Inegalitatea veniturilor din muncă de THOMAS PIKETTY

La Editura Polirom a apărut cartea cunoscutului economist francez  Economia inegalitatilor de THOMAS PIKETTY. Volumul este “o expunere condensată a ideilor dezvoltate în bestsellerul internaţional Capitalul în secolul XXI“. CriticAtac publică un fragment din această carte.

THOMAS PIKETTY este director de studii la École des hautes études en sciences sociales şi profesor la École d’économie de Paris, specializat în studiul inegalităţilor economice, mai ales din perspectivă istorică şi comparativă. Dintre lucrările publicate, menţionăm : Les hauts revenus en France au XXe siècle. Inégalités et redistributions 1901-1998 (2001), Peut-on sauver l’Europe ? Chroniques 2004-2012 (2012), Le Capital au XXIe siècle (2013). În 2013 a primit premiul Yrjö Jahnsson, acordat de European Economic Association.

Capitolul III

Inegalitatea veniturilor din muncă

Chiar dacă opoziţia dintre veniturile din capital foarte inegal repartizate şi veniturile din muncă pre­supus omogene a marcat semnificativ analiza inega­lităţii, realitatea este că majoritatea inegalităţilor veniturilor se explică astăzi şi, fără îndoială, de foarte mult timp prin inegalitatea veniturilor din muncă în sine (cf. capitolul I). De exemplu, creşterea inegali­tăţii veniturilor din muncă este la originea răsturnă­rii curbei lui Kuznets constatată după anii 1970, în special în Statele Unite cu o creştere de aproape 50% a diferenţei de salarizare dintre cei 10% cel mai prost plătiţi şi cei 10% cel mai bine plătiţi. Dacă dorim să înţelegem inegalitatea aşa cum există ea şi redistri­buirea aşa cum ar putea fi, trebuie să renunţăm, prin urmare, la ideea unei lumi în care munca se presupunea a fi omogenă şi în care nu domina decât inegalitatea capital/muncă şi să analizăm acum for­marea inegalităţii veniturilor din muncă. Miza aces­tor analize ia acum forma unor noi instrumente de redistribuire : nu mai este vorba despre a a afla dacă trebuie să abolim proprietatea privată asupra capita­lului, să impozităm profiturile sau să redistribuim patri­moniul. Instrumentele adaptate inegalităţii veniturilor din muncă au alte denumiri : impozitarea salariilor mari şi transferuri fiscale pentru salariile mici, poli­tici de educare şi formare, salariu minim, lupta contra discriminării din partea angajatorilor, grile de salarii, rolul sindicatelor etc. Care dintre aceste instrumente sunt cele mai justificate ? Ce argumente sunt invocate pentru a justifica anumite instrumente mai degrabă decât altele sau chiar, uneori, pentru a le respinge pe toate şi cum putem evalua aceste argumente ?

Inegalitatea salariilor şi inegalitatea capitalului uman

Cea mai simplă teorie pentru explicarea inegalităţii salariilor este că diferiţi salariaţi aduc contribuţii diferite la producţia firmei lor : informaticianul care îşi ajută firma să informatizeze toate listele de clienţi şi să le trateze într‑un mod mai fiabil şi mai rapid îi aduce angajatorului său mai mulţi bani decât func­ţionarul ce rezolvă apoi un anumit număr de dosare pe zi şi acesta este motivul pentru care firma îi plăteşte un salariu mai mare informaticianului, altfel l‑ar vâna alte firme. Ostilitatea cu care se confruntă de mult timp teoria capitalului uman se explică, fără îndoială, prin faptul că, atunci când cineva decre­tează astfel că salariul informaticianului este mai mare decât cel al funcţionarului deoarece capitalul său uman şi deci productivitatea lui sunt mai mari, bănuim adesea că vrea să sugereze că această ine­galitate a capitalului uman măsoară mecanic o ine­galitate iremediabilă şi insurmontabilă dintre două fiinţe umane şi că ea poate justifica inegalitatea potenţial considerabilă a condiţiilor de viaţă implicată de inegalitatea acestor salarii. Aceste bănuieli nu sunt, de altfel, total nejustificate, deoarece Gary Becker şi colegii săi de la Universitatea din Chicago, cunoscuţi pentru ultraliberalismul lor, sunt cei care au ajuns să dezvolte şi să popularizeze această teorie [Becker, 1964]. Este adevărat că aceşti economişti nu se mul­ţumesc să explice inegalitatea salariilor prin inega­litatea productivităţilor individuale : ei propun mai cu seamă o teorie a formării şi originilor inegalităţii capitalului uman care conduce la respingerea orică­rei forme de intervenţie publică ambiţioasă.

Totuşi, este util să examinăm separat aceste pro­bleme diferite, pentru a face o distincţie între redis­tribuirea pură, sub forma transferurilor de venit dintre salariile mari şi cele mici, şi redistribuirea eficientă, sub forma intervenţiilor în procesul de formare a capitalului uman, conform distincţiei prezentate în introducere. Vom începe deci prin a considera că inegalitatea nivelurilor individuale de capital uman este un dat. Această teorie a inegalităţii salariilor ca pură inegalitate a productivităţilor ne permite să explicăm într‑o manieră satisfăcătoare inegalităţile salariale observate efectiv ? Ce consecinţe are ea asu­pra modalităţii celei mai eficiente de redistribuire a inegalităţii nivelurilor de trai cauzate de inegalitatea salariilor ? Ne vom axa apoi pe problema formării capitalului uman. De unde vine inegalitatea capita­lului uman şi ce instrumente de redistribuire efici­ente ne permit să o modificăm ?

Puterea explicativă a teoriei capitalului uman

În forma sa cea mai rudimentară, respectiv ignorând problema originilor acestei inegalităţi, teoria capita­lului uman afirmă pur şi simplu că munca nu este o entitate omogenă şi că diferiţi indivizi, din variate motive, sunt caracterizaţi de niveluri diferite de capi­tal uman, adică de capacităţi diferite de a contribui la producerea bunurilor şi serviciilor cerute de con­sumatori. Date fiind această împărţire a populaţiei pe diferite niveluri de capital uman (oferta de muncă) şi această cerere de tipuri diferite de bunuri şi de capital uman permiţând producerea lor (cererea de muncă), jocul cererii şi ofertei determină salariile asociate cu diferite niveluri de capital uman şi, ast­fel, cu inegalitatea salariilor. Noţiunea de capital uman este deci foarte generală deoarece ea include califi­cările propriu‑zise (diplome…), experienţa şi, în linii mai mari, toate caracteristicile individuale care au un impact asupra capacităţii de a se integra în procesul de producere a bunurilor şi serviciilor cerute. Această teorie poate oare să explice inegalitatea veniturilor din muncă plătite în realitate de firme ?

Marile inegalităţi istorice. – La acest nivel de gene­ralizare, teoria capitalului uman pare inevitabilă dacă încercăm să explicăm inegalităţile foarte semnifica­tive de salarizare pe care le putem observa în diverse perioade şi locuri. Faptul că salariul mediu din 1990 este de zece ori mai mare decât cel din 1870 în ţările dezvoltate (cf. capitolul I) nu se poate explica decât prin aceea că progresul calificărilor şi al practicilor de lucru le permite salariaţilor să producă de zece ori mai mult în 1990 decât în 1870. De altfel, ce altă explicaţie ar putea exista, deoarece am văzut că ponderea salariilor în valoarea adăugată a firmelor era aceeaşi în 1990 ca şi în 1870 şi că aşadar creşterea salariilor nu era, pe termen lung, consecinţa unei scă­deri a acestei ponderi a profiturilor (cf. capitolul II) ? Pe termen lung, este incontestabil că creşterea pro­ductivităţii muncii este cea care a permis creşterea sensibilă a puterii de cumpărare a salariaţilor.

La fel, am văzut că, dacă încercăm să explicăm faptul că puterea medie de cumpărare a salariaţilor din ţările subdezvoltate este de zece ori mai mică decât cea din ţările dezvoltate, decalajul de calificare dintre salariaţii din nord, dintre care majoritatea au studii gimnaziale, şi salariaţii din sud, din care mai mult de 50% nu sunt alfabetizaţi încă, trebuie să joace un rol esenţial (cf. capitolul II). Alţi factori, precum imperfecţiunea pieţei de credit, care îi pri­vează pe salariaţii din sud de investiţii suficiente, precum şi închiderea graniţelor, care îi împiedică să beneficieze de capitalul fizic şi uman ridicat din nord, adâncesc şi mai mult această inegalitate, dar inega­litatea considerabilă a productivităţii muncii este factorul explicativ inevitabil care justifică inegalitatea salariilor între nord şi sud.

Jocul cererii şi ofertei. – Teoria capitalului uman este la fel de indispensabilă şi pentru a explica ine­galităţile mai puţin masive, dar la fel de frapante la scara unei anumite ţări pe termen mai scurt. De exemplu, raportul dintre salariul mediu al muncito­rilor calificaţi şi salariul mediu al muncitorilor neca­lificaţi din Marea Britanie era de 2,4 în 1815, înainte de a creşte progresiv, ajungând la 3,8 în 1851, şi de a scădea apoi continuu, ajungând la 2,5 în 1911 [Williamson, 1985]. Cum se explică faptul că aceste diferenţe salariale sunt astfel cu aproape 60% mai mari la mijlocul secolului al XIX‑lea decât la înce­putul şi sfârşitul secolului ? Explicaţia cea mai con­vingătoare, confirmată de alte surse, este că în prima jumătate a secolului al XIX‑lea mecanizarea din ce în ce mai mare a industriei a crescut considerabil cererea de mână de lucru calificată, iar în acelaşi timp o foarte puternică migraţie a populaţiei spre oraşe, datorată creşterii productivităţii agricole, avea, dimpotrivă, tendinţa de a creşte foarte mult oferta de forţă de muncă necalificată. În etapa următoare, oferta de forţă de muncă necalificată care venea de la ţară s‑a stabilizat, ucenicia şi dezvoltarea califică­rilor au condus la o creştere puternică a numărului de muncitori calificaţi şi decalajul de salarizare din­tre muncitorii calificaţi şi cei necalificaţi a început să se diminueze. În mod similar, deşi la o scară mai mică, s‑a putut observa în Statele Unite că decalajul dintre salariul mediu al salariaţilor care şi‑au oprit studiile la nivelul liceului (echivalentul bacalaurea­tului francez) şi salariul mediu al salariaţilor ce şi‑au continuat studiile şi după liceu scăzuse cu aproxi­mativ 15% între 1970 şi 1980, înainte de a creşte cu mai mult de 25% între 1980 şi 1990 [Murphy şi Welch, 1993, p. 106]. Scăderea acestui decalaj în anii 1970 este cu atât mai frapantă cu cât ea se situează într‑un context general de creştere a inega­lităţilor de salarizare. Or, se pare că rata de creştere a numărului de salariaţi cu o educaţie ce depăşea nivelul liceului a atins cel mai înalt nivel istoric în anii 1970, ca urmare a fluxului masiv de absolvenţi din generaţia baby‑boom, înainte de a scădea sub­stanţial în anii 1980.

Aceste două exemple sunt importante, deoarece observăm un număr relativ mic de inversări ale decalajelor de salarizare de o asemenea amplitudine. În cele două cazuri, jocul cererii şi ofertei pentru diferite niveluri de capital uman pare capabil să explice într‑un mod destul de convingător de ce inegalitatea veniturilor din muncă plătite de firme a evo­luat aşa cum s‑a observat.

Creşterea inegalităţilor salariale după anul 1970. – Jocul cererii şi ofertei pentru diferite niveluri de capital uman poate explica într‑un mod satisfăcător şi creşterea generală a inegalităţii salariilor observată în mai multe ţări occidentale după 1970 şi în gene­ral creşterea inegalităţilor la angajare (cf. capitolul I) ? Explicaţia propusă de numeroşi observatori pentru a justifica această creştere bruscă a inegalităţilor salariale se înscrie într‑o viziune asupra evoluţiei cererii şi ofertei de capital uman pe termen lung. După o primă etapă de creştere a inegalităţilor sala­riale în timpul primei revoluţii industriale, legată de nevoile din ce în ce mai mari de calificări în indus­trie şi de un aflux foarte puternic de forţă de muncă necalificată venită de la ţară, inegalităţile salariale au început să descrească în toate ţările dezvoltate de la sfârşitul secolului al XIX‑lea până în anii 1970. Această etapă de scădere a inegalităţilor se explica prin diminuarea considerabilă a decalajelor de cali­ficări, în special ca urmare a unei dezvoltări rapide a formării şi educaţiei în masă, şi prin necesarul ridicat de mână de lucru cu calificare medie în indus­trie. Din momentul în care aceste nevoi au încetat să mai crească şi de la începutul dezindustrializării, respectiv de la sfârşitul anilor 1960 în Statele Unite, am intrat într‑o nouă etapă, în care noile sectoare (serviciile aferente întreprinderilor, informatica, comunicaţiile…) preţuiesc din ce în ce mai mult calificările înalte, în timp ce o parte importantă a populaţiei, căreia nici sistemul educaţional, nici experienţa personală nu i‑au putut oferi aceste calificări, este împinsă în masă spre sectoare cu productivitate scă­zută (servicii pentru persoane fizice, alimentaţie publică, comerţ…) sau spre şomaj şi utilizarea redusă a forţei de muncă. În versiunea extremă a acestei teorii, nu numai că sistemul educaţional şi oferta de capital uman nu au ştiut să răspundă destul de rapid la cererea de capital uman a noilor tehnologii şi a noilor sectoare, aşa cum se întâmplase deja în prima jumătate a secolului al XIX‑lea, ci progresul tehnic în general conduce acum la preţuirea unor caracteristici individuale care au fost dintotdeauna inegal repartizate şi pe care funcţiile mai de rutină ale tehnologiilor tradiţionale le lăsau în umbră. Aceasta este ipoteza despre skill‑biased technological change, schimbarea tehnologică favorizând calificările şi „talentul”, sub toate formele sale [Juhn et al., 1993].

O schimbare tehnică părtinitoare ? – Această teorie a evoluţiei îndelungate a inegalităţilor salariale din ţările occidentale pare relativ plauzibilă a priori, cel puţin în formularea sa cea mai puţin extremă. În Statele Unite, evident ţara afectată prima de aceste transformări, observăm o creştere a inegalităţilor sala­riale legate de nivelul de calificare : după 1980, efec­tele pe care le are asupra salariului mediu un an de studii în plus, o diplomă de un nivel superior de calificare sau o vechime mai mare s‑au accentuat semnificativ. În limbajul specialiştilor în economia muncii, „randamentul” calificării a crescut [Juhn et al., 1993].

Problema este că o parte esenţială, aproximativ 60%, din creşterea totală a inegalităţii salariilor a avut loc în cadrul unor grupuri de salariaţi care au toţi aceleaşi caracteristici observabile : acelaşi nivel de studii, aceeaşi vechime, aceeaşi vârstă [Juhn et al., 1993, p. 431]. De altfel, faptul că această inegali­tate din interiorul unor grupuri omogene de salariaţi creşte după 1970 explică de ce inegalitatea totală a distribuţiei salariilor, măsurată, de exemplu, de raportul P90/P10, creşte continuu în Statele Unite începând din 1970 (cf. capitolul I), deşi randamentul unei diplome a scăzut în anii 1970 (cf. supra). La fel, dacă este adevărat că creşterea şomajului şi a utili­zării reduse a forţei de muncă i‑a afectat mai mult pe salariaţii slab calificaţi din toate ţările occidentale, inegalitatea la angajare a crescut, de asemenea, în rândul salariaţilor cu acelaşi nivel de calificare, inclu­siv în rândul grupurilor cu calificare înaltă. Teoria schimbării tehnice părtinitoare implică, de asemenea, că şomajul ar fi trebuit să îi afecteze mai mult pe cei mai slab calificaţi în ţările în care inegalitatea salariilor a crescut puţin sau deloc, cum este cazul Franţei, în comparaţie cu ţările în care dispersia tot mai mare a productivităţilor ar fi fost compensată de cea a salariilor, cum este cazul Statelor Unite. Or, dacă este adevărat că rata şomajului muncitorilor cel mai slab calificaţi este mult mai ridicată în Franţa decât în Statele Unite, rata şomajului muncitorilor mai calificaţi este şi ea cam aceeaşi [Card et al., 1996].

Cu siguranţă, nu trebuie să subestimăm sărăcia extremă a caracteristicilor individuale raportate în anchetele despre salarii, ce sunt singurele variabile pe care economiştii le pot observa pentru a obţine o măsurare obiectivă a calificărilor individuale. Semnificaţia indicatorilor disponibili variază atât de mult de la o ţară la alta, încât orice comparaţie interna­ţională bazată pe aceste date este extrem de pericu­loasă : de exemplu, în 1990, mai puţin de 25% din populaţia activă franceză avea o diplomă superioară sau egală cu bacalaureatul, în timp ce mai mult de 85% din populaţia activă americană avea o perioadă de studii echivalentă (studii încheiate în high school, echivalentul liceului din Franţa, sau studii superi­oare) [Lefranc, 1997, fig. 1], astfel încât americanii necalificaţi formează în aceste comparaţii un grup mult mai mare decât persoanele necalificate din Franţa. Realitatea este, evident, mai nuanţată decât sugerează aceşti indicatori statistici mediocri : calitatea diferită a liceelor americane în comparaţie cu liceele franceze este bine‑cunoscută.

Sărăcia instrumentelor de măsură disponibile este la fel de problematică şi pentru studiul evoluţiei în timp într‑o ţară dată. De exemplu, nu se observă, în general, decât numărul total al anilor de studii, nu şi nivelul universităţii sau natura exactă a diplo­mei salariatului. Or, fiecare angajator are acces la acest tip de informaţii cu privire la salariaţii săi potenţiali şi ştie să facă diferenţa între niveluri de formare foarte inegale chiar dacă acestea corespund aceluiaşi număr de ani de studii observat de econo­mist. Mai mult, dacă natura exactă a diplomei este folosită pentru a măsura alte caracteristici individu­ale decât calificarea câştigată efectiv după numărul respectiv de ani de studii, precum motivaţia sau capacitatea de muncă, conform ipotezei teoriei edu­caţiei ca „semnal” [Spence, 1974], atunci observarea de către economist doar a numărului de ani de stu­dii nu va permite măsurarea a ceea ce este cu ade­vărat pertinent pentru angajator. Iată una dintre limitele tradiţionale ale oricărei încercări de a explica inegalitatea salariilor pornind de la caracteristici indi­viduale observabile : întotdeauna rămâne neexplicată o componentă considerabilă a inegalităţii totale. Or, este plauzibil ca inegalitatea reală a capitalului uman în aceste grupuri care au aceleaşi caracteristici obser­vabile pentru economist să fi crescut de fapt după 1970 – de exemplu, deoarece inegalităţile dintre diplome au crescut pentru un număr dat de ani de studii.

Această interpretare a datelor disponibile, pro­pusă de adepţii teoriei skill‑biased technological change, arată totuşi până în ce punct teoria capitalului uman, interpretată într‑un sens atât de larg, prezintă riscul de a deveni complet tautologică : este întotdeauna posibil să „explici” orice variaţie observată privind inegalitatea salariilor invocând o variaţie a produc­tivităţii mai multor caracteristici individuale care nu sunt vizibile pentru observatorul din afară… Dacă pare incontestabil că teoria capitalului uman şi a schimbării tehnice părtinitoare explică o parte impor­tantă a creşterii inegalităţilor salariilor şi a inegali­tăţilor la angajare, dorinţa de a explica astfel cu orice preţ întregul fenomen observat pare exagerat de „opti­mistă” în stadiul actual al cunoştinţelor noastre.

Inegalităţile salariale şi globalizarea. – O altă aplicare a teoriei capitalului uman care permite explicarea creşterii inegalităţilor salariale după 1970 introduce în scenă fenomenul globalizării. Conform acestei teo­rii, deschiderea comerţului nord/sud a fost aceea care a creat concurenţă între salariaţii cel mai slab calificaţi din nord şi salariaţii din sud şi care ar fi provocat creşterea inegalităţilor salariale. Această teorie este plauzibilă din punct de vedere logic, dar se loveşte de o realitate inexorabilă : importurile din ţările lumii a treia, chiar dacă au crescut conside­rabil după 1970, nu reprezintă în 1990 decât 2‑2,5% din PIB în toate ţările occidentale, respectiv 10% din comerţul internaţional dintre ţările dezvoltate [Freeman, 1995, p. 16]. Cum ar putea un procent atât de scă­zut din toate bunurile şi serviciile produse şi consu­mate în ţările occidentale să fie la originea fenomenului general al creşterii inegalităţilor salariale ? Cu sigu­ranţă, este posibil din punct de vedere logic ca jocul cererii şi ofertei pentru diferite niveluri de calificare să conducă la o răspândire a fenomenului creşterii inegalităţilor de la cele câteva sectoare afectate de comerţul internaţional spre întreaga economie, dar acest lucru trebuie demonstrat empiric. Mai mult, s‑a putut observa în Statele Unite şi în Marea Britanie că segregarea salariaţilor de niveluri diferite de capi­tal uman din firme diferite, măsurată prin media corelării salariilor angajaţilor unei aceleiaşi firme, crescuse considerabil şi în egală măsură în toate sectoarele economiei, nu doar în cele afectate de comerţul internaţional [Kremer şi Maskin, 1996]. Această creştere semnificativă a segregării între firme se observă şi în Franţa [Kramarz et al., 1995], ceea ce sugerează un fenomen foarte general de separare din ce în ce mai mare între unităţi de producţie ultraproductive şi unităţi lăsate de‑o parte. În stadiul actual al cunoştinţelor, toate acestea par să indice că creşterea inegalităţilor salariale îşi are originea în anumite transformări interne structurilor de produc­ţie din ţările dezvoltate şi că o evoluţie similară s‑ar fi produs şi dacă acestea din urmă ar fi fost econo­mii închise faţă de comerţul cu restul lumii.