Iată nebunia care a devenit un fapt de la sine înţeles, un dat: de ani de zile societatea este jefuită, iar democraţia este ruinată. Scriitorul german Ingo Schulze s-a săturat. Zece motive pentru ane lua pe noi înşine din nou în serios. Extrase.
De trei ani n-am mai scris niciun articol pentru că nu mai ştiu ce să scriu. Totul este atât de evident: desfiinţarea democraţiei, polarizarea socială şi economică tot mai mare între săraci şi bogaţi, ruina statului social, privatizarea şi economizarea tuturor sferelor vieţii şi, şi, şi …
Dacă această nebunie ţi se pune zilnic pe tavă ca evidenţă, nu este decât o chestiune de timp până când tu însuţi te vei simţi bolnav şi anormal. În continuare încerc să rezum câteva gânduri care mi se par importante:
1.Este eufemistic să vorbim despre un atac asupra democraţiei. O situaţie în care este permis (deci legal) unei minorităţi dintr-o altă minoritate să păgubească interesul general pentru propria îmbogăţire, este postdemocratică. De vină este comunitatea, societatea însăşi, pentru că nu este în stare să aleagă reprezentanţi care să ţină cont de interesele ei.
2.În fiecare zi auzim că guvernele trebuie să recâştige „încrederea pieţelor“. Prin pieţe ne referim în primul rând la burse şi pieţe financiare, deci acei actori care speculează în interes propriu sau în slujba altora pentru a câştiga cât mai mult. Nu sunt aceştia cei care au „uşurat” societatea de miliarde? Pentru încrederea acestora trebuie să se lupte reprezentanţii cei mai înalţi ai populaţiilor noastre?
3.Ne indignăm pe bună dreptate în legătură cu noţiunea de „democraţie dirijată, condusă”, lansată de Vladimir Putin. De ce nu a fost nevoită Angela Merkel să demisioneze atunci când a vorbit despre „democraţie conformă cu piaţa“?
4. Prin dezmembrarea blocului estic, unele ideologii au devenit hegemonice, fiind atât de necontestate încât deja sunt considerate infailibile. Un exemplu este privatizarea care era privită drept ceva eminamente pozitiv. Tot ce rămăsese în proprietatea societăţii, a statului, trecea drept ineficient şi neprietenos pentru consumatori. Aşa s-a creat o atmosferă publică care va duce mai devreme sau mai târziu la automutilarea comunităţii.
5. O altă ideologie, care a înflorit enorm, este cea a creşterii : „Fără creştere economică nu există nimic“, a decretat cancelarul Merkel cu ceva ani în urmă. Fără a vorbi despre aceste două ideologii, nu se poate vorbi nici despre criza euro.
6. Limbajul politicienilor care trebuie să ne reprezinte nu mai este deloc capabil să cuprindă realitatea (am trăit deja ceva asemănător în timpul RDG). Este un limbaj al certitudinii, care nu este verificat în relaţia cu vreun adversar. Politica s-a transformat într-un vehicul pentru creştere economică. Cetăţeanul este redus la statutul de consumator. Creşterea în sine nu înseamnă în fapt nimic. Idealul societăţii ar fi Playboy-ul care consumă cât mai mult în cel mai scurt timp. Un război ar determina un puternic regres de creştere.
7. Întrebările simple precum „Cui îi foloseşte asta?“, „Cine câştigă din asta?“ au devenit nedelicate. Nu suntem toţi în aceeaşi barcă? Cine se îndoieşte de asta este un luptător, un duşman de clasă. Polarizarea socială şi economică a societăţii a avut loc pe fundalul unor proclamaţii zgomotoase legate de faptul că avem toţi aceleaşi interese. Este suficient să faci o plimbare prin Berlin. În cartierele mai bune, puţinele case degradate sunt şcolile, grădiniţele, căminele de bătrâni, piscinele şi spitalele. În aşa-numitele cartiere-problemă clădirile publice dezafectate sar mai puţin în ochi. Acolo se recunoaşte sărăcia după găurile din dinţi. Astăzi se spune demagogic: am trăit cu toţii peste posibilităţile noastre. Până la urmă toţi suntem lacomi.
8. Comunitatea noastră a fost şi este dată de perete de reprezentanţii noştri aleşi democratic, în sensul că este jefuită de venituri. Nivelul maxim al impozitului pe venit a fost redus în Germania de guvernarea Schröder, de la 53% la 42%, cel pentru companii a fost aproape înjumătăţit între 1997 şi 2009, la 29,4%. Nimeni nu ar trebui să se mire de ce casele sunt goale în ciuda faptului că PIB-ul nostru creşte an după an.
9. O poveste: ceea ce ni se prezenta odinioară drept contrast între Germania de Est şi cea de Vest este reprezentat acum ca un contrast între ţări. În martie am prezentat în Portugalia, la Porto, una dintre cărţile mele recent traduse. O întrebare din public a stricat atmosfera de interes prietenos într-o clipă. Deodată nu mai eram decât germani şi portughezi care se înfruntă ca adversari. Întrebarea, dacă noi – era vorba de mine, germanul – reuşim să facem cu euro ce n-am reuşit să facem atunci cu Panzerele, n-a fost plăcută. Nimeni din public nu a protestat împotriva ei. Iar eu am reacţionat deodată cum se dorise, ca german: nimeni nu este obligat să cumpere un Mercedes şi ar trebui să fie bucuroşi dacă ar primi credite mai ieftine decât cele private, am spus eu jignit.
În zgomotul care a urmat, m-am deşteptat, în sfârşit. Şi cum aveam microfonul în mână, am bâiguit într-o engleză aproximativă că aş fi reacţionat la fel de prosteşte ca şi ei şi cădem toţi în aceeaşi capcană dacă noi ca portughezi şi ca germani ne poziţionăm din reflex ca fanii echipelor de fotbal credincioşi culorilor lor. Ca şi cum ar fi vorba acum despre germani şi portughezi şi nu despre sus şi jos, adică despre portughezii şi germanii care au cauzat această situaţie şi care au beneficiat de ea, iar acum câştigă în continuare de pe urma ei?
10. Democraţie ar fi dacă politica ar interveni în structura economică existentă prin taxe, legi şi controale conforme cu interesele publice şi i-ar ţine în frâu pe actorii de pe pieţe. Este vorba despre întrebările simple: cui foloseşte? Cine câştigă din asta? Este în interesul public? În ultimă instanţă se pune întrebarea: ce fel de societate ne dorim? Pentru mine, răspunsul ar fi o democraţie.
În acest punct mă opresc. V-aş mai povesti cu plăcere despre celelalte, despre un profesor care a spus că se situează iar pe poziţia pe care o avea la 15 ani, despre un studiu al ETH Zürich, care a cercetat conexiunile dintre concerne şi a ajuns la cifra de 147 de concerne care au împărţit lumea, dintre care cele mai puternice 50 erau bănci şi asiguratori. Aş mai povesti că este important să te iei în serios pe tine însuţi şi să găseşti oameni care gândesc la fel, pentru că nu poţi vorbi o altă limbă singur. Şi despre faptul că mi s-a retrezit cheful de a deschide gura.