Inginerii identităţii moldoveneşti: scriitorii moldoveni, de la stalinism la independenţă

 TEMA: Republica Moldova: complexul de superioritate al României

Conflicte identitare şi culturale

Una din sarcinile principale atribuite scriitorilor şi „intelectualităţii de creaţie” din Moldova sovietică, de la formarea în 1928 a primei organizaţii literare din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) pînă la destrămarea Uniunii sovietice în 1991, a fost crearea unui sistem de valori culturale (centrate în jurul unei presupuse limbi literare distincte şi a invenţiei unui patrimoniu cultural autohton) care să legitimeze existenţa unei „naţiuni socialiste” moldoveneşti. Spre deosebire de procesul de creare a majorităţii naţiunilor europene din secolul al XIX-lea[1], în Moldova sovietică elaborarea şi aplicarea proiectului naţional se desfăşoară într-un răstimp foarte scurt, pentru a recupera „întîrzierea” faţă de naţiunile (inclusiv cele sovietice) mai avansate în acest sens. Scriitorii, savanţii şi artiştii moldoveni au fost puşi astfel la cîrma unei întreprinderi voluntariste de mare amploare, realizate prin intervenţia directă şi sub supravegherea atentă a autorităţilor republicii, începînd cu 1924 (data formării RASSM).

În RASSM (1924-1940), apoi în RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, 1940-1991), ca şi în alte republici sovietice[2], administraţia şi intelectualitatea locală este divizată între două grupuri antagonice, formate în funcţie de originea geografică şi „capitalul politic” al membrilor acestora. De-a lungul anilor 1930, elita intelectuală şi administrativă din RASSM devine un teren de luptă tot mai aprig, în plan simbolic şi administrativ, între două tabere – aşa-zişii „moldovenişti” şi „românişti” -, etichetaţi astfel din motivul poziţiei acestora asupra limbii naţionale din această republică. „Moldoveniştii” erau adepţii unei limbi „moldoveneşti” de sine stătătoare, în ruptură netă cu normele limbii române literare. Pe de altă parte, „româniştii” se poziţionau în favoarea unei limbi „moldoveneşti” literare pe care nimic n-o deosebea de limba vorbită şi scrisă în România. Ca şi în cazul altor republici sovietice, puterea centrală a instrumentalizat diviziunile sociale şi politice din sînul administraţiei şi intelectualităţii locale, intervenind periodic pentru a determina raporturile de forţă şi sferele de influenţă dintre cele două grupuri. Uneori însă, cele două facţiuni profită de pe urma schimbărilor din sînul puterii de la vîrf, la Kiev sau Moscova, pentru a acapara puterea la nivel local şi a impune o anumită concepţie de politică lingvistică şi / sau culturală. Nici unul dintre aceste grupuri nu se menţine la putere mai mult de cîţiva ani. Astfel, transferul de autoritate de la un grup la altul antrenează automat şi o răsturnare în planul politicii lingvistice, pe ruinele gramaticii şi ortografiei versiunii precedente a limbii „moldoveneşti”.

Diviziunea între „moldovenişti” şi „românişti” continuă să scindeze mediul scriitorilor moldoveni, după formarea în 1940 a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi restructurarea Uniunii Scriitorilor Sovietici Moldoveni prin integrarea unui nou grup de scriitori basarabeni. După o fază de escaladare a conflictului dintre cele două grupuri – „basarabenii” şi „transnistrenii” –  în anii 1946-1949 (perioadă intrată ulterior în uz sub denumirea de „jdanovism”[3]), grupul scriitorilor basarabeni iese învingător din confruntarea cu grupul „transnistrean”, impunînd, odată cu „dezgheţul” post-stalinist, o versiune „românizată”  a limbii literare şi a patrimoniului cultural „moldovenesc”. Singura concesie acordată taberei „moldoveniste” este alfabetul chirilic care va continua să marcheze simbolic specificitatea limbii „moldoveneşti”.

Între 1924 şi 1956, în Moldova sovietică (RASSM şi RSSM) s-au succedat şapte „reforme” lingvistice (dublate de revizuiri ale politicii culturale), pendulînd între o fază „moldovenistă” şi una „românistă”. Oscilarea vreme de mai bine de treizeci de ani a administraţiei şi intelectualităţii moldoveneşti între două concepţii culturale şi lingvistice opuse a dus în timp la o sciziune a identităţii etno-naţionale a populaţiei din Moldova. Nestatornicia politicii naţionale, lingvistice şi culturale promovate în Moldova sovietică de-a lungul a cel puţin trei decenii se datorează, de asemenea, indeciziei autorităţilor sovietice, centrale şi locale, în acest sens. Această indecizie se explică în parte şi prin faptul că Moldova a fost integrată în „marea familie a republicilor sovietice” după nişte modele de „sovietizare” diferite. Cele mai dese ori, „cazul” moldovenesc era privit ca parte integrantă a grupului republicilor sovietice occidentale, anexate de URSS după 1940 (Ucraina şi Bielorusia de vest, ţările baltice, Carelia)[4]. În alte situaţii însă, Moldova era tratată în comun cu republicile sovietice din Asia mijlocie[5] cu care RSSM se asemăna prin situaţia litigioasă a teritoriului său şi a preponderenţei componentei rurale a populaţiei sale.

Începînd cu mijlocul anilor 1950, în spatele faţadei oficiale a doctrinei unei limbi şi literaturi „moldoveneşti”, are loc o „românizăre” tacită a „culturii înalte” din Republica moldovenească, în urma presiunilor exercitate de către intelectualii basarabeni, cu susţinerea unor oameni de cultură de la Moscova şi nu fără complicitatea unei părţi a elitelor de origine „transnistreană” (care în privat recunoşteau superioritatea resurselor expresive a limbii române literare faţă de limba „moldovenească”). În acelaşi timp, politica promovată vreme de cîteva decenii de către tabăra „moldovenistă” marchează profund limba şi identitatea scriitorilor moldoveni si a publicului lor ţintă, după 1956. Astăzi, majoritatea populaţiei românofone din Republica Moldova atribuie limbii lor materne glotonimul de „limbă moldovenească”[6]. Spre marea decepţie a politicienilor şi intelectualilor pro-români din Moldova, denumirea de „limbă moldovenească” a fost ratificată de Constituţie, puţin timp după declaraţia de independenţă a RM.

Valul „dezgheţului” hruşciovist, care le permite intelectualilor moldoveni să guste dintr-un început de libertate de exprimare, se retrage în scurt timp. Speranţa apărută în urma recunoaşterii oficiale a limbii şi patrimoniului cultural (într-o versiune puternic „românizată”) se vede brusc spulberată începînd cu 1959 de chemările la ordine făcute tot mai des de către conducerea partidului la adresa scriitorilor ”naţionalişti”. În timp ce puterea atacă cu îndîrjire „românizarea” culturii moldoveneşti, un proces generalizat de rusificare cuprinde toate sferele republicii. Din acest moment, cultura românească şi anumite manifestări calificate drept „naţionaliste” sînt eliminate complet din spaţiul public, devenind apanajul exclusiv al întîlnirilor şi „cenaclelor” pe care unii scriitori le organizează în privat pentru a se sustrage discursului oficial de propagandă pe care trebuie să-l cultive în operele lor.

Realismul socialist ca discurs identitar

 Crearea identităţii moldoveneşti sovietice, începută în anii 1920-1930 în RASSM şi continuată în Basarabia după 1940, este reluată în forţă imediat după eliberarea / reocuparea fostei provincii româneşti în august 1944. Împreună cu presa şi sistemul de învăţămînt, scriitorii moldoveni participă prin operele lor la un vast dispozitiv de persuasiune şi propagandă care urmăreşte difuzarea şi înrădăcinarea în sînul populaţiei din Basarabia şi Transnistria un mesaj ideologic şi identitar în conformitate cu interesele puterii sovietice în regiune. Literatura moldovenească din epoca stalinistă (dar şi, într-o formulare ceva mai „moale”, pînă la căderea Uniunii sovietice) exprimă la adresa publicului său ţintă un mesaj identitar puternic, structurat de o manieră antagonică[7].

Pentru a neutraliza sentimentul românesc de apartenenţă al unei părţi considerabile a basarabenilor (dobîndit între cele două războaie), ideologii sovietici încurajează în Moldova sovietică o identitate moldovenească ca entitate naţională de sine stătătoare. În acelaşi timp, ceea ce dovedeşte caracterul esenţialmente contradictoriu al acestei întreprinderi de „construcţie naţională”, conducerea sovietică s-a opus cu fermitate (mai ales în unele perioade de radicalizare a regimului) emergenţei oricărei forme de naţionalism local, perceput ca dăunător pentru buna integrare a moldovenilor la „Patria” lor sovietică.

Literatura moldovenească construieşte de-a lungul epocii staliniste (cu certe repercusiuni asupra epocilor ulterioare) un discurs identitar antagonic, care valorifică pozitiv Moldova sovietică şi discalifică totul ce ţine de administraţia românească. Polul pozitiv al acestui eşafodaj ideologic scoate în evidenţă caracterul agrar al Moldovei, asociată cu imagini familiare majorităţii rurale a locuitorilor săi (Moldova văzută sub chipul unei ţărance tinere, ca o casă părintească de ţară, ca un sat între văi etc.). „Trecutul glorios” şi „prezentul luminos” al Moldovei sînt strîns legate cu un alt aspect pozitiv al acestei construcţii identitare: Rusia. Imaginea idilică şi prosperă a Moldovei sovietice este cu atît mai puternică cu cît contrastează intens cu mizeria neagră în care ar fi trăit basarabenii în interbelic. În fine, moldovenii sînt arătaţi ca nişte combatanţi neînfricaţi cu „jugul burghezo-moşieresc”, în trecutul lor recent, şi ca nişte harnici edificatori ai socialismului în prezent.

 Publicul: subiect şi obiect al violenţei simbolice

În ciuda pretenţiilor sale „populare”, literatura realist-socialistă din Moldova sovietică n-a devenit o literatură de masă, cel puţin în epoca stalinismului. Susţinuţi de către stat, scriitorii au depus eforturi constante pentru a-şi lărgi publicul, organizînd în acest scop „întîlniri cu cititorii” şi „serate literare” la locul de muncă, în colhozuri şi întreprinderi. Puţin şcolarizat, dacă nu cu totul analfabet, aşa-zisul public popular nu a fost foarte receptiv la campania de vulgarizare promovată de scriitori. Abia odată cu apariţia primelor promoţii de absolvenţi ai şcolilor normale, secundare şi profesionale, în anii 1930 în RASSM şi, mai ales, în RSSM de-a lungul anilor 1950, putem vorbi de un public literar activ, deşi nu foarte numeros. Acest public real reprezintă totodată o populaţie de potenţiali candidaţi pentru instituţia literară, angajată într-o campanie susţinută de „formare a cadrelor”. Angajaţi cel mai des ca pedagogi, aceşti tineri intelectuali, recent ieşiţi de pe băncile şcolilor normale şi medii, servesc în acelaşi timp în calitate de mediatori între scriitorii moldoveni şi „publicul popular”. Astfel, departe de a reprezenta un public de masă, prima generaţie de cititori pune bazele unei literaturi de masă, prin intermediul şcolilor.

Cu ajutorul instituţiei şcolare şi a altor aşezăminte culturale de masă, literatura moldovenească din epoca sovietică participă la difuzarea unui sistem de valori etice şi culturale. Acest sistem de valori, proclamat drept legitim, va fi inculcat durabil în sînul populaţiei moldoveneşti într-un proces pe care Pierre Bourdieu l-a numit „violenţă simbolică”[8]. Ne putem întreba în acest sens: în ce măsură scriitorii moldoveni au crezut ei înşişi în veridicitatea mesajului pe care erau chemaţi să-l transmită publicului larg, contribuind asiduu la propagarea şi instaurarea unui sistem axiologic exogen? O parte a scriitorilor basarabeni au aderat în 1940 la puterea sovietică din convingere. Totuşi, soarta şi angajarea ulterioară a unui număr considerabil dintre confraţii lor au fost hotărîte în mod accidental din clipa instaurării regimului sovietic în iunie 1940, iar apoi de restabilirea acestuia în 1944. Consimţind de bine de rău să colaboreze cu puterea sovietică, scriitorii basarabeni primiţi în anii 1940 în rîndurile Uniunii scriitorilor din Moldova sovietică au fost constrînşi să-şi adapteze cunoştinţele şi competenţele la noile exigenţe politice. Acest proces de adaptare nu s-a făcut fără dificultăţi şi rezistenţe mai mult sau mai puţin latente, şi nici fără un anumit grad de oportunism din partea acestora. Abia scriitorii din generaţiile ulterioare, formaţi în întregime în şcolile sovietice, pot fi consideraţi produsul şi vehiculul unui sistem de valori şi a unui Weltanschauung sovietic.

Scriitorii moldoveni, de la „destalinizare” pînă în zilele noastre

În a doua jumătate a anilor 1950, o nouă generaţie de scriitori moldoveni (numită ulterior „generaţia dezgheţului”) este primită în rîndurile Uniunii scriitorilor moldoveni (USM) pe valul politicii de indigenizare[9], aplicată de Hruşciov începînd cu 1956. Cei mai mulţi dintre ei sînt absolvenţi ai liceelor româneşti şi formaţi ulterior în instituţii superioare de învăţămînt sovietice.

Scriitorii admişi în sînul USM în anii 1960 („generaţia 1960”) sînt marcaţi, în schimb, de lacune semnificative în materie de cultură şi literatură română şi universală, eliminată pînă la mijlocul anilor 1950 din programele şcolare ale învăţămîntului moldovenesc secundar şi superior. Totuşi, aşa cum mărturisea Aureliu Busuioc, exponent al generaţiei „dezgheţului”, tinerii scriitori din anii 1960 „erau cel puţin setoşi de a şti, de a învăţa, de a cunoaşte”[10]. Conştienţi de deficitul bagajului lor cultural, aceşti scriitori începători acceptă să fie iniţiaţi de confraţii lor mai vîrstnici. Formaţi în această epocă de relativă liberalizare care urmează celui de al XX-lea congres al PCUS (care condamnă unele „crime” ale regimul stalinist), scriitorii generaţiei 1960 asimilează noile sloganuri sovietice (care încă mai sînt luate în serios la acea vreme) şi totodată o anumită formă de spirit critic. Comunicarea între vechile generaţii de scriitori, formaţi sub administraţia românească, şi noile promoţii de scriitori, intraţi în USM începînd cu sfîrşitul anilor 1950, oferă acestor din urmă o educaţie alternativă „monopolului violenţei simbolice legitime” (M. Weber / P. Bourdieu) exercitate de sistemul sovietic de învăţămînt şi propagandă. Cu un parcurs şcolar ireproşabil din punct de vedere politic, unii scriitori din generaţia 1960 se simt legitimaţi să se chestioneze asupra justeţei unor norme impuse de regimul sovietic.

Fără să pună la îndoială legitimitatea însăşi a sistemului sovietic sau a ideologiei comuniste, luările de cuvînt ale scriitorilor moldoveni, calificate drept naţionaliste de autorităţi, sînt singurele manifestări de dezacord adresate regimului sovietic. Astfel, în octombrie 1965, la cel de al III-lea Congres al USM, „generaţia dezgheţului” şi cea din anii 1960 fac front comun pentru a pune în mod deschis problema rusificării populaţiei moldoveneşti şi a revendica adoptarea alfabetului latin. Congresul scriitorilor, la care sînt prezenţi reprezentanţi de prim rang ai conducerii republicii, provoacă nemulţumirea acestor din urmă, servind drept prilej pentru lansarea unei noi campanii de chemare la ordine preventive a „intelectualităţii de creaţie” moldoveneşti (o „strîngere a şuruburilor”, conform expresiei martorilor).

Perioada brejneviană, numită a „stagnării”, a rămas în memoria mai multor scriitori moldoveni ca o epocă de delăsare a probităţii literare: „scriitorii s-au vîndut, dornici de onoruri, funcţii, premii” (Vladimir Beşleagă[11]). „Stagnarea” a fost de asemenea o perioadă marcată de o sociabilitate „anchilozată” de o teamă constantă a scriitorilor faţă de organele de ordine (Alexei Marinat[12]). Cîţiva scriitori din generaţiile 1950-1960, dintre care unii au manifestat o îndrăzneală remarcabilă la cel de al III-lea Congres al USM, au acceptat funcţii administrative în Uniunea scriitorilor şi alte aşezăminte culturale, cu preţul unei „domesticiri” a talentului lor literar sub presiunea cenzurii şi autocenzurii.

În timp ce majoritatea scriitorilor se lasă absorbiţi de rutină sau dispar în anonimatul ierarhilor administrative, o nouă generaţie de scriitori îşi face apariţia la începutul anilor 1980, anunţînd efervescenţa literară şi „renaşterea naţională” care ia avînt sub imboldul politicii de perestroika şi glasnost. În aceşti ani ai celui de „al doilea dezgheţ”, revendicările cu caracter naţional înaintate de scriitori în 1965, şi înăbuşite vreme de două decenii, îşi fac din nou – dar ceva mai zgomotos – apariţia. Scriitorii se postează în avangarda „revoluţiei cu cîntece”, în timp ce USM devine epicentrul ei. Mînaţi de un elan în acelaşi timp democratic şi naţionalist, mai mulţi scriitori se angajează plenar în politică. Unii sînt aleşi deputaţi în ultimul Soviet suprem al RSSM şi primul Parlament al Republicii Moldova, declarată independentă în august 1991. Alţi scriitori aderă la începutul anilor 1990 la un partid naţionalist românesc[13], care militează pentru restabilirea României Mari în frontierele ei dintre cele două războaie.

Ca în epoca „stagnării”, în anii 1990 scriitorii îşi pierd autonomia lor literară faţă de putere, cu singura diferenţă că, de această dată, ei o cedează de bună voie. De îndată ce expiră exaltarea „revoluţionară”, rolul scriitorilor „angajaţi” se vede marginalizat atît în spaţiul politic cît şi în cel literar. Spre mijlocul anilor 1990, o nouă generaţie de tineri scriitori îşi anunţă apariţia mai puţin prin opere literare originale, cît prin „manifeste” cu pretenţii post-moderniste şi critici vehemente la adresa scriitorilor din „vechea gardă”, adică cei ce s-au afirmat în anii 1960-1970. Absolvenţi la sfîrşitul anilor 1980 ai universităţilor moldoveneşti, iar, începînd cu mijlocul anilor 1990, şi ai universităţilor româneşti, aceşti noi scriitori se declară hotărîţi să o rupă cu trecutul sovietic şi totodată cu patriotismul „vetust” al confraţilor lor mai vîrstnici.

Două figuri emblematice ale literaturii moldoveneşti din epoca sovietică, Grigore Vieru şi Ion Druţă, primul stabilit la Bucureşti, militant inveterat al reunificării Basarabiei cu România, celălalt locuind vreme de cîteva decenii la Moscova, partizan declarat al specificităţii moldoveneşti, devin ţinta unor atacuri repetate din partea tinerilor grupaţi în jurul redacţiilor revistelor Basarabia şi Contrafort, nu atît pentru „anacronismul” poziţiei lor politice sau pentru tradiţionalismul operelor lor, cît mai ales pentru amalgamul pe care aceştia îl fac între vocaţia literară şi misiunea lor politică. Dornici să compenseze izolarea la care literatura moldovenească ar fi fost condamnată faţă de cultura românească şi cea europeană, tinerii „post-modernişti” se complac într-o literatură a absurdului, a neînsemnatului, a jocului gratuit. Dar astfel ei îşi atrag iritarea celor „vechi”, care profesează încă de la mijlocul anilor 1980 un model de literatură „edificatoare”. Aceste polemici intergeneraţionale nu fac decît să accentueze absenţa unei reale comunicări între confraţi asupra obiectului însuşi care defineşte statutul şi rolul lor de scriitori. Victime ale liberalizării pieţei literare după 1990, „tinerii” şi cei „vîrstnici” deopotrivă scriu şi publică foarte puţin. Un motiv în plus pentru unii dintre ei, „unionişti” sau „moldovenişti”, de a regreta anii în care se putea trăi din scris.

În loc de concluzie

Elasticizarea intervenţiei statului în domeniul cultural de-a lungul anilor 1950 sînt o premisă puternică, care acţionează pe termen mediu şi lung, pentru o reorganizare a instituţiei scriitorilor moldoveni după nişte reguli proprii mediului literar. Acest fapt este însoţit – şi susţinut – de transformări sociale care se desfăşoară în sînul USM începînd cu anii 1950. În anii 1940, criteriile care structurează mediul scriitorilor moldoveni au o puternică încărcătură politică: apartenenţă geografică (transnistreni vs. basarabeni) şi politică (comunişti vs. „fără de partid”). Începînd cu anii 1950, în schimb, categoriile care determină într-o măsură mai mare ordinea socială a USM ţin mai degrabă de o logică proprie acestei instituţii: apartenenţa generaţională sau genul literar practicat (poezie, proză, critică etc.). Această dinamică socială observată în sînul USM se desfăşoară pe fundalul unor transformări care au loc în interiorul clasei intelectuale din această epocă, în urma refugierii unei părţi importante a intelectualilor activi sub administraţia românească şi a şcolarizării masive a populaţiei civile sub egida „revoluţiei culturale” cu scopul de a suplini în parte nevoile republicii în materie de „cadre” şi profesiuni intelectuale. Efectele (şi efectele perverse ale) acestui proiect voluntarist de democratizare a sistemului de învăţămînt – şcolarizare rapidă şi adesea parţială, „rurbanizare” generalizată a intelectualilor – nu întîrzie să pună amprenta pe structura socială a instituţiei scriitorilor şi pe producţia specifică a acestei instituţii: operele literare.

După tendinţele de „re-stalinizare” a administraţiei Republicii moldoveneşti de la sfîrşitul anilor 1950, chestiunea limbii şi a „moştenirii culturale” fac periodic obiectul unor noi controverse şi interdicţii. Între timp, oamenii de cultură – mai ales cei „oficiali” – continuă să lucreze la propagarea şi consolidarea unei identităţi moldoveneşti cu conţinut „sovietic”. Astfel, disonanţa dintre discursul-de-faţadă şi discursul-pentru-sine al oamenilor de cultură moldoveni asupra elementelor constitutive ale identităţii moldoveneşti se suprapune cu o ruptură care se lărgeşte cu timpul între sentimentul de apartenenţă cultivat în privat de elitele culturale moldovene, care explodează odată cu perestroika, şi percepţia de sine a maselor de moldoveni sovietici, educaţi să se perceapă ca atare de către aceleaşi elite culturale.