În urma publicării textului Două poveşti cu sclavi români în Europa zilelor noastre am primit la redacţie acest text-replică pe care am considerat necesar să-l publicăm.
În ultima vreme, au apărut, în presa românească, numeroase articole cu privire la DRH-Norway, în special cu privire la tragicul eveniment care a avut loc acolo, dar şi cu referire la Humana People to People (HPP) şi TG, articole pline de acuzaţii, dar şi de multe confuzii şi neînţelegeri care deformează clar realitatea şi induc în eroare opinia publică.
N-aş fi avut îndrăzneala să mai scriu şi eu un articol în plus pe aceeaşi temă, dacă nu aş fi avut convingerea fermă că acest articol este diferit de toate celelalte apărute până acum în presa românească sau chiar internaţională.
Ce face ca acest articol să fie diferit este, pe de-o parte, experienţa mea cu DRH-Norway şi HPP, iar, pe de altă parte, încercarea mea de a înţelege acest grup de oameni numit TG. Astfel, acest articol se vrea o radiografie lucidă şi în deplină cunoştinţă de cauză a acestui trio: DRH-Norway – Humana – TG. Din acest motiv, articolul nu va fi deloc părtinitor, iar de dragul adevărului voi acuza, atunci când este cazul, trioul menţionat şi, deopotrivă, pe voluntarii din aceste şcoli, cum este cazul lui Tudor (el fiind cunoscut datorită articolelor apărute deja in presă, dar nu este numai cazul lui).
Ups! Am uitat să mă prezint. Mă numesc Iulian Costache, am 29 de ani, sunt absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea Bucureşti), cu un master tot acolo, dar şi cu gânduri mai vechi de doctorat. Doctoratul nu am mai apucat să-l fac, deoarece, în 2009, am renunţat la el în favoarea DRH-Norway şi a ideii voluntariatului în Africa. După 10 luni petrecute la şcoala din Norvegia, am luat drumul spre Mozambic, unde am lucrat timp de 6 luni ca voluntar într-un proiect agricol. După această perioadă, m-am întors în Norvegia pentru o perioadă de 2 luni, ca să termin programul început. În această perioadă, am fost întrebat dacă n-aş vrea să mai merg în Africa. La aflarea condiţiilor (trebuia să mai stau 3 luni în şcoala din Norvegia şi să-mi strâng banii pentru bilet), am acceptat bucuros. De această dată, am ajuns în Guinea-Bissau şi lucrez ca voluntar pentru Humana într-o şcoală profesională, de unde şi scriu acest articol. Mai am aproximativ o luna şi jumătate până la terminarea celor 6 luni de voluntariat.
Nu voi mai vorbi, de aici înainte, despre experienţa mea personală cu DRH-Norway şi Humana pentru că, exceptând unele momente, ea este una frumoasă şi fructuoasă şi nu regret nici un moment alegerea pe care am făcut-o. Din păcate, asta nu înseamnă că nu există şi voluntari ale căror experienţe cu DRH-Norway sunt mai puţin fericite sau chiar nefericite.
Să-ncepem, deci!
Ca cineva din exterior să-şi poată forma o imagine clară asupra trioului din titlul articolului, trebuie să înţeleagă de la început că legal şi oficial nu există nicio relaţie între aceste trei părţi. E drept că, la un moment dat, ele se intersectează, se amestecă, se contopesc astfel încât, la final, nimeni nu mai înţelege nimic. Din acest motiv, trebuie să le privim şi să le analizăm separat.
1) Şcolile DRH. Nu avem de-a face doar cu DRH-Norway; astfel de şcoli există şi în Danemarca, SUA, Caraibe, Anglia, China şi India. Toate, însă, seamănă între ele, cu mici diferenţe de context. Eu mă voi limita la şcoala din Norvegia.
Den Reisende Hogskole (DRH) nu este altceva decât o şcoală profesională. În anii ’70-’80, în Danemarca şi Norvegia erau foarte la modă şcolile profesionale. Un grup de profesori idealişti şi de stânga din Danemarca au avut ideea înfiinţării unei şcoli profesionale pentru călătorit. Ideea a prins foarte bine şi s-au decis să deschidă una şi în Norvegia. Den Reisende Hogskole (DRH) nu înseamnă altceva decât „Şcoala Călătorului”. DRH-Norway are, deci, acest statut în Norvegia. Ea este acreditată să funcţioneze cu un anumit program tipic pentru o şcoală profesională, şi nu altfel. La început, şcoala a fost finanţată de guvernul norvegian, dar apoi n-a mai primit finanţare de la stat. Iată că DRH-Norway ajunsese în postura de a se autofinanţa. Cum se poate autofinanţa o scoală privată? Nimic neobişnuit: prin taxele studenţilor. Între anii 1990 şi 2005, dacă voiai să te înscrii în DRH-Norway, trebuia să plăteşti o taxă de 30.000 NOK (aproximativ 3.500 Euro). Aceşti bani îi acopereau unui student cazarea şi mâncarea pentru 8 luni în Norvegia şi jumătate de bilet până în Africa. Programul era structurat astfel: 6 luni în Norvegia, apoi 6 luni în Africa şi din nou 2 luni în şcoală. Acest program a funcţionat până anul trecut, când a fost, din nefericire, modificat. Însă şcoala mai are şi alte cheltuieli, nu doar mâncarea şi cazarea studenţilor. De exemplu, salariile staff-ului, materiale, internet, transport etc. – nu e greu de imaginat. Ei bine, aceşti bani sunt „plătiţi” tot de studenţi. Cele 6 luni în şcoală înseamnă, de fapt, trei zile de auto-studiu şi trei zile de experienţe practice şi de strângere a altor 40.000 NOK pentru cheltuielile şcolii. În şcoala din Norvegia, până în 2005, aceşti bani erau strânşi prin vânzarea pe stradă a unor reviste despre Africa (în multe din şcolile DRH, acest lucru încă se mai practică, dar este foarte dificil să strângi banii astfel). Din 2005, în şcoala din Norvegia a fost introdus, din fericire, un sistem de colectat haine second-hand pentru Humana Norway. Acest lucru, pe lângă existenţa unui hotel nerentabil, unde, de asemenea, voluntarii puteau munci, făcea/face din şcoala din Norvegia cea mai bună dintre şcolile DRH. Motivul este simplu: voluntarii nu mai trebuie să vândă reviste pe stradă şi îşi pot face banii pentru Africa foarte uşor. Munca sau mai degrabă „sclavia” despre care se tot pomeneşte în articolele din presa românească este doar o simplă deformare subiectivă. Eu, personal, am muncit foarte mult doar o lună de zile din cele 10 petrecute acolo, dar asta pentru că 3 luni înainte nu făcusem aproape nimic şi a trebuit să recuperez. Programul de colectare ţi-l faci singur: pleci când vrei şi te întorci când vrei. E drept, pentru cineva fără experienţă, în special pentru fete, munca la colectare poate fi dificilă. Cu toate astea, sunt fete care au terminat cu brio programul şi ai fi putut paria că nu pot să ridice nici un sac. Dar lucrurile pot fi un pic relative aici.
Până aici, ideea şcolii este foarte interesantă şi puţină lume are ceva de reproşat acestui sistem. Unde încep însă problemele, căci ele evident există? Se tot pomeneşte de faptul că Tudor „a clacat psihic” şi că, din această cauză, a recurs la acel gest teribil de a lua pe cineva ostatic, iar apoi de a ajunge să comită o crimă. Există, în aceste şcoli, o anumită tensiune psihologică, e drept, dar nu aceasta a fost cauza care l-a împins pe Tudor la acel gest. Tensiunile care apar în şcoală au cam acelaşi pattern, aproape fără excepţie, chiar dacă motivele pot fi diferite. Şcoala are anumite idei despre cum se „educă o persoană”. Este vorba de anumite principii pedagogice învechite, neînţelese şi prost aplicate, dar care nu pot ieşi din discuţie. Mă refer aici la principii luate din concepţiile pedagogice ale lui John Dewey, Makarenko sau Frantz. De exemplu: „să înveţi prin a face lucruri” (Dewey) sau „de a i se acorda elevului/studentului anumite sarcini astfel încât să i se dezvolte simţul responsabilităţii” (Makarenko). Aceste principii par, la o primă vedere, destul de nobile, însă, cum am spus, sunt cam învechite. În plus, nu sunt bine înţelese, deci ajung să fie prost aplicate. Aceste principii constituie primul ingredient. Apoi, şcoala are două reguli, cu care fiecare voluntar este de acord şi semnează că nu le va încălca: fără droguri şi fără alcool în timpul programului. Puţini sunt, însă, cei care vor respecta aceste reguli. Până la acest punct, în şcoală este linişte şi pace. Dar se întâmplă că cineva este prins, cu dovezi, că a băut. El este chemat într-un meeting, i se face aşa-zisa „morală”, apoi este ameninţat că este trimis acasă, apoi că i se acordă o a doua şansă dacă spune cu cine a băut. La acest punct, voluntarul este în mare încurcătură: să îşi trădeze prietenii şi să rămână sau „să-i dea în gât” şi pe ei. Toate astea nu se fac într-o singură întâlnire. Nu, sunt mai multe. Până la urmă, se mai descoperă doi-trei care au băut, niciodată toţi – iarăşi câteva întâlniri. Până la urmă şcoala le dă o a doua şansă, dar deja „îi are la mână”. Acum studentul fie se „îndreaptă”, fie poate să rişte în continuare să bea, dar dacă va fi prins şi a doua oară, după va fi dat afară după câteva meeting-uri. Acum, să ne imaginăm că acel student mai are două luni să plece în Africa, dar, după ce a muncit vreo opt luni, este dat afară, deşi poate că merită – studentului nu-i va conveni prea mult. Este şi cazul lui Tudor; chiar dacă contextul a fost, poate, diferit, structura este aceeaşi. Doar că, în ziua când trebuia să plece, a făcut ce a făcut. De aici, toată lumea care a trecut prin DRH-Norway, trage concluzia eronată că Tudor „a clacat psihic” în urma unor astfel de întâlniri. Însă, cunoscându-l pe Tudor, îmi permit să am şi alte opinii şi să nu recurg la cea mai simplă explicaţie. Deci partea cea mai urâtă din toate şcolile DRH constă în aceste meeting-uri interminabile şi sâcâitoare. Nu l-am menţionat pe Tudor întâmplător, şi ajungem astfel şi la cel de-al treilea ingredient care împiedică DRH-Norway să fie ceea ce ar trebui să fie. Acest al treilea ingredient îl reprezintă chiar voluntarii care ajung acolo şi care, de multe ori, nu ar avea ce căuta. În 2009 când am ajuns în DRH-Norway, marea mea dezamăgire nu a fost şcoala, ci oamenii. Nu toţi, se înţelege, dar mulţi nu ar fi avut ce căuta acolo. Un astfel de om era şi Tudor. Eu l-aş fi trimis acasă în prima săptămână de când a venit în şcoală. Tudor avea un caracter „jegos” sau, dacă preferaţi, abject. De ce spun acest lucru? Pentru că lui Tudor nu îi păsa de nimic şi de nimeni. Tot ce ştia să facă era să-i ia pe toţi la mişto şi să nu dea doi lei pe nimeni. La o adică, putea doar „să se pişe pe tine”. Dacă nu faci sau nu respecţi ceva în DRH-Norway, nu are nimeni ce să-ţi facă. Nu există nici un sistem coercitiv, motiv pentru care este greu să obligi pe cineva să facă ceva anume. Dacă tu însuţi, ca persoană, nu ai bunul simţ de-a o face din propria iniţiativă, atunci nimeni nu te poate obliga. Doar că, uneori, comportamentul tău este notat şi, la două „bile roşii”, eşti dat afară din program. Este exact cazul lui Tudor şi tocmai caracterul de care am amintit l-a împins pe la acel gest extrem pe care l-a făcut. Prin contrast, Gert Olsen a fost o persoană căreia nimeni care a trecut prin DRH-Norway nu ar avea ce să-i reproşeze. Eu, personal, aş avea de reproşat şcolii din Norvegia faptul că a trimis acasă – direct sau indirect – mulţi oameni deosebiţi şi a păstrat oameni care nu au făcut decât să strice şi mai mult atmosfera din şcoală, oameni care nu ar fi avut ce căuta într-un astfel de mediu.
Ca o primă concluzie aş vrea se subliniez că DRH-Norway ar putea fi un loc extraordinar, dar anumite principii prost înţelese şi aplicate, la care se adaugă mulţi oameni care nu ar avea ce căuta acolo, fac din Hornsjoe uneori un loc tensionat şi mai puţin plăcut. Mai merită să spun că asta este ideea generală de funcţionare a şcolii. Vor fi mulţi acei voluntari care vor spune că nu am dreptate şi vor aduce în discuţie multe şi felurite „neclarităţi” care au loc acolo. Le răspund că aşa este, că au dreptate, dar toate aceste detalii nu au decât darul de a complica lucrurile, de a le face mai greu de înţeles, fără a afecta însă ideea de bază aşa cum am prezentat-o mai sus.
2) Despre Humana People to People. HPP este formată din multe organizaţii naţionale, cum ar fi: Humana Norvegia, Humana Guinea-Bissau, Humana Spania şi aşa mai departe, în multe ţări şi continente şi cu nume diferite. Principala activitate a Humana în ţările dezvoltate este strângerea de fonduri pentru a finanţa proiecte în ţările din „lumea a treia”, fie prin colectarea şi vânzarea hainelor second-hand, fie prin găsirea de parteneri (de exemplu, Uniunea Europeana, UNICEF sau alţii). Cum este uşor de intuit, Humana Norvegia se ocupă de colectat haine, dar doar în sudul Norvegiei, unde este concentrata mai toată populaţia. În nordul Norvegiei, Humana nu colecta haine deoarece costurile erau prea mari şi hainele prea puţine. Colectatul hainelor în nord este o activitate care a fost dezvoltata de DRH-Norway, prin voluntarii de acolo. Vreau să subliniez ca acest lucru a fost o binefacere pentru voluntari, deoarece reuşeau să-şi facă astfel, fără multă bătaie de cap, banii necesari plecării în Africa. Dacă nu ar fi fost această opţiune, ei ar fi trebuit să vândă reviste pe stradă, lucru foarte dificil, cum am mai spus. Aşa ca, prin munca voluntarilor, această activitate a devenit rentabilă pentru Humana Norway. Colectarea de haine second-hand a făcut posibilă, începând cu 2005-2006, o altă opţiune prin care foarte mulţi voluntari, în special din Europa de Est şi Ţările Baltice, au putut să se înscrie în acest program. Înainte de 2005, oricine voia să se înscrie în acest program, trebuia să plătească anticipat 3.500 Euro (mâncare şi cazare pentru 8 luni şi jumătate din biletul de avion până în Africa). Şcoala DRH-Norway a venit cu următoarea propunere: „dacă nu ai cei 3.500 de Euro, poţi veni cu 3-4 luni mai devreme (asta, până în 2011), noi avem anumite joburi aici şi îţi poţi astfel strânge banii necesari”. Ideea a fost foarte bună, motiv pentru care aproape toată lumea opta pentru aceasta şi aproape nimeni nu mai plătea cei 3500 de Euro.
Cum ajung unii voluntari să creadă că, de fapt, ei muncesc pentru şcoală şi că şcoala face profit şi îi exploatează etc. îmi este foarte greu să înţeleg. Întotdeauna, voluntarii pot opta pentru alte soluţii: ei pot vinde reviste, îşi pot găsii singuri un job oriunde în lume şi apoi să plătească cei 3500 de Euro, pot căuta sponsorizări, pot lucra în promotion, pot pleca acasă şi multe altele. De exemplu, dacă îţi termini banii mai devreme de termen. poţi face ce vrei, nu e nevoie să mai munceşti. Te poţi duce acasă în vacanţă, poţi studia, poţi face absolut ce vrei. Este pur şi simplu o neînţelegere grosolană din partea acelor voluntari care acuză şcoală că îi exploatează şi că face profit. Pe de altă parte, hainele care sunt colectate aparţin organizaţiei Humana, şi nu şcolii. Ar fi, cel puţin raţional corect, să spună că Humana Norway face mulţi bani prin munca lor. Dar Humana face un bine voluntarilor din DRH-Norway prin oferirea acestor joburi. In sudul Norvegiei, colectarea de haine o face însăşi Humana, cu oameni plătiţi pentru asta, şi ar putea la fel de bine să facă aşa şi în nordul Norvegiei. E drept, prin voluntari, Humana iese mai ieftin, dar şi voluntarii au de câştigat, reuşind astfel să-şi câştige foarte uşor banii necesari plecării în Africa.
Acum putem să ne punem următoarea întrebare, şi pe drept: unde se duc banii pe care Humana îi obţine din vânzarea hainelor? Ajung aceşti bani în proiectele din Africa? Răspunsul meu, după 6 luni în Mozambic şi 4 luni în Guinea-Bissau, lucrând ca voluntar în proiecte ale Humana, este afirmativ. Ajung bani în proiectele din Africa, iar proiectele nu sunt deloc puţine. Pot iarăşi afirma că, în general vorbind, Humana în Africa face multe lucruri bune, chiar dacă ar fi mult de discutat despre cât de bine este manageriat un proiect. Astea sunt însă detalii care nu afectează votul bun pe care l-aş da activităţii Humana în Africa.
Ajung toţi banii în aceste proiecte umanitare? Asta e o întrebare la care nu aş putea să răspund şi nu ar putea nici un fost sau actual voluntar. Aş putea doar să încerc să spun cam câţi bani cred eu că ajung în proiectele din Africa. Eu, personal, aş fi tentat să cred că, după ce sunt plătite toate cheltuielile necesare funcţionării organizaţiei, aproape toţi banii vor ajunge, mai devreme sau mai târziu, în proiectele umanitare. Altfel, ar fi infracţiune vădită şi ar fi sancţionată ca atare; nu ar trebui să fii geniu ca să descoperi o astfel de infracţiune. Faptul că aceste organizaţii funcţionează în aproape toate ţările din Europa, America, Africa şi Asia, că au parteneri ca Uniunea Europeană, UNICEF şi mulţi, mulţi alţii ar trebui să ne dea un pic de gândit. Acesta este unul dintre motivele care mă face să cred că, până la urmă, banii ajung în proiecte. Mai am însă un motiv, care va deveni clar în cea de-a treia parte a textului.
3) Teachers Group (TG). Abia acum, cu această gaşcă de oameni, începe distracţia şi lucrurile încep şi ele să se complice. Glumind puţin, aş spune că, începând cu acest TG, intrăm pe tărâmul spiritului. Şcolile DRH din întreaga lume, organizaţiile Humana şi proiectele umanitare sunt lucruri cât se pot de pământeşti. În aceste şcoli, organizaţii şi proiecte lucrează. Deopotrivă, oameni care fac parte din TG, dar şi oameni din afară. Însă, la conducerea acestora sunt întotdeauna oameni care fac parte din TG. Schematic ar arăta aşa:
TG-ul este ca o plasă, ca o reţea invizibilă, care este aruncată peste aceste 3-4 „instituţii” şi pe care reuşeşte să le adune laolaltă, să le controleze şi să le complice. Ce este, aşadar, acest TG? Iniţial, grupul acesta de profesori a luat fiinţa prin anii ’70, în Danemarca. TG-ul nu are nici un statut oficial, el este doar o înţelegere între câţiva oameni care sunt de acord să împărtăşească trei principii: timp comun, economie comună şi muncă comună. Pe lângă aceste trei principii, există şi o maximă: „să încerci să faci sau să obţii lucruri cu un cost cât mai mic sau, dacă este posibil, pe gratis”. Aceste trei principii împreună cu maxima menţionată sunt „predate” şi promovate în toate şcolile DRH, în toate organizaţiile şi proiectele din Europa până în Africa, din America până în Asia.
La început, acest grup era restrâns la câţiva profesori danezi, care mai trăiesc şi astăzi, fiind liderii incontestabili ai acestei mişcări. Astăzi, grupul s-a extins foarte mult, în principal cu oameni din Africa, India. De exemplu, dacă am presupune că TG-ul are, astăzi, 2000 de membri, dintre aceştia, vreo 100 sunt danezi, alţi vreo 1-200 diverse naţionalităţi, iar restul africani şi indieni. Însă TG-iştii adevăraţi sunt cei danezi. În continuare, mă voi referi în special la ei, deoarece se află în vârful piramidei care controlează Humana şi şcolile DRH.
Ei bine, TG-ul a înfiinţat şcolile DRH având în minte şi o anumită idee despre cum se educă o persoană. Această idee ori, să-i spunem, modalitate de a educa şi forma oameni este aplicată şi astăzi în toate şcolile, fără excepţie. Pe lângă toate astea, şcolile DRH au şi scopul de a recruta oameni noi în TG. Dar nu oricine este potrivit pentru TG – ei o ştiu foarte bine –, ceea ce înseamnă că trebuie să fii „format”. Dacă mai adăugam şi faptul că TG-ul consideră că metoda lor este cea mai bună şi că este infailibilă, avem astfel toate detaliile pentru a înţelege de ce foştii şi actualii voluntari pomenesc de multe ori expresia de „spălare de creier”. Personal, nu cred că este vorba de aşa ceva, este o expresie prea tare, bună însă pentru a înţelege un pic situaţia.
În ce constă această metodă pe care am tot menţionat-o? Este vorba, în principal, de a încerca să motivezi o persoană astfel încât aceasta să-şi depăşească toate temerile, să se depăşească pe sine însăşi şi să se transforme în cineva „şi mai bun”. Este ca în filmele americane proaste, când eroul este batjocorit şi umilit, dar până la urmă se enervează şi bate pe toată lumea sau îşi depăşeşte toate limitele şi iese astfel învingător. Problema este că această metodă funcţionează doar în filme. Prost înţeleasă şi aplicată de oameni nepotriviţi, metoda nu are decât darul de a te enerva. Problema cea mare este că aceşti oameni chiar cred că este aşa cum zic ei, şi nu altfel. Habotnicia lor este, probabil, cel mai enervant şi criticat lucru.
Să revenim acum la adevăraţii TG. Am cunoscut mulţi dinte ei, unii fiind chiar dintre primii TG, lucru care mi-a permis să-mi fac o imagine a profilului clasic. Sunt oameni singuratici, cu o inteligenţă sub medie (sunt şi unii foarte inteligenţi, dar nu se mai încadrează la profilul standard), fără familie, fără prieteni, idealişti, ferm devotaţi acelor trei principii, fără o mare voinţă, fără viaţă, fără vacanţă şi aş putea continua în acelaşi ton foarte mult. Singur lucru pe care îl au şi căruia i se dedică este MUNCA. Aceştia, care fac parte din primele generaţii de TG şi sunt danezi, pe deasupra, sunt oamenii care se află la conducerea organizaţiilor Humana, a şcolilor, şi, uneori, la conducerea proiectelor umanitare. Pe lângă toate astea, TG-ul mai are şi alte afaceri, probabil nerentabile. Aşadar, ei sunt oamenii pe care voluntarii, jurnaliştii şi alţi oameni obişnuiţi îi acuză de spălare de bani, de maşinaţiuni fiscale fabuloase. Deci, cunoscându-i personal pe o bună parte dintre ei (şi, prin inducţie, cunoscându-i pe majoritatea), toate aceste acuzaţii mi se par amuzante. Probabil că şi TG-iştii se simt flataţi de aceste acuzaţii. Singurul lucru de care eu i-aş putea acuza este că muncesc prea mult şi că şi-au irosit viaţa şi tinereţea în proiectele umanitare din Africa. Ceea ce-i face însă atât de controversaţi, de vânaţi sunt, pe de o parte, acele principii pe care le consideră infailibile şi aplicarea lor habotnica asupra altor persoane, iar, pe de altă parte, modalitatea neclară, ascunsă prin care TG conduce Humana şi şcolile DRH.
Dacă astăzi TG-iştii au ajuns să aibă proprietăţii – cunosc câteva –, totul se datorează experienţei pe care au acumulat-o în timp, accesului la informaţii (fiind răspândiţi peste tot în lume) şi aplicării acelei maxime de a obţine lucruri la un preţ cât mai mic sau pe gratis. Toată lumea îşi imaginează că proprietăţile TG-ului sunt boom-uri imobiliare. Îmi pare rău să dezamăgesc, dar, de obicei, ele nu valorează mare lucru. Dacă în timp valoarea creşte sau afacerea devine profitabilă, cine-i poate acuza? Sunt persoane fizice şi pot face tot ce-şi doresc cu banii lor.
În concluzie, după o experienţă de aproape trei ani cu DRH-Norway, cu Humana şi TG, ceea ce eu cred despre acest trio tocmai aţi citit. Este ca şi cum ai acuza pe cineva de crimă, având ca „dovezi” anumite fapte obscure şi câteva coincidenţe, fără să poţi spune lucrul cel mai important – care este mobilul crimei. Este posibil, evident, să mă înşel. Probabilitatea este totuşi simţitor mai mică decât ca ceilalţi să se înşele. Este, cred, un caz în care legenda a luat-o cu mult înaintea oamenilor. Se spune că şeful cel mare din TG ar fi zis: „voi face ceva atât de complicat încât nimeni nu va putea să înţeleagă”. Dacă se întâmplă să mă înşel şi eu, atunci înseamnă că a reuşit :).