comitetului Director a decis schimbarea acestuia cu Valeriu Matei, politician și poet din Republica Moldova.
O decizie cum nu se mai poate de proastă. Pentru că din punctul de vedere al reputației, numele lui Valeriu Matei e legat de cel puțin câteva scandaluri. Unul ține de trafic de influență – asta l-a costat funcția de vice-președinte al Parlamentului. Altul, mai relevant pentru proaspăta funcția de ambasador cultural al dlui Matei și pentru legitimitatea sa ca poet ține de acuzații și probe de plagiat pe care nu a putut să le infirme. Despre asta au scris Mircea V. Ciobanu și în special Emilian Galaicu-Păun.
Din perspectiva anvergurii și toleranței candidatura dlui Matei nu apare mai atractivă. Din contra. Insul cu pricina s-a făcut cunoscut prin practicarea unui discurs vehement, intolerant, vetust și cu clare trăsături xenofobe. Nu-și scoate oponenții politici din ”demenți”, ”bandiți” și ”alienați mental” făcând figura locală a unui tribun. E adeptul unui românism de matineu, intolerant și patriotard ce nu ține cont de realitățile și sensibilitățile etnice ale țării.
De asta cred că numirea lui Valeriu Matei în postul de șef al reprezentaței ICR la Chișinău e o alegere greșită. Una care dăunează reputației și imaginii instituției în Republica Moldova.
Din același motiv un grup de intelectuali din Moldova și România au închegat o declarație de protest. Pe care o reproduc și susțin.
Apel către Institutul Cultural Român, Bucureşti din partea unor intelectuali din Republica Moldova şi România (în legătură cu anunţarea schimbării conducerii ICR la Chişinău)
Pe 12 noiembrie 2012, Institutul Cultural Român a anunţat decizia de a schimba conducerea reprezentanței sale la Chişinău. Potrivit acestui anunţ, fostul director al ICR la Chişinău, Petre Guran, va fi rechemat, iar funcţia va fi preluată de Valeriu Matei (scriitor și om politic din R. Moldova). De asemenea, anunţul specifică desemnarea unui director adjunct în persoana lui Nichita Danilov.
Semnatarii acestui apel se arată puternic surprinși nu atât de schimbarea conducerii ICR la Chișinău, care se anunţa de ceva timp în urma transformărilor intervenite în sânul ICR de la Bucureşti, cât de alegerea candidaturii lui Valeriu Matei pentru această funcţie de înaltă răspundere şi onoare, care are drept misiune să reprezinte şi să promoveze cultura română la Chişinău.
Inaugurarea Institutului Cultural Român la Chișinău acum doi ani, după o lungă perioadă de piedici din partea guvernărilor moldovene, a fost semnul unei încălziri simțitoare a relațiilor între Republica Moldova și România și a adus totodată promisiunea unei deschideri culturale fără precedent între cele două maluri ale Prutului. În scurt timp după inaugurare, proaspătul așezământ a și lansat la Chișinău câteva proiecte inovatoare și ambițioase (restaurarea Casei Zemstvei, inaugurarea Programului “Al. Sturdza”, care pregătea calea unui Institut de studii avansate cu același nume, crearea unui nou program interuniversitar de masterat de cultură universală etc.). ICR a devenit la Chișinău o instituție recunoscută și prețuită atât pentru evenimentele culturale de înaltă calitate organizate sub auspiciile ei cât și pentru deschiderea programatică către cultura română și europeană.
Numirea lui Valeriu Matei la direcția ICR la Chișinău ar însemna o ruptură brutală cu proiectele demarate și concepute pentru a fi realizate în viitorul apropiat în cadrul acestei instituții. Valeriu Matei s-a făcut cunoscut pe parcursul carierei sale de personalitate publică printr-un discurs intransigent și intolerant față de oponenții săi politici și față de cei care nu îi împărtășeau convingerile sale deschis ultraconservatoare și naționaliste, iar uneori a avut atitudini cu certe accente xenofobe. Aceste convingeri, și mai ales maniera sa obișnuită de a le exprima, vin în dezacord flagrant cu proiectele anterioare și cu vocația Institutului Cultural Român la Chișinău.
Cariera dlui Matei, presărată cu scandaluri (de moralitate publică și literară) fac și mai dificilă asocierea persoanei sale cu funcția de director al ICR la Chișinău.
Datorită acestor circumstanțe Valeriu Matei rămâne un personaj public controversat, căruia i-ar fi greu să atragă intelectualii și oamenii de cultură din Republica Moldova în jurul prestigioasei instituții pe care ar reprezenta-o și cu atât mai greu să-și onoreze misiunea de “ambasador cultural” pe care o presupune funcția de director al Institutului Cultural Român la Chișinău.
Acestea fiind spuse, chemăm forurile decidente ale Institutului Cultural Român de la București să reevalueze candidaturile pentru funcția de director al Institutului Cultural Român la București, în conformitate cu înalta și responsabila misiune care îi va reveni la Chișinău.
Declarația poate fi citită și semnată aici: http://www.petitieonline.ro/petitie/10040136
Update 1: Textul lui Mircea V. Ciobanu din Jurnal de Chișinău a fost preluat și de revista Observator Cultural din România. Poate fi citit aici:
http://www.observatorcultural.ro/Un-caz-de-impostura*articleID_27867-articles_details.html
Reiau două post-scriptumuri:
P.P.S. În ultimii ani, scriitorii din Basarabia au acordat, consecvent, vot de blam modelului de „management cultural“ marca Valeriu Matei. Numirea lui în funcţia de director ICR Chişinău sfidează această opinie cvasigenerală a literaţilor din Republica Moldova. A fost conducerea ICR Bucureşti conştientă de acest gest? După ce VM va discredita – fiţi siguri de asta! – imaginea ICR, cine se va face responsabil?
P.P.P.S. Dintr-o inerţie (în general, scuzabilă), percepţia scriitorului basarabean e construită pe nişte clişee care nu prea au nimic în comun cu scriitorul real. Şi cel mai adesea, o imagine umflată, distorsionată, a realităţilor literare basarabene o dau unele instituţii româneşti (cum ar fi Academia, partidele politice ş.a.), care pariază tradiţional pe modelul zgomotos-patriotic. Adevărul e că literatura română autentică din Basarabia este (cel puţin, ŞI) altfel.
Update 2. A apărut și un text fain și argumentat al lui Emilian Galaicu-Păun.
Postez un fragment:
Să le luăm pe rând, sine ira et studio: nefiind încă membru al Uniunii Scriitorilor şi abia reuşind să publice pe ici-colea primele versuri, V. Matei este numit în 1987 reprezentant al USM la Moscova, pe lângă Uniunea Scriitorilor din URSS, un post extrem de important, echivalent cu cel de „ambasador” al unei culturi. Nici măcar studiile – la facultatea de Istorie a Universităţii de Stat „Lomonosov” – nu-i dădeau acest drept, cu atât mai mult „calificarea” literară, cvasi nulă. Prin ce minune s-a căpătuit un nici măcar debutant cu înalta funcţie reprezentativă la Centru, va rămâne un mister, pe care doar desecretizarea arhivelor KGB îl poate limpezi. În 1988, publică la Literatura artistică prima sa plachetă de versuri, Stâlpul de foc, urmată la scurt timp de volumul Somn de lup, Hyperion, 1990, iar acuzaţia de pastişă, dacă nu chiar de plagiat, începe să planeze asupra mult prea fecundului autor (pentru detalii, vezi studiul doct al lui Eugen Lungu, dar şi cronica subsemnatului, „Carte (de recitire), cinste cui te-AU scris”, din volumul Poezia de după poezie). Va fi prins cu mâna-n sac, literalmente, atunci când prezentând la revistaColumna, alias Orizontul de altă dată, scenariul unui film despre Milescu Spătaru, ce urma să apară şi în volum, redactorul a pus pe două coloane textul „matein” (cu ghilimele de rigoare) şi originalul lui Radu Boureanu. Qed – romanul nu a mai apărut, filmul nu s-a mai turnat (s-a jucat totuşi piesa, cu un titlu ce anunţa parcă viitoarea ascensiune a autorului, Prologul). În schimb, personajul nostru a intrat în graţiile protocroniştilor de la Bucureşti, alegându-se cu premii & titluri (de pildă, cel de membru de onoare al Academiei – şi asta pe când mai era în viaţă un Aureliu Busuioc, să zicem). Fără să convingă din p.d.v. valoric, V. Matei operează un transfer de imagine pe linia Gr. Vieru – N. Dabija, aliniindu-se unei tradiţii ce începe (bine!) cu O. Goga şi se încheie (lamentabil!) cu A. Păunescu. Altminteri, „subţirica” sa producţie lirică nu este omologată de nici una (!!!) dintre antologiile importante ale poeziei româneşti, toate premiile venin „pe linia Eugen Simion – Academia română – revista Literatorul”, nucleul dur al protocroniştilor anilor 1990-2000….