Însemnările unui guvernator – Societatea Chișinăului. Obiceiuri și moravuri / de Serghei URUSOV

TEMA: Republica Moldova: complexul de superioritate al României

” Însemnările unui guvernator” (Chișinăul la 1903-1904) a contelui Serghei Dmitrievici Urusov, este o carte apărută în 1907, la Moscova (editura lui V.M.Sablin), care a fost reeditată tot în limba rusă, în 2004, la editura Litera, dar niciodată tradusă în românește !  Volumul semnat de fostul guvernator al administrației țariste este un document de căpătîi pentru înțelegerea funcționării structurilor birocratice ale acelor timpuri, și nu în ultimul rînd  – al vieții și moravurilor din acea provincie românească aflată sub jurisdicție rusească, și în al cărei areal s-a produs unul din cele mai zguduitoare și tragice evenimente ale debutului de secol XX – Pogromul evreiesc.

Interesant este de consemnat că extrem de cultivatul diplomat (era un apropiat al scriitorului Lev Tolstoi, printre alții) nu știa aproape nimic despre regiunea care i se încredințase, dar se informase – după cum el însuși o mărturisește – din cartea Basarabia (1903), apărută sub îngrijirea lui Pavel Crușevan, unul dintre autorii morali ai Pogromului.

Capitala guberniei avea la acea dată o populație de 140.000 de suflete, din care jumătate erau evrei. Devine clar că misiunea lui Urusov la Chișinău era legată în primul rînd de clarificarea ”chestiunii evreiești”, despre care contele a avut larga insirația să insiste pe îndelete în paginile memoriilor sale.

Cartea abundă de detalii și observații pertinente la adresa moldovenilor, rușilor, românilor (întîlnirile la Iași cu regele Ferdinand I și cu Carmen-Sylva, în primele zile ale lui octombrie 1903 – sunt memorabile), elvețienilor, ucrainenilor etc.

Volumul ne oferă un tablou al unii teritoriu pestriț din punct de vedere etnic, și se constituie astfel într-un document de prim rang din perspectivă istorică, socială și ale mentalităților, a unuia dintre puținii demnitari guvernamentali care au scrsi împotriva antisemitismului de stat din Rusia țaristă, carte care va trebui indiscutabil și urgent tradusă în limba română, măcar acum cînd au trecut 105 ani de la apariția ei, devenind o referință de prima mînă pentru bibliografia Basarabiei.

Fragmentul tradus face referire la imaginea societății și vieții capitalei, narează despre obiceiurile și moravurile din Chișinău, constituind capitolul VIII al cărții lui Dmitrievici Urusov (ediția 2004, pag.159-170). / Note şi traducere de Vladimir Bulat.

 Foto: Vederea oraşului din dealul Rîşcani la începutul sec. XX.

 Însemnările unui guvernator – de Contele Serghei URUSOV

 Capitolul VIII

Societatea Chișinăului. Obiceiuri și moravuri

Generalul Kaulbars[1], care i-a succedat contelui defunct Musin-Pușkin în postul de comandant al trupelor din garnizoana Odessa, a povestit în timpul unei mese la noi, cum cu 27 de ani în urmă fusese invitat la o cină în casa guvernatorului Șubenko, și ajungînd foarte aproape de casa acestuia, vedea prin ferestrele luminate cum musafirii se așezau la masă, dar a nimerit în musafirie cu mare întărziere. Echipajul musafirului se împotmolise în noroi chiar în fața casei guvernatorului, iar Kaulbars ca un ofițer fudul din capitală, nu a cutezat să-și afunde cismele și colanții în glodul incredibil din jur. A fost nevoit să treacă pe acolo o căruță trasă de doi boi, care l-a și dus pînă la intrarea în casa guvernatorului.

Fotot: Duma orăşănească la sf. sec.XIX
De atunci Chișinăul a devenit de nerecunoscut. Strada Alexandrovskaia, pe care se află casa în care pe timpul războiului ruso-turc s-a oprit Alexandru al II-lea, și în care Kaulbars a cinat atît de nereușit, a devenit din una periferică, una centrală. Dinspre sud-vest față de această arteră a crescut în ultimii 25 de ani un nou orășel, cu case arătoase și străzi drepte, plantate cu plopi și acacii. N-ar fi fost deloc rău dacă și Pensionului Nobililor, Azilul contesei Viazemskaia, edificiul Liceului nr. 2 de fete, Muzeul Zemstvei, noul edificiul al Cîrmuirii Guberniale, Liceul Real – s-ar fi aflat pe niște artere mai centrale. Trotuarele largi erau în bună rînduială, iar partea mediană a străzii s-a pavat cu piatră. Pe bulevardul principal, Alexandrovski, trotuarele erau atît de largi încît tramvaiul cu cai nu circula pe stradă, ci pe marginea fîșiei destinate pietonilor.

Cele două săli de teatru, una în Auditoriul Pușkin, cealaltă în sediul Adunării Nobiliare, ofereau posibilitatea de a avea la Chișinău o trupă dramatică permanentă, precum și ocazia de a găzdui turneele teatrului din Odessa sau din alte părți, care nu ne ocoleau niciodată cînd voiajau în sud-vestul Rusiei.

Deci, o populație de 140.000 de locuitori, șase instituții de învățămînt mediu private, și tot atîtea de stat, două teatre, cîteva cluburi, o grădină orășenească largă, cu două restaurante, și un loc rezervat pe care se afla o scenă deschisă pentru așa-numitul ”șantan”[2]; toate astea arătau că orașul Chișinău nu era printre orașele codașe, iar în comparație cu patriarhal-modestul Tambov, chiar mi se părea mult mai răsărit. Doar un singur neajuns împiedica Chișinăul să capete un aspect mai atractiv, și să-i împace pe cei care sunt nevoiți să suporte vara în oraș căldurile și praful, neavînd posibilitatea să se bucure de un aer mai curat și de răcoarea brizei marine sau a pădurii montane. Acest loc slab al Chișinăului este insuficiența apei, care lipsește cu desăvărșire din rîul Bîc, după cum am mai spus, iar aprovizionarea orașului cu apă se face exclusiv din izvoare, ceea ce constituie aproximativ 150.000 de vedre pe zi, adică puțin peste o vadră pe cap de locuitor – pentru băut, spălat și în caz de incendiu, pentru stingerea focului.

Foto: Administraţia Financiară în jum.II sec.XIX

Personal nu am suferit din cauza caniculei, pe care o suport ușor, și adesea colindam vara pe străzile pustii ale orașului, la orele amiezii, de-a lungul caselor cu perdelele trase, printre care unele ființe curioase priveau pe furiș,  cum temerarul guvernator în pofida soarelui arzător se îngrijea de treburile urbei, în timp ce damele Chișinăului, sumar îmbrăcate, așezate pe la ferestre, mîncau dulcețuri și sorbeau apă rece. Un anumit atașament față de locul în care te afli și lucrezi, și o calitate comună a guvernatorilor care-i îndrituiește să aibă grijă de toate, mi-a condus gîndurile adesea spre necesitatea de a rezolva chestiunea apei în Chișinău.

Cînd eram în cimitirul din afara orașului, în preajma necropolei familiei Catargi, de unde se deschide o priveliște minunată spre orașul acoperit cu un praf auriu, sau cînd mă aflam într-un alt loc îndrăgit pentru plimbări, în scuarul Dubinski, de unde se pot observa crenerurile Carpaților, îmi închipuiam în maniera lui Manilov[3], la cît de bine ar fi să pot aduce din Nistru apa la Chișinău, de la o distanță de 18 verste, și cum s-ar schimba atunci orașul. Ce bine ar fi să pot dispune de mijloace substanțiale, ca să jertfesc pentru construirea acestei conducte două milioane de ruble, ca să las astfel o amintire frumoasă din perioada guvernării mele. Dar din ”lipsa unor excedente în cantități necesare” eram nevoit să-mi arăt grija pentru chestiunea aprovizionării cu apă într-un mod mult mai modest, am desființat obiceiul conform căruia echipa de pompieri pe timp de vară se aduna pentru manevre în fața casei guvernatorului, care la comanda șefului poliției uda din abundență acoperișul acesteia, zidurile, grădina și florile, după care se instala cu adevărat răcoarea, iar aerul din jurul casei devenea curat și aromatizat. Impresia produsă în oraș după sistarea acestei risipe de apă a fost atît de puternică încît am și uitat de confortul pierdut.

Societatea chișinăueană avea niște particularități care pe mine dintru început puțin m-au suprins. Cele legate de atitudinea manifestată față de guvernator m-au dat dureri de cap în tot timpul aflării mele în Basarabia, am încercat în chip esențial să inoculez societății locale ideea că guvernatorul cu toate atribuțiunile pe care le exercită, nu este decît un simplu muritor. După opinia unora, eu trebuia să mă deplasez prin oraș doar într-un echipaj, însoțit de gardieni călare, iar în față să fie șeful poliției; nu aveam voie să merg pe jos, iar să intru într-un magazin pentru a cumpăra cîte ceva, era perceput ca o gravă încălcare a regulilior de comportament. Cînd ieșeam în oraș în costum de civil lumea mă privea cu destulă mirare, dată fiind pleaiada guvernatorilor militari, care au fost înaintea mea. Judecata publică o atingeau și pe soția mea, care neștiind regulile locului mergea prin magazine, alegea diverse mărfuri pe care le plătea cu bani. Se pare că o doamnă care se respectă, în percepția locală, era aceea care doar se apropia de magazin, iar vînzătorii trebuiau să iasă cu marfa și să i-o prezinte. Cînd aceasta alegea ceva nu avea voie să plece cu alesele cumpărături, ci marfa i se trimitea direct acasă. Se pare, bunele maniere impuneau ca banii pentru cele cumpărate să nu se plătească imediat de cum au fost furnizate, se considera chiar de bon ton să se întîrzie cît mai mult cu plata.

Se încetățenise la Chișinău ca ceata gubernatorului să fie primită în vizită cu un evantai de ceremonialuri.

Foto: Casa primarului Carl Şmidt la sf. sec.XIX

Pînă la Raaben[4] guvernator în Basarabia a fost multă vreme generalul Constantinovici, un om fără mari averi, cu niște obiceiuri și gusturi destul de modeste. Acesta, făcînd cunoștință cu familia unui moșier local, care locuia la Chișinău, s-a decis după obiceiul rusesc să-l viziteze într-o seară, la o ceașcă de ceai. Pajul foarte mirat i-a introdus în camera de oaspeți, după care s-a auzit agitație pe coridoare și foșnet de rochii. În cele din urmă și-au făcut apariția stăpînii casei, mirați și împopoțonați, cu fii îmbrăcați în fracuri; peste o oră au prins a veni diverși musafiri, chemați de urgență, timp în care discretul Constantinovici deja începuse să-și ia rămas bun, motivînd că se apropie ora de culcare, iar numeroși lachei tocmai întindeau o masă de gală, cu bucate comandate la bufetul clubului.

Ce plăcut era să prînzești la astfel de mese, în compania basarabenilor plini de voioșie, cînd erai tratat ca simplu tovarăș, și cît de împovorătoare deveneau dacă asistai la acestea în calitate de guvernator! Ca să nu mai spun că stomacul guvernatorului era perceput de majoritatea ca într-o veche zicătoare rusească, ”cusut din șapte ori”; iar locul de onoare pe care-l ocupai era mereu în capul mesei. Fiind cu un pahar de vin minunat în față, trebuie să ții cont că pînă să bei din conținutul lui, trebuie să ai un toast – ca răspuns la primirea făloasă pe care ți-a oferit-o gazda. Și, în cele din urmă, ca să nu fii perceput ca avar sau lipsit de amabilitate ești nevoit să chemi și tu musafiri la tine.

Cu toată puterea de persuasiune încercam să introduc în somptuozitatea basarabeană cîte ceva din simplitatea locului de unde veneam, din Kaluga. Evitînd cu prudență mesele copioase, mă străduiam să arăt că socializarea este mai importantă pentru mine decît mîncarea, dar mă lăsam mereu sedus de vinurile basarabene, minunate cu adevărat, categoric refuzam orice vin de import, considerîndu-le inferioare în toate privințele față de cele locale. Mîndria celor născuți în această zonă viticolă era măgulită atît de mult de opinia mea în privința produselor autohtone, încît am reușit să elimin aproape cu desăvîrșire consumul de vinuri străine la mesele la care eram musafir de onoare. Atunci cînd în momente solemne se servea șampanie, eu îmi turnam în pahar vin basarabean, și nu eram deloc fățarnic, căci chiar nu suport șampania.

Fotot: Panorama judecătoriei de district în jum.I sec. XX

Preferința acordată vinurilor locale a atras după sine urmări neașteptate. Era suficient să apreciez vinurile cuiva, că a doua zi se prezenta la mine cineva trimis de chelar, din numele proprietarului laudat, care-mi aducea cîteva sticle de vin, adesea de o vechime onorabilă, însoțite de un bilețel prin care eram invitat să degust mai multe soiuri de vinuri basarabene. Era imposibil să refuzi, dar nici n-aveam cum să răspund aidoma generoaselor daruri, de aceea am decis să nu manifest nicio susceptibilitate față de cadourile venite din toată inima. Eu însumi aveam o rezervă de vinuri cumpărată, riguros selectată din cele mai alese pivnițe locale, pe care o țineam într-o minunată pivniță în care se intra direct din bucătărie. Alegeam personal vinurile, țineam și un catalog al lor, iar în scurtă vreme mi-am ordonat un beci de cunoscător în ale vinurilor, din care consumam pe puțin opt sticle în fiecare zi.

În comerț nu se găsesc deloc vinuri basarabene de calitate. Moșierii-viticultori vînd aproape întregul vin brut la două luni de la culesul strugurilor, iar ceea ce lasă pentru ei este pus în butoaie și nu se vinde niciodată. Vinurile acestea artizanale se pot procura cu greu, și doar dacă ai relațiile necesare, asta pentru că basarabenii consideră că este necuvincios să vinzi din rezervele lăsate pentru uzul propriu, și se străduiesc să dăruiească tot ce nu reușesc să bea în casă.

Caracterul general al societății locale se oglindea cu deosebire în viața primului club local – Adunarea Nobiliară, care nu se asemăna deloc cu obișnuitele cluburi de provincie care-mi erau cunoscute. Clubul acesta era mereu arhiplin, mușteriii se adunau în jurul meselor de joc încă de pe la orele două, iar de plecat plecau iarna pe la 3-4 dimineața, iar vara – chiar și la 6-7 dimineața. Despre nivelul de înflorire al acestei instituții ne putem da seama din faptul că doar pentru renovarea bucătăriei clubului s-au alocat 36.000 de ruble[5] din bugetul Adunării, iar zece procente din împozitarea jocului de cărți – stabilite în vremea războiului pentru necesitățile Crucii Roșii – cumulau cam zece mii de ruble. Se juca la Chișinău cu multă vioiciune, iar unele jocuri mă făceau chiar să-mi folosesc cu prudență numele de membru onorific. Vizitam clubul foarte rar, pentru a nu apărea ca un individ tolerant față de jocurile de noroc, iar lupta cu aceasta am delegat-o în întregime șefului poliției.

Evreu – vînzător de covrigi.

Basarabenii sunt minunați că nu pun în joc doar profitul, ci întreaga avere. Așa sunt ei în jocul de cărți. Nu pun prea mare preț pe a cîștiga sau a pierde într-o vară agoniseala de-o viață. În timpul mandatului meu, un judecător, un anume B., un om deloc bogat, a cîștigat în două săptămîni în acest club suma de 60.000 de ruble, pe care apoi a pierdut-o în următoarele două luni. Unii pierdeau tot, după care dispăreau pentru o vreme din viața publică. Erau printre jucători și profesioniști – ca să nu spunem mai mult decît atît: unul dintre aceștia îți dădea jos mănușile doar în timpul jocului pentru a-și păstra, cum mi s-a explicat, sensibilitatea în buricele degetelor în timpul manipulării cărților.

Nu pot rata ocazia de a spune că societatea chișinăuiană avea o toleranță poate excesivă față de mulți dintre membrii săi. Chiar și indivizii ale căror reputație nu era dintre cele mai onorabile, beneficiau de o egalitate desăvîrșită în drepturi.

Natura expansivă a basarabenilor, sudici prin excelență, se exprima printre altele și în schimbarea frecventă a relațiilor dintre prieteni și cunoștințe. Adesea puneam în situații jenante pe oameni pe care-i consideram amici apropiați. Îi așezi alături la aceeași masă, iar la scurtă vreme constați că aceștia de vreo săptămînă nu-și mai vorbesc. De-abia ce apuci să reții cine cu cine este certat, iar ei din nou au și devenit foarte apropiați. Declararea stării de război sau încheierea păcii se produceau cu o așa repeziciune încît asta mă determina să nu pot ține pasul după aceste evenimente, astfel eram nevoit, înainte să chem la mine oaspeți, doamne și domni, deopotrivă, să fac cercetările de rigoare – pentru a fi racordat la barometrul public. Certurile și supărările erau, din fericire, fără temei, deci nu avea urmări prea serioase de-a lungul unei părți bune a anului. Dar erau și perioade, mai ales în timpul arșițelor de vară cînd temperatura atingea 46 de grade, cînd și cele mai insignifiante pricini puteau provoca urmări serioase. Vice-guvernatorul Blok la un anumit ceas la verii și-a pierdut cumpătul cu totul, și a intenționat să-și depună demisia: i s-a părut că nu mai poate lucra, că toate-i ies prost, că peste tot domină șpaga și rea-voința, și că degeaba ne luptăm cu aceste fenomene. Parcă presimțea catastrofa, prăbușirea tuturor bunelor calități umane, nu dormea noaptea, și plîngea isteric. Alții, în locul apatiei deveneau irascibili, și risipeau stăpînirea de sine; un polițist de sector, în luna iulie a anului 1903, a răspuns la observația superiorului său cu o palmă peste față, pentru care a dat pe mîna justiției. La mesele restaurantului din grădina publică se arunca cu sticle, iar urmările erau, uneori, destul de tragice.

Vînzător de bragă

Odată, în timpul unei astfel de canicule, s-a sinucis pe băncuța grădinii publice notarul local, iar o tînără individă l-a rănit din revolver pe unul dintre cei doi comeseni cu care lua masa, armă luată din buzunarul vecinului său. Toate aceste cazuri s-au produs exclusiv în perioada foarte fierbinte a anului. Cînd arșița s-a dus, normalitatea și-a reintrat în drepturi; doar o moarte și două procese penale reaminteau despre puterea exercitată de forțele naturii asupra firii omenești.